ICCJ. Decizia nr. 2706/2010. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2706/2010
Dosar nr.10139/2/2009
Şedinţa publica din 14 iulie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 64 din 23 februarie 2010 Curtea de Apel Bucureşti a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a recunoscut sentinţa penală din 8 martie 2002 pronunţată de Tribunalul Regional din Hanovra, Germania în Dosarul penal nr. 39a34/01,171Js 56875/98 StA, definitivă, prin care cetăţeanul român D.C. (fiul lui P. şi G.) a fost condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, precum şi sentinţa penală din 9 iulie 2007 definitivă, pronunţată de Tribunalul de Primă Instanţă din Hanovra, prin care acelaşi cetăţean român a fost condamnat la 6 luni închisoare.
A dispus transferarea condamnatului într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepselor detenţiunii pe viaţă şi de 6 luni închisoare.
S-a computat perioada executată de la 24 aprilie 1998 până la 11 iulie 2000, de la 12 februarie 2001 până la 19 octombrie 2007 şi de la 19 februarie 2008 la zi din pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi de la 20 octombrie 2007 până la 18 februarie 2008 din pedeapsa închisorii de 6 luni.
Pentru a hotărî astfel, instanţa fondului a reţinut că prin sentinţa Tribunalului Regional din Hanovra cetăţeanul român D.C. a fost condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă pentru comiterea infracţiunilor de omucidere şi tâlhărie gravă, prev. de art. 211, 249, 250, 25 şi 52 C. pen. german.
S-a reţinut în esenţă că la data de 24 martie 1997 persoana condamnată D.C. împreună cu alţii l-a ucis pe numitul H.P. în locuinţa sa, de unde au furat mai multe bunuri.
Hotărârea este definitivă din data de 28 august 2002.
Prin sentinţa penală definitivă din 9 iulie 2007 Tribunalul de Primă Instanţă din Hanovra l-a condamnat pe C.D. la 6 luni închisoare pentru tentativă de zădărnicire a urmăririi penale în unitate infracţională cu mărturie mincinoasă neaflată sub stare de jurământ, constând în aceea că, la 24 mai 2005 a făcut în faţa instanţei germane o mărturie mincinoasă prin care a încercat să împiedice pedepsirea unei persoane judecate pentru săvârşirea unei fapte penale.
Se mai reţine de instanţa Curţii de Apel Bucureşti că la 28 august 2002 persoana condamnată a început executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă şi întrucât, potrivit legislaţiei germane pedepsele mai scurte se execută înaintea celor mai lungi, executarea pedepsei cu închisoarea pe viaţă a fost întreruptă la 19 octombrie 2007, pentru ca în perioada 20 iulie 2007 - 18 februarie 2008 să fie executate 2/3 din pedeapsa de 6 luni închisoare.
Începând cu data de 19 februarie 2008 condamnatul C.D. execută în continuare pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Curtea de Apel Bucureşti a constatat îndeplinite condiţiile transferării prev. de art. 129 şi art. 141 din Legea nr. 302/2004 în sensul că persoana condamnată este cetăţean român, a fost condamnat definitiv de către instanţele din Germania la o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă, pentru săvârşirea unor infracţiuni care au corespondent în legislaţia română. A mai constatat că la data primirii cererii de transferare persoana mai are în total de executat cel puţin 6 luni închisoare.
Referitor la condiţia transferării prevăzută la art. 129 lit. d) instanţa fondului constată că persoana condamnată nu şi-a exprimat acordul la transfer, însă această împrejurare nu este de natură a împiedica transferul câtă vreme sunt îndeplinite cerinţele art. 3 pct. 1 şi 2 din OG nr. 92/1999 pentru ratificarea Protocolului adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997.
S-a motivat că la data de 19 februarie 2003 faţă de persoana condamnată s-a luat măsura expulzării pe de teritoriul Republicii Federale Germania de către Serviciul pentru cetăţeni şi de ordine - Biroul pentru străini din cadrul Primăriei oraşului Oldenburg, datorită condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, măsura expulzării fiind executorie.
S-a mai motivat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 152 din Legea nr. 302/2004 referitoare la refuzul opţional al transferării.
În raport de aceste considerente, Curtea a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a recunoscut cele două sentinţe penale pronunţate de instanţele străine şi a dispus transferarea condamnatului într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepselor.
Împotriva sentinţei a declarat recurs persoana condamnată care, în esenţă, solicită respingerea sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti referitoare la transferarea sa într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepselor detenţiunii pe viaţă şi de 6 luni închisoare.
Recursul nu este fondat.
Din datele dosarului rezultă că autoritatea centrală a statului german a cerut ca cetăţeanul român Constantin Davidov, condamnat la detenţiune pe viaţă de o instanţă germană, să fie transferat fără consimţământul său în România pentru a executa restul de pedeapsă într-un penitenciar român. Temeiul transferului este Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate încheiată la Strasbourg la 21 martie 1983.
S-au transmis autorităţii centrale a statului solicitat documentele prevăzute de art. 6 paragraful 2 al Convenţiei.
În procedura legală prevăzută de lege Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat instanţa Curţii de Apel Bucureşti prin rezoluţia din 20 octombrie 2009.
Înalta Curte observă că România este parte la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate încheiată la Strasbourg la 21 martie 1983 din iulie 1992.
Potrivit art. 2 paragraful 2 al Convenţiei o persoană condamnată pe teritoriul unei părţi poate în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei să fie transferată pe teritoriul altei părţi pentru a executa condamnarea care i-a fost aplicată.
Art. 3 al Convenţiei reglementează Condiţiile transferării potrivit cărora condamnatul trebuie să fie resortisant al statului de executare, hotărârea trebuie să fie definitivă, durata condamnării pe care condamnatul o mai are de executat să fie cel puţin 6 luni, transferul trebuie să fie consimţit de condamnat.
Prin excepţie de la regula consimţământului la transfer al condamnatului Protocolul din 18 decembrie 1997 la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate - ratificat de România la 31 august 1999 prin ordonanţa nr. 92/1999 - prevede la art. 3 paragraf 1 că statul de executare poate la cererea statului de condamnare să îşi dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate, fără consimţământul acestuia din urmă, atunci când condamnarea pronunţată împotriva acestuia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conţine o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră.
Condiţiile formale ale aplicării acestei dispoziţii sunt potrivit paragrafului 2 al art. 3 ca statul de condamnare să pună la dispoziţia statului de executare o declaraţie conţinând avizul persoanei condamnate şi o copie de pe măsura de expulzare ori conducere la frontieră.
Curtea observă că persoana condamnată C.D. a dat un aviz negativ cererii statului german solicitant de transferare în România.
Prin urmare, este îndeplinită condiţia formală de transfer prevăzută la art. 3 paragraful 2 lit. a) din Protocol.
Mai observă că prin Decizia de autoritate pentru Străini dată la 19 februarie 2003 a fost dispusă măsura expulzării condamnatului de pe teritoriul Republicii Federale Germania.
Prin urmare, în cauză sunt întrunite condiţiile art. 3 ale Protocolului la Convenţie în sensul că în lipsa consimţământului condamnatului împotriva lui a fost dată o hotărâre administrativă de expulzare.
Aşa fiind, hotărârea instanţei de fond de exprimare a acordului la transferarea condamnatului pentru continuarea executării pedepsei în România este legală şi temeinică.
Faţă de considerentele mai sus expuse, recursul condamnatului C.D. va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana condamnată D.C. împotriva sentinţei penale nr. 64 din 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Suma de 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta persoană condamnată, se va plăti din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2672/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2714/2010. Penal. Excepţie de... → |
|---|
