ICCJ. Decizia nr. 3490/2010. Penal. Revocarea măsurii preventive (art. 139 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3490/2010
Dosar nr. 929/57/2010
Şedinţa publică din 06 octombrie 2010
Asupra recursurilor penale de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin încheierea de şedinţă nr. 16 M.P. din 16 iulie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 929/57/2010 s-a dispus trimiterea cererii de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, măsură prelungită prin ordonanţa din 30 iunie 2010 a Biroului teritorial D.I.I.C.O.T. Hunedoara în Dosar nr. 2D/P/2010 în ce-i priveşte pe inculpaţii I.C.S. şi F.Ş., acestei autorităţi judiciare pentru a dispune în consecinţă.
S-a reţinut că prin cererea, formulată şi înregistrată la această Curte sub Dosar nr. 929/57/2010 inculpaţii I.C.S. şi F.Ş. au solicitat revocarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara, măsură luată faţă de aceştia prin încheierea penală nr. 10/MP din 03 iunie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia şi prelungită în baza ordonanţei din 30 iunie 2010 de către D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Hunedoara.
În expunerea motivelor cererii, inculpaţii invocând iregularităţi de procedură arată că nu au fost înştiinţaţi despre prelungirea acestei măsuri întrucât nu li s-a comunicat o copie de pe ordonanţă şi, în altă ordine de idei, nu au fost citaţi la sediul D.I.I.C.O.T. pentru a-şi formula apărări.
Arată că în această manieră le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, drept statuat de art. 6 din Convenţie.
Inculpaţii fac precizări clare cu privire la obiectul cererii de faţă şi pe care nu o califică drept o plângere împotriva măsurii preventive ci o cerere de revocare a acestei măsuri.
Examinând cererea formulată de cei doi inculpaţi, prin prisma aspectelor critice expuse, dar şi din oficiu Curtea reţine următoarele:
1. Prin ordonanţa din 30 iunie 2010 adoptată de către D.I.I.C.O.T. Biroul Teritorial Hunedoara s-a dispus prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, faţă de inculpaţii I.C.S. şi F.Ş. pe o perioadă de 30 de zile.
2. Conform art. 139 al. (31)4 C. proc. pen., când măsura preventivă a fost luată, în cursul urmăririi penale, de procuror sau de către instanţă, procurorul, dacă apreciază că informaţiile primite de la organul de cercetare penală justifică, înlocuirea sau revocarea măsurii, dispune aceasta ori, după caz, sesizează instanţa.
3. Curtea arată că textul de lege susmenţionat nu dă loc la interpretări prevăzând expres cărei autorităţi îi revine pronunţarea asupra cererii de revocare a măsurii preventive.
4. În cazul de faţă Curtea constată, independent de susţinerile inculpaţilor, în sensul că datorită calităţii procurorului care a dispus prelungirea măsurii acesta nu îşi poate revoca propriul act, că prerogativele revocării aparţin procurorului care a dispus prelungirea măsurii şi care instrumentează cazul.
5. Faţă de cele expuse mai sus, Curtea, constatând că nu este aptă să soluţioneze o atare cerere şi că ar fi putut da un răspuns doar în cazul demersului procedural prevăzut de art. 140 C. proc. pen., în cadrul unei plângeri împotriva ordonanţei procurorului privind măsurile preventive prev. de art. 136 lit. b) şi c) C. proc. pen., cea ce nu este cazul în speţa de faţă - raportat la precizările clare realizate în expunerea de motive - o va trimite D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Hunedoara pentru a proceda în consecinţă.
II. Împotriva acestei încheieri de şedinţă au declarat recurs inculpaţii I.C.S. şi F.Ş. criticând-o ca netemeinică, solicitând casarea acesteia şi cu ocazia rejudecării să se trimită cauza spre soluţionare instanţei ce a luat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, respectiv Curtea de Apel Alba Iulia.
Examinând actele şi lucrările dosarului, încheierea atacată şi având în vedere la dezbateri că excepţia de inadmisibilitate a recursurilor de faţă are prevalenţa asupra celei de tardivitate - ambele fiind ridicate de reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte are în vedere că recursurile declarate de inculpaţii I.C.S. şi F.Ş. se privesc ca inadmisibile şi urmează a fi respinse ca atare în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen.
Aceasta întrucât pentru încheierile de desizare cum este cazul celei atacate prin recursurile promovate de cei doi inculpaţi şi prin care cererea originară de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, măsură luată faţă de aceştia prin încheierea penală nr. 10/MP din 03 iunie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia şi prelungită în baza ordonanţei din 30 iunie 2010 de către D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Hunedoara a fost trimisă spre soluţionare unei alte autorităţi judiciare competente, şi nume procurorului de la unitatea de Parchet deja menţionată, legea procesual penală nu îngăduie în mod obiectiv exercitarea căii de atac a recursului.
Întradevăr, în mod legal faţă de dispoziţiile art. 139 alin. (31) C. proc. pen. potrivit cărora „când măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale de procuror sau de instanţă, procurorul, dacă apreciază că informaţiile primite de la organul de cercetare penală justifică înlocuirea sau revocarea măsurii dispune aceasta ori, după caz, sesizează instanţa" prima instanţă a statuat că exclusiv procurorul are atribuţia de a dispune revocarea măsurii preventive pentru care prin Ordonanţa nr. 2/D/P/2010 din 30 iunie 2010 a dispus prelungirea acelei măsuri preventive de a nu părăsi ţara.
Soluţia primei instanţe este justificată şi prin prisma dispoziţiilor complementare ale art. 139 alin. (32) C. proc. pen. potrivit cărora „procurorul este obligat să sesizeze şi din oficiu instanţa, pentru înlocuirea sau revocarea măsurii preventive luate de aceasta." (subl.ns.).
Rezultă fără echivoc din examinarea textului legal ultim citat că doar în ipoteza în care măsura preventivă ar fi fost luată de instanţă era atributul acesteia pentru dispoziţia revocării ei, prin ipoteza de aplicabilitate chiar şi la sesizarea în acest sens a procurorului.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de inculpaţii I.C.S. şi F.Ş. împotriva încheierii nr. 16/MP din 16 iulie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 929/57/2010.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 50 lei, reprezentând onorariile parţiale apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se vor avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 06 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3472/2010. Penal. Cerere de transfer de... | ICCJ. Decizia nr. 3510/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
