ICCJ. Decizia nr. 2507/2010. Penal. Omorul calificat (art. 175 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2507/2010
Dosar nr. 5230/120/2008
Şedinţa publică din 24 iunie 2010
Asupra recursului de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 252 din 13 mai 2009, Tribunalul Dâmboviţa a condamnat pe inculpatul D.M. (fiul lui V. şi T.) la pedeapsa de 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 174-175 lit. i) C. pen. şi la 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 71 C. pen., au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen.
În temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi a arestării preventive, de la 15 septembrie 2008.
Inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile I.F., despăgubiri în sumă de 30.000 lei, reprezentând daune materiale şi 100.000 lei, daune morale.
Inculpatul a mai fost obligat şi la plata unei prestaţii periodice lunare, de 70 de lei în favoarea minorilor M.F.I., M.E.S. şi M.A.D., începând de la data producerii decesului victimei şi până la majoratul acestora.
În esenţă, s-au reţinut următoarele:
La data de 14 septembrie 2008, în cadrul unui conflict ce a avut loc între mai multe persoane, i-a aplicat o lovitură cu un cuţit în zona toracică părţii vătămate M.B., provocându-i leziuni care au generat, ulterior, decesul acestuia.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia penală nr. 14 din 3 martie 2010 a Curţii de Apel a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs recurentul inculpat.
Prin recursul declarat, inculpatul a solicitat casarea hotărârii atacate în temeiul art. 3859 pct. 17 şi 14 C. proc. pen., invocând că instanţele au dat o încadrare juridică greşită faptei în infracţiunea de omor în loc de infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte şi a omis reţinerea legitimei apărări ori cel puţin a stării de provocare în care s-a aflat în momentul săvârşirii faptei.
În subsidiar, a invocat şi greşita individualizare a pedepsei, solicitând reducerea acesteia.
Recursul inculpatului este, în parte, fondat, dar numai sub aspectul modului de rezolvare a acţiunii civile, alăturate acţiunii penale.
Din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că, în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, instanţele au reţinut corect fapta şi vinovăţia inculpatului, au dat acesteia încadrarea juridică corespunzătoare şi i-ai aplicat o pedeapsă just individualizată.
Critica referitoare la schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen. este neîntemeiată.
Din analiza probelor şi actelor dosarului, rezultă că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat, iar nu cele ale infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen., aşa cum susţine apărarea.
Distincţia între cele două infracţiuni se apreciază în raport de datele exterioare ale faptei, împrejurările, mobilul, scopul, aspecte ce caracterizează latura subiectivă şi conduc neîndoielnic la reţinerea acţiunii făptuitorului cu intenţia de a ucide. De regulă, această intenţie, care poate fi directă sau indirectă, se desprinde din natura obiectului folosit (apt de a produce moartea), zona vitală în care sunt aplicate loviturile sau intensitatea loviturilor aplicate.
În cauză, analizând toate aceste elemente, se constată că, din modul cum a acţionat inculpatul, prin aplicarea unei lovituri, de mare intensitate, cu un obiect contondent - cuţit, apt de a produce moartea, într-o zonă vitală - zona toracică şi de urmările evidenţiate în raportul de autopsie, constând în hemoragie internă şi externă masivă, care au cauzat decesul victimei, inculpatul, chiar dacă nu a urmărit rezultatul letal, a acceptat posibilitatea producerii acestuia.
Aşa fiind, încadrarea juridică dată faptei este corectă, neimpunându-se casarea hotărârilor sub acest aspect.
În ce priveşte pretinsa legitima apărare sau circumstanţa atenuantă legală a scuzei provocării, se constată că acestea nu pot fi reţinute.
Astfel, din probele administrate nu rezultă că inculpatul ar fi acţionat în condiţiile legitimei apărări prevăzută de art. 44 C. pen. şi nici în cele ale stării de provocare prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.
Nu sunt dovedite prin probe îndeplinirea condiţiilor cumulative ale textului art. 44 C. pen. şi nici ale art. 73 lit. b) C. pen.
Din examinarea declaraţiilor martorilor oculari, rezultă că, într-adevăr tatăl inculpatului, D.V. a ripostat unor agresiuni la care a fost supus cu prilejul unui conflict fizic avut cu fratele victimei, martorul M.N.
Relevant este însă că cel care a generat acest conflict a fost însuşi tatăl inculpatului, care a iniţiat agresarea fratelui victimei, aşa explicându-se că acesta, fiind agresat, l-a lovit pe fratele inculpatului.
Ulterior acestui conflict fizic între cei doi a urmat acţiunea inculpatului, care a aplicat lovitura în zona toracică a victimei, provocându-i acea plagă tăiată-înţepată, care a condus la moartea victimei.
Aşa fiind, instanţele au înlăturat corect apărările inculpatului, cu privire la legitima apărare şi a stării de provocare.
Nici critica referitoare la individualizarea pedepsei nu este întemeiată.
La stabilirea pedepsei aplicate inculpatului, instanţele au avut în vedere gradul ridicat de pericol social al faptei săvârşite reflectat de modul în care inculpatul a conceput şi realizat infracţiunea de omor calificat, astfel că nu se impune reindividualizarea pedepsei aplicate inculpatului.
Recursul inculpatului este, însă, fondat, sub aspectul soluţionării laturii civile.
Potrivit art. 372 raportat la art. 3858 C. proc. pen., instanţa de recurs, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel sau recurs.
Or, din examinarea hotărârilor atacate, rezultă că, instanţa de recurs a încălcat acest principiu al neagravării situaţiei în propria cale de atac.
Astfel, într-un prim ciclu procesual, prin Decizia nr. 78 din 10 iulie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, admiţându-se apelul inculpatului împotriva sentinţei penale nr. 252 din 12 mai 2009 a Tribunalului Dâmboviţa, a fost desfiinţată, în parte, sentinţa atacată sub aspectul laturii civile, în sensul reducerii daunelor materiale la care a fost obligat inculpatul către partea civilă I.F., de la 30.000 lei la 10.000 lei şi a daunelor morale, de la 100.000 lei, la 30.000 lei.
Ulterior, în următoarele cicluri procesuale, nefiind exercitate decât căi de atac de către inculpat, această soluţie, referitor la latura civilă, nu putea fi modificată în defavoarea inculpatului, aşa cum greşit a procedat Curtea de Apel Ploieşti, reinvestită cu judecarea apelului, prin Decizia penală nr. 14 din 3 martie 2010.
Aşa fiind, sub acest aspect, urmează a fi admis recursul declarat de recurentul inculpat D.M., a se casa ultimele hotărâri atacate, numai cu privire la latura civilă a cauzei, în sensul de a fi reduse daunele materiale la care a fost obligat inculpatul către partea civilă I.F. de la 30.000 lei la 10.000 lei şi daunele morale de la 100.000 lei la 30.000 lei către aceeaşi parte civilă. Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale ambelor hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurentul inculpat D.M. împotriva Deciziei penale nr. 14 din 3 martie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 252 din 12 mai 2009 a Tribunalului Dâmboviţa, numai cu privire la latura civilă a cauzei.
Reduce daunele materiale la care inculpatul a fost obligat către partea civilă I.F. de la 30.000 lei la 10.000 lei şi daunele morale de la 100.000 lei la 30.000 lei către aceeaşi parte civilă.
Menţine celelalte dispoziţii ale ambelor hotărâri.
Deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat, durata reţinerii şi a arestării preventive de la 15 septembrie 2008 la 24 iunie 2010.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru apărarea recurentului inculpat, în sumă de 200 lei, se va plăti din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2487/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2508/2010. Penal → |
|---|
