ICCJ. Decizia nr. 2696/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2696/2010
Dosar nr. 02212/99/2009
Şedinţa publică din 14 iulie 2010
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 710 din 3 decembrie 2009, Tribunalul Iaşi a condamnat pe inculpatul R.V., fiul lui V. şi M., născut în comuna M., judeţul Iaşi, cetăţenie română, studii: 10 clase, agricultor, necăsătorit, fără antecedente penale, stagiul militar satisfăcut, în prezent aflat în P. Iaşi, la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor, prevăzută şi pedepsită de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C. pen.
A interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.
A aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani.
În baza art. 350 C. proc. pen., a menţinut starea de arest a inculpatului R.V.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii şi arestării preventive de la 28 ianuarie 2009 la zi.
A constatat că partea vătămată M.M. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În baza art. 313 din Legea nr. 95/2006 modificată de O.U.G. nr. 72/2007, a obligat inculpatul să achite suma de 31,99 RON către Spitalul Clinic de Urgenţă Sf. S. Iaşi şi suma de 5.863,74 RON către Spitalul Clinic de Urgenţă Prof. Dr.N.O. Iaşi, sume ce reprezintă cheltuieli de spitalizare şi suma de 354 RON către Serviciul de Ambulanţă Iaşi, reprezentând cheltuieli de transport.
În baza art. 191 C. proc. pen., a obligat inculpatul să achite suma de 6.400 RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat, în care va fi inclus şi onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 200 RON, sumă ce va fi suportată din fondurile speciale ale Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:
Inculpatul şi partea vătămată M.M. erau amici, înainte de producerea incidentului. În ziua producerii conflictului dintre cei doi, respectiv în data de 30 decembrie 2008, inculpatul s-a dus acasă la partea vătămată să îl roage să îl ajute să care nişte lemne, aşa cum rezultă din declaraţia martorei B.M. Din declaraţiile părţii vătămate şi ale inculpatului rezultă că cei doi s-au deplasat la domiciliul inculpatului, unde partea vătămată l-a ajutat pe inculpat să aşeze lemnele. După aceea cei doi au intrat în casa inculpatului, unde au consumat băuturi alcoolice, iar între cei doi a izbucnit o ceartă foarte scurtă, în urma căreia inculpatul a luat o toporişcă şi a lovit partea vătămată în cap. Deşi inculpatul a susţinut în declaraţiile date că a lovit partea vătămată cu o scândură, aceste susţineri sunt infirmate de concluziile certificatului medico-legal. Astfel, rezultă cu certitudine că leziunile produse părţii vătămate au fost cauzate de un corp tăietor despicător şi mijloace contondente, partea vătămată prezentând un politraumatism cu fractură închisă, hematom extradural, necesitând intervenţie chirurgicală. O asemenea leziune nu putea fi astfel, produsă cu o scândură, de altfel toporişca fiind găsită şi confiscată de organele de poliţie. După ce inculpatul a lovit partea vătămată, mama inculpatului s-a dus acasă la martorul R.I. şi l-a rugat pe acesta să cheme poliţia. Din declaraţia acestui martor rezultă că el a găsit partea vătămată căzută în pragul casei inculpatului şi a chemat poliţia şi salvarea. Tot acest martor a declarat că mama inculpatului i-a spus că partea vătămată a intrat peste ei şi a încercat să o lovească, însă aceste declaraţii ale mamei inculpatului sunt infirmate de inculpat, care a declarat la urmărirea penală că el a chemat partea vătămată acasă. Coroborat cu declaraţiile acestui martor, instanţa va reţine şi declaraţia martorului U., care arată că a venit martorul R.I. la el acasă împreună cu mama inculpatului, spunându-i să o ţină la el acasă până vine poliţia. După ce au venit organele de poliţie, s-a deplasat şi acest martor la inculpat acasă, unde a observat-o pe partea vătămată, care era căzută şi aproape desfigurată la faţă.
În drept, fapta inculpatului de a lovi pe partea vătămată cu o toporişcă în zona capului, punându-i în pericol viaţa, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor, prevăzută şi pedepsită de art. 20 raportat la art. 174 C. pen.
La individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv atât circumstanţele reale ale săvârşirii faptelor cât şi cele personale ale inculpatului. Astfel, instanţa va avea în vedere, pe de o parte faptul că lovitura aplicată părţii vătămate a fost de o gravitate deosebită, necesitând intervenţii chirurgicale, însă şi faptul că incidentul dintre cei doi s-a consumat pe fondul tulburării psihice de care suferă inculpatul, fără vreun motiv anume. Astfel, rezultă din toate actele medicale depuse la dosar că inculpatul suferă de o tulburare de personalitate, ultima internare într-o clinică de specialitate fiind recentă, din februarie 2009, aşa cum rezultă din biletul de externare. De asemenea, instanţa a avut în vedere şi faptul că inculpatul este infractor primar, la primul contact cu legea, aşa cum rezultă din fişa de cazier a acestuia, şi, deşi a avut o atitudine necooperantă în faţa instanţei, aceasta s-a datorat tocmai stării psihice în care se găseşte inculpatul. De altfel, la termenul din 28 mai 2009 instanţa a dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 113 alin. (4) C. pen., tocmai în acest sens.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa a constatat că partea vătămată M.M. nu s-a constituit parte civilă. Astfel, deşi iniţial a dat o declaraţie prin care se constituia parte civilă, ulterior, la termenul din 25 iunie 2009 acesta a precizat că nu înţelege să se constituie parte civilă, revenind asupra primei declaraţii date iniţial.
În ceea ce priveşte cheltuielile de spitalizare, instanţa, având în vedere adresele de constituire de parte civilă depuse la dosar de către Spitalul Clinic de Urgenţe Sf. S., Spitalul Clinic de Urgenţe Prof. Dr. N. O. şi Serviciul de Ambulanţă Iaşi, a obligat inculpatul şi la plata sumelor ce reprezintă cheltuielile de spitalizare şi transport, în conformitate cu dispoziţiile art. 313 din Legea nr. 95/2006.
În termen legal, hotărârea primei instanţe a fost apelată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, de partea vătămată M.M. şi de inculpatul R.V. şi criticată ca nelegală şi netemeinică.
Criticile formulate de parchet au vizat nelegalitatea soluţiei primei instanţe ce a omis aplicarea măsurii de siguranţă prevăzută de art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen., privind confiscarea toporului folosit de către inculpat la lovirea victimei şi nu a aplicat inculpatului măsura de siguranţă a obligării la tratament medical prevăzută de art. 113 C. pen.
Prin apelul promovat, partea vătămată M.M. a invocat greşita individualizare judiciară a pedepsei aplicate inculpatului sub aspectul cuantumului prea blând al pedepsei, considerând că, în raport de circumstanţele comiterii faptei şi de urmările produse prin acţiunea violentă a inculpatului, se impune majorarea pedepsei.
Inculpatul R.V. a solicitat, în raport de condiţiile concrete în care a săvârşit fapta, pe fondul afecţiunii sale psihice, de lipsa antecedentelor penale şi de atitudinea procesuală caracterizată prin sinceritate, reducerea cuantumului pedepsei aplicate.
În faza apelului, în raport de critica formulată de procuror sub aspectul măsurii de siguranţă prevăzută de art. 113 C. pen., instanţa a solicitat I.M.L. Iaşi să comunice dacă, în raport de diagnosticul stabilit şi de concluziile raportului de expertiză medico-legală psihiatrică întocmit în cauză, se impune luarea faţă de inculpat a măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical.
Prin adresa din 26 februarie 2010 I.M.L. Iaşi a comunicat instanţei că inculpatul prezintă diagnosticul ";tulburare organică a personalităţii de tip mixt"; (toxică şi posttraumatică), fapta a fost comisă cu discernământ şi nu se impune luarea faţă de inculpat a măsurii prevăzută de art. 113 C. pen.
Răspunsul înaintat de către I.M.L. Iaşi a fost supus avizării Comisiei de Avizare şi Control al actelor medicale din cadrul I.M.L. Iaşi, având în vedere actele medico-legale întocmite în cauză şi relaţiile primite de la Cabinetul medical din cadrul Penitenciarului Iaşi din care rezultă că inculpatul are recomandare de tratament psihiatric.
Prin raportul de nouă expertiză medico-legală psihiatrică întocmit de I.M.L. Iaşi s-a concluzionat că inculpatul R.V. prezintă diagnosticul ";tulburare schizotipată - schizofrenie pseudopsihopatică"; şi se recomandă obligarea lui la tratament şi supraveghere de specialitate conform art. 113 C. pen., în vederea evitării reiterării tulburărilor de comportament.
Verificând hotărârea apelată şi sub aspectul tratamentului sancţionator aplicat inculpatului, criticat de partea vătămată şi de inculpat prin apelurile promovate, Curtea a constatat următoarele:
În operaţiunea de individualizare a pedepsei, instanţa, potrivit dispoziţiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) analizează complexitatea pericolului social al faptei deduse judecăţii, elementele subiective şi obiective ce au condus la săvârşirea infracţiunii, personalitatea făptuitorului şi necesităţile procesului de reeducare şi resocializare.
Fiind antrenată răspunderea penală a inculpatului, prima instanţă a dat eficienţă corespunzătoare tuturor împrejurărilor care să conducă la realizarea unei juste individualizări a pedepsei aplicate, atât în ceea ce priveşte cuantumul, cât şi modalitatea de executare.
În conformitate cu criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), dar şi al condiţiilor concrete în care s-a comis fapta şi al împrejurărilor legate de persoana inculpatului, prima instanţă a apreciat în mod just că aplicarea unei pedepse privative de libertate în cuantum orientat peste minimul special prevăzut de textul sancţionator înfăptuieşte în concret atribuţiile sancţiunii penale ca mijloc de reeducare, de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni şi de reinserţie socială a inculpatului, păstrându-se totodată o proporţie între gravitatea activităţii infracţionale şi durata în timp necesară procesului educaţional de resocializare.
La individualizarea pedepsei instanţa de fond a ţinut seama de gravitatea faptei săvârşite, de modalitatea în care a fost comisă, de urmările produse, de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă (de la 5 ani la 10 ani închisoare), dar şi de elementele ce caracterizează persoana inculpatului - lipsa antecedentelor penale, afecţiunea psihică pe care o prezintă şi conduita procesuală adoptată.
Toate aceste aspecte au fost avute în vedere de instanţa fondului la cuantificarea pedepsei ce nu trebuie să constituie doar o măsură de constrângere corespunzătoare valorii sociale încălcate prin săvârşirea infracţiunii, ci este şi un mijloc de reeducare a condamnatului, astfel că, în cauză, Curtea a considerat că pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată inculpatului R.V. este suficientă pentru reeducarea acestuia şi formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.
În ce priveşte apelul declarat de parchet, Curtea a constatat că sunt întemeiate criticile formulate.
Din probatoriul administrat rezultă că inculpatul a lovit-o pe partea vătămată cu un topor în zona capului, corp delict ce a fost ridicat de către organele de poliţie conform procesului-verbal de conducere în teren întocmit la data de 28 ianuarie 2009.
Cum, potrivit dispoziţiilor art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen., sunt supuse confiscării speciale bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului, Curtea va complini omisiunea primei instanţe şi, în temeiul dispoziţiilor legale invocate, va confisca de la inculpatul R.V. toporul folosit la comiterea infracţiunii.
Având în vedere concluziile noului raport de expertiză medico-legală psihică prin care se recomandă obligarea inculpatului la tratament şi supraveghere de specialitate, conform art. 113 C. pen., în vederea evitării reiterării tulburărilor de comportament, instanţa de apel va aplica inculpatului R.V. măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, fără ca această măsură să constituie o încălcare a principiului ";non reformatio in pejus"; instituit de dispoziţiile art. 372 C. proc. pen., în cauză fiind promovate apeluri şi de către procuror şi partea vătămată.
În baza considerentelor expuse, Curtea a constatat că motivele de apel invocate de parchet sunt fondate, iar, criticile apelanţilor - parte vătămată şi inculpat - sunt neîntemeiate.
Pentru motivele expuse, Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin Decizia penală nr. 87 din 13 mai 2010 a dispus următoarele:
A admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi împotriva Sentinţei penale nr. 710 din 3 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Iaşi, sentinţă pe care o a desfiinţat-o, în parte, în latură penală.
Rejudecând cauza, în baza art. 118 lit. b) C. pen., a confiscat de la inculpatul R.V. bunul folosit la comiterea infracţiunii - respectiv un topor, aflat la camera de corpuri delicte.
În baza art. 113 C. pen., a aplicat inculpatului R.V., fiul lui V. şi M., deţinut în P. Iaşi, măsura de siguranţă a obligării la tratament medical.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
A respins ca nefondate apelurile declarate de partea vătămată M.M. şi de inculpatul R.V. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
A menţinut starea de arest a inculpatului şi a dedus din pedeapsa aplicată acestuia perioada arestării preventive după data de 3 decembrie 2009.
A obligat partea vătămată-apelantă să plătească statului suma de 50 RON, cheltuieli judiciare, iar pe inculpatul-apelant la plata sumei de 400 RON, cu acelaşi titlu, în care s-a inclus şi onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu în cuantum de 200 RON, ce va fi avansat din fondurile statului.
Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea apelului declarat de procuror au rămas în sarcina statului, în care s-a inclus şi suma de 252 RON, reprezentând contravaloarea expertizei medico-legale psihiatrice efectuată inculpatului ce va fi avansată prin Serviciul contabilitate al Curţii de Apel Iaşi.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs inculpatul R.V.
Prin motivele de recurs, inculpatul a criticat hotărârile pronunţate în cauză pentru netemeinicie, sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei aplicate, solicitând să se reţină că a comis fapta ca urmare a provocării părţii vătămate şi să se acorde o mai mare eficienţă circumstanţelor sale personale, cu consecinţa coborârii pedepsei sub minimul special prevăzut de lege.
În drept, recursul inculpatului a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., referitoare la greşita individualizare a pedepsei aplicate.
Examinând hotărârile atacate sub aspectele invocate de inculpat, cât şi prin prisma cazului de casare menţionat, Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, soluţiile pronunţate în cauză fiind legale şi temeinice.
Astfel, pe baza probelor administrate, în cauză a fost stabilită corect situaţia de fapt expusă anterior, care a fost încadrată corespunzător şi în drept.
Astfel, fapta inculpatului R.V., care în data de 30 decembrie 2008, pe fondul consumului de alcool, a lovit pe partea vătămată M.M. cu o toporişcă în zona capului, producându-i un politraumatism cu fractură închisă, leziuni care i-au pus în pericol viaţa, întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen.
Înalta Curte apreciază că pedeapsa aplicată recurentului inculpat a fost corect individualizată în raport cu criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Astfel, s-a avut în vedere natura şi gradul de pericol social concret al infracţiunii comise, împrejurările săvârşirii şi modul de acţionare (anterior descrise), urmările socialmente periculoase (de subliniat este faptul că rezultatul letal, ireversibil, nu s-a produs datorită intervenţiei medicale de specialitate, prompte), precum şi circumstanţele personale ale inculpatului, care este infractor primar şi prezintă diagnosticul ";tulburare schizotipată - schizofrenie pseudopsihopatică"; şi a avut discernământul păstrat la comiterea faptei.
Înalta Curte constată că, în raport de circumstanţele reale şi personale reţinute, nu există motive pentru reducerea pedepsei aplicate, pedeapsă care corespunde, atât prin cuantum, cât şi prin modalitatea de executare, dublului său scop, educativ şi coercitiv, astfel cum este prevăzut în art. 52 C. pen.
De asemenea, nici solicitarea inculpatului de a se reţine circumstanţa atenuantă a scuzei provocării nu este fondată.
Această circumstanţă atenuantă există, potrivit art. 73 lit. b) C. pen., atunci când infracţiunea a fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinate de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.
După cum s-a menţionat anterior, din probele administrate în cauză nu a rezultat împrejurarea că o faptă provocatoare a părţii vătămate a fost cauza infracţiunii.
Astfel, nu se poate reţine că partea vătămată, prin atitudinea sa, ar fi produs inculpatului vreo stare de tulburare sau emoţie, cu consecinţa determinării ripostei violente a recurentului.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte urmează să constate că recursul formulat de inculpat este nefondat, motiv pentru care conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., îl va respinge ca atare.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.V. împotriva Deciziei penale nr. 87 din 13 mai 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 28 ianuarie 2009 la 14 iulie 2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1696/2010. Penal. Infracţiuni la alte legi... | ICCJ. Decizia nr. 1731/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
