ICCJ. Decizia nr. 2727/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2727/2010
Dosar nr. 41093/3/2009
Şedinţa publică din 21 iulie 2010
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 273 F din 7 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. a) şi lit. i) C. pen., l-a condamnatul pe inculpatul R.P. (fiul lui A. şi L., născut în Bucureşti, cu acelaşi domiciliu în Str. R., sector 2, cetăţean român, pregătire 12 clase, pensionar) la 7 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 71 şi a art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
Conform art. 350 C. proc. pen., a fost dedusă durata reţinerii şi arestării preventive, de la 3 septembrie 2009 la zi.
În baza art. 14, raportat la art. 346 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., a fost admisă în parte cererea formulată de partea civilă S.S. şi obligat inculpatul la plata sumei de 4.000 RON către acesta, cu titlu de daune morale.
A fost respinsă cererea formulată de aceeaşi parte civilă cu privire la acordarea de daune materiale.
În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat a unui cuţit cu mâner din plastic galben cu lama de aproximativ 30 cm lungime.
În baza art. 191 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1.800 RON cheltuieli judiciare către stat.
S-a reţinut, în esenţă, că:
Inculpatul R.P. şi partea vătămată S.S. au întreţinut relaţii de concubinaj, cei doi locuind împreună la domiciliul inculpatului din str. R., sector 2. În perioada de concubinaj, inculpatul din motive de gelozie exagerată, a agresat-o de mai multe ori pe partea vătămată, ceea ce a determinat-o pe aceasta, la sfârşitul lunii august 2009, să rupă relaţia de concubinaj.
În după-amiaza zilei de 03 septembrie 2009, în jurul prânzului, inculpatul s-a deplasat la Magazinul U., unde lucra partea vătămată ca femeie de serviciu şi, având asupra sa un cuţit, l-a scos din geantă şi a început să o lovească pe partea vătămată în zona superioară a corpului, după care acesta a fugit.
Expertiza medico-legală dispusă şi efectuată în cauză - Raportul medico-legal întocmit de I.N.M.L. M.M. Bucureşti, a concluzionat că leziunile traumatice au pus în primejdie viaţa victimei şi s-au putut produce cu corp dur tăietor/înţepător, necesitând pentru vindecare, 25 de zile îngrijiri medicale.
Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând, în principal, schimbarea încadrării juridice, din tentativă la infracţiunea prevăzută de art. 174 - 175 lit. a) şi i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. iar în subsidiar, reducerea pedepsei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia l penală, prin Decizia penală nr. 114 din 12 mai 2010, a admis apelul declarat de inculpatul R.P., a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi prin reţinerea în favoarea inculpatului a dispoziţiilor art. 74 lit. a) şi făcând aplicarea art. 76 lit. b) C. pen., a redus pedeapsa principală aplicată acestuia pentru tentativă la infracţiunea prevăzută de art. 174 - 175 lit. a) şi lit. i) C. pen., de la 7 ani şi 6 luni la 4 ani închisoare.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a fost dedusă prevenţia la zi, menţinându-se stare de arest a inculpatului.
Pentru a decide astfel Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că încadrarea juridică dată faptei a fost corectă şi nu se impune schimbarea acesteia.
Cu privire la individualizarea pedepsei s-a apreciat că o pedeapsă prea aspră nu îşi mai atinge finalitatea prevăzută de art. 52 C. pen. şi că inculpatul, în vârstă de 46 de ani, pensionat pe caz de boală, a avut o conduită bună înainte de săvârşirea faptei, ceea ce a determinat reducerea pedepsei la 4 ani închisoare.
Împotriva sus-identificatei decizii, inculpatul R.P. a declarat, în termen legal, recurs de faţă, solicitând atât prin apărător cât şi în scris, potrivit concluziilor scrise depuse la dosar, în principal, schimbarea încadrării juridice, din tentativă la infracţiunea de omor în infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182. alin. (2) C. pen., iar raport cu această nouă încadrare aplicare unei unui pedepse în adecvate, iar în susbsidiar, prin reevaluarea circumstanţelor atenuante acordate de instanţa de apel - lipsa antecedentelor penale, recunoaşterea faptei, regret, starea de sănătate precară - reducerea mai accentuată a pedepsei apreciind că acesta este prea aspră, şi executarea acesteia în condiţiile art. 861 C. pen.
Recursul inculpatului este nefondat pentru următoarele motive:
Esenţial pentru încadrarea juridică a faptei inculpatului, după caz, în tentativă la infracţiunea la omor calificat (art. 20, raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. a) şi i) C. pen.) ori în vătămare corporală gravă (art. 182 alin. (2) C. pen.), este stabilirea formei de vinovăţie cu care a fost săvârşită fapta.
Dacă, în cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă, făptuitorul acţionează cu intenţia generală de vătămare, în cazul tentativei la infracţiunea de omor, acesta acţionează cu intenţia de a ucide. Este adevărat că infracţiunea prevăzută în art. 182 alin. (2) C. pen. poate avea ca element subiectiv şi intenţia depăşită, însă, în acest caz, făptuitorul acţionează nu cu intenţia de omor, ci cu intenţia generală de vătămare corporală, rezultatul mai grav - punerea în primejdie a vieţii persoanei - fiind imputat acestuia pe baza culpei, ipoteză unanim acceptată judiciar şi caracteristică pentru forma mixtă de vinovăţie denumită praeterintenţie
În cazul infracţiunii de omor (rămasă în forma tentativei), actele de punere în executare a omorului, săvârşite până în momentul intervenţiei evenimentului întrerupător, trebuie să releve - prin natura lor şi împrejurările în care au fost săvârşite - că infractorul a avut intenţia specifică de omor, iar nu intenţia generală de a vătăma.
Astfel, există tentativă de omor, şi nu infracţiunea de vătămare corporală, ori de câte ori infractorul acţionează în aşa mod încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori foloseşte instrumente sau procedee specifice uciderii. Nu are relevanţă timpul necesar pentru îngrijiri mediale, deoarece acesta este caracteristic infracţiunilor de vătămare corporală şi nu exprimă dinamismul interior al actului infracţional.
Anumite stări ale infractorului ori defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea actului nu au relevanţă, întrucât intenţia de omor se deduce din modul în care a acţionat, iar nu din elemente exterioare.
Forma şi modalitatea intenţiei, element al laturii subiective a infracţiunii, rezultă din materialitatea actului, printre altele, din relaţiile personale anterioare existente între inculpate şi victimă, din obiectul vulnerant folosit, numărul şi intensitatea loviturilor, zona anatomică vizată, comportamentul ulterior al inculpatului etc.
Aceste aspecte au fost avute în vedere de ambele instanţe care au arătat, în motivarea hotărârilor, că fapta s-a produs pe fondul unor conflicte anterioare între inculpat şi victimă, prin deplasarea inculpatului la locul de muncă al acesteia, înarmat cu un obiect apt de a produce moartea (cuţit), prin aplicarea unor lovituri repetate ce au vizat o zonă anatomică vitală (plăgi înjunghiate în partea dreaptă a corpului, braţ, medioclaviculară, intercostal) lovituri puternice, de mare intensitate, care au avut consecinţe grave şi care au pus în primejdie viaţa victimei, la care se adaugă atitudinea inculpatului imediat după săvârşirea faptei (dispariţia în fugă de la locul săvârşirii acesteia).
Modul săvârşire a faptei, precum şi împrejurările în care aceasta a fost săvârşită - astfel cum au fost relevate de probele administrate sunt de natură a exclude apărarea inculpatului, în sensul că nu ar fi acţionat cu intenţia de omor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai constată şi că, între momentul luării rezoluţiei infracţionale şi cel al punerii în aplicare a acesteia, a existat un interval temporal de natură să justifice, concluzia excluderii actului spontan şi care înlătură apărarea inculpatului potrivit căreia ar fi săvârşit fapta ca o reacţie la comportamentul victimei - gelozie spontană.
Nici criticile referitoare la reducerea pedepsei şi schimbarea modalităţii de executare a pedepsei nu sunt fondate.
Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului prin reţinerea în favoare acestuia de circumstanţe atenuante (art. 74 lit. a) C. pen.) coborând astfel pedeapsa sub limita minimului special prevăzut de lege.
Totodată, se apreciază că inculpatului i-a fost stabilită o pedeapsă menită să asigure realizarea funcţiei educativ-preventive, avându-se în vedere periculozitate ridicată, împrejurările în care fapta a fost comisă precum şi urmările acesteia.
O nouă reindividualizare a pedepsei prin revalorificarea circumstanţelor atenuante acordate în apel - lipsa antecedentelor penale, stare de sănătate, recunoaşte şi regretă - nu mai poate avea loc avându-se în vedere gradul de pericol social concret al faptei săvârşite care a adus atingere valorii cei mai de preţ - viaţa victimei.
Înalta Curte apreciază în context că pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată inculpatului este suficientă pentru reeducarea acestuia şi formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială, încât nu este cazul modificării ei şi că scopul pedepsei poate fi atins numai prin executarea acesteia în regim privativ de libertate.
Aşa fiind şi neconstatându-se incidenţa vreunui caz de casare care să poată fi luat în considerare din oficiu, urmează ca, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul inculpatului să fie respins ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.P. împotriva Deciziei penale nr. 114 din 12 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat durata reţinerii şi arestării preventive, de la 3 septembrie 2009 la 21 iulie 2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 700 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1909/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 205/2010. Penal. Cerere de transfer de... → |
|---|
