ICCJ. Decizia nr. 3487/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3487/2010
Dosar nr. 6149/12010
Şedinţa publică din 06 octombrie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 2665 din 06 iulie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, - în Dosarul nr. 5756/1/2010 s-a respins ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul C.C. împotriva Încheierii din 22 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul 10983/4/2009.
Pentru a decide astfel instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Încheierea din 22 iunie 2010, în baza dispoziţiilor art. 160b raportat la art. 3002 C. proc. pen., cu referire la art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului C.C. (fiul lui G. şi F.), arestat preventiv în baza mandatului din 11 iulie 2009 emis de Judecătoria sector 4 Bucureşti.
Pentru a pronunţa încheierea, instanţa de recurs a reţinut că inculpatul a fost arestat preventiv pentru comiterea, în stare de recidivă postcondamnatorie prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen., a infracţiunii de furt calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. a), e) şi g) C. pen., în fapt, noaptea, C.C., împreună cu coinculpatul C.C.C., au sustras un scuter marca Z., dintr-o parcare de reşedinţă situată pe raza sectorului 4 Bucureşti, valoarea bunului fiind de 3.000 RON.
În fond, inculpatul, prin Sentinţa penală nr. 161 din 20 ianuarie 2010 a Judecătoriei sectorului 4 a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 6 luni închisoare, în favoarea sa reţinându-se circumstanţe atenuante.
Apelul formulat împotriva sentinţei a fost respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 328/A din 11 mai 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, prin decizie fiindu-i menţinută ca legală şi temeinică arestarea preventivă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost sesizată cu recursul declarat împotriva hotărârii instanţei de apel.
La termenul din 22 iunie 2010, instanţa de recurs, procedând în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen. şi art. 160b din acelaşi cod, a constatat legalitatea măsurii arestării preventive a inculpatului şi a dispus menţinerea.
Împotriva încheierii, inculpatul a declarat recurs, cale de atac nemotivată în scris, iar oral, astfel cum s-a reţinut în prezenta.
Recursul este inadmisibil.
În materia menţinerii măsurii arestării preventive, dispoziţiile art. 160b alin. (4) C. proc. pen., potrivit cărora încheierea prin care instanţa dispune în cursul judecăţii menţinerea arestării preventive poate fi atacată cu recurs, iar prevederile art. 160a alin. (2) din acelaşi cod se aplică în mod corespunzător, trebuie corelate cu dispoziţiile art. 141 C. proc. pen. prin care este reglementată calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii şi rezultă că aceasta poate fi atacată cu recurs numai dacă este dată în primă instanţă sau în apel, iar nu şi în cazul în care este pronunţată de o instanţă de recurs.
În cauză, instanţa de fond competentă după materie, a fost Judecătoria sector 4 Bucureşti, instanţa de apel a fost Tribunalul Bucureşti, iar recursul declarat de inculpat este de competenţa curţii de apel care a dispus prin încheierea recurată, menţinerea măsurii arestării preventive.
Pentru că încheierea din 22 iunie 2010 a fost pronunţată de o instanţă de recurs, un recurs împotriva menţinerii măsurii arestării preventive este inadmisibil.
Împotriva acestei decizii, la data de 14 iulie 2010 inculpatul I.R. a formulat contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen.
În motivarea contestaţiei, inculpatul contestator I.R. a arătat că la termenul la care s-a soluţionat recursul nu a fost citat.
Examinând contestaţia în anulare în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 391 alin. (2) C. proc. pen., instanţa constatând că cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute în art. 386 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii,
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştiinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) - i1), cu privire la care existau probe la dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (11).
Examinând cauza în raport de dispoziţiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., instanţa constată că, cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute în art. 386 C. proc. pen. respectiv art. 386 lit. a) C. proc. pen., însă din înscrisurile aflate la dosar rezultă că decizia contestată nu-l priveşte pe contestator, iar acesta nu a depus în sprijinul contestaţiei înscrisuri şi nici nu a invocat dovezi care sunt la dosar, astfel încât contestaţia în anulare va fi respinsă ca inadmisibilă.
Ca atare, văzând dispoziţiile art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul I.R. şi îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat, în conformitate cu dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul I.R. împotriva Deciziei penale nr. 2665 din 06 iulie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală - în Dosarul nr. 5756/1/2010.
Obligă contestatorul la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 06 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 999/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1032/2010. Penal → |
|---|
