ICCJ. Decizia nr. 3845/2010. Penal

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr.3845/2010

Dosar nr.8889/1/2010

Şedinţa publică din 30 octombrie 2010

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 28 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 11294/2/2009 (2766/2009) s-a dispus respingerea cererii formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. privind menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului R.D., conform art. 300² C. proc. pen.

În baza art. 160^8a alin. (2) C. proc. pen., s-a admis cererea formulată de inculpatul R.D. şi s-a dispus punerea în libertate provizorie sub control judiciar a acestuia.

În baza art. 160² alin. (3) C. proc. pen., inculpatul va respecta următoarele obligaţii:

- să nu depăşească limita teritorială a ţării decât în condiţiile stabilite de instanţă;

- să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

- să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea (organul de poliţie de la domiciliul inculpatului), conform programului de supraveghere întocmit de acesta sau ori de câte ori este chemat;

- să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei de judecată;

- să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme;

În baza art. 160² alin. (3)¹ C. proc. pen. inculpatul va respecta pe timpul liberării provizorii şi următoarele obligaţii:

- să nu se deplaseze la sediul Tribunalului Prahova;

- să nu se apropie şi să nu comunice în vreun fel, direct sau indirect cu nici unul dintre coinculpaţi.

În baza art. 160² alin. (3)² C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin se va lua măsura arestării preventive.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:

Potrivit art. 300² C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat preventiv, instanţa este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să procedeze potrivit art. 160^b, dispunând menţinerea măsurii dacă temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau dacă există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, respectiv revocarea acesteia dacă temeiurile au încetat sau nu există temeiuri noi.

Inculpatul a fost arestat preventiv prin încheierea din data de 5 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, apreciindu-se că sunt îndeplinite în cauză condiţiile prev. de art. 136, art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., din probele administrate rezultând că există indicii temeinice că inculpatul a săvârşit faptele pentru care este cercetat, pedepsele prevăzute de lege pentru aceste infracţiuni sunt mai mari de 4 ani închisoare şi lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Instanţa de fond a apreciat că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale şi apreciază că subzistă temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri, astfel încât în mod legal nu se poate dispune revocarea sau înlocuirea măsurii arestării, însă arată că faţă de stadiul prezent al cercetării judecătoreşti inculpatul poate fi cercetat şi în stare de libertate, sub control judiciar, cu respectarea măsurilor la care va fi obligat de către instanţă.

Curtea a reţinut că există indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunile, relevante fiind declaraţiile inculpatei P.V.I., care au fost constante pe tot parcursul urmăririi penale, aceasta relatând detaliat atât modul în care inculpatul a direcţionat-o şi i-a indicat cum să procedeze pentru realizarea scopului propus, respectiv punerea în libertate, în final, a celor doi inculpaţi, S.Z. şi P.F.N., contra sumelor de bani primite, schimbarea declaraţiilor acestei inculpate în cursul judecăţii neputând conduce a aprecierea schimbării acelor indicii, valoarea probantă a declaraţiilor acestei inculpate, ca şi ale celorlalţi inculpaţi şi ale martorilor urmând a fi avută în vedere de către Curte la momentul analizei pe fond a cauzei, cu ocazia deliberării.

Curtea a apreciat însă că la acest moment poate dispune cercetarea în libertate a inculpatului, cu obligarea acestuia la respectarea anumitor obligaţii şi impunerea unui control judiciar, apreciind că se impune în acest context şi analiza cererii de liberare provizorie sub control judiciar, faţă de soluţia care a fost dispusă şi în raport şi de concluziile Parchetului, comune pe aspectele celor două cereri.

La analiza cererii de liberare provizorie sub control judiciar, instanţa verifică prioritar îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a cererii şi dacă se constată neîndeplinirea acestor condiţii, cererea se respinge ca inadmisibilă, iar dacă se constată îndeplinite, se trece la analiza temeiniciei cererii.

Art. 160² alin. (1) prevede că liberarea poate fi acordată în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 18 ani, textul prevăzând aşadar o condiţie pozitivă de admisibilitate privind limita maximă a pedepsei închisorii (respectiv forma de vinovăţie cu care s-a săvârşit infracţiunea). În ceea ce priveşte această condiţie, Curtea constată îndeplinirea sa în cauza de faţă, pedepsele prevăzute pentru infracţiunile pentru care este trimis în judecată inculpatul fiind sub această limită maximă impusă de legiuitor.

Alin. (2) al aceluiaşi text prevede că liberarea poate fi acordată dacă nu există date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau date că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori, experţi, alterarea sau distrugerea unor mijloace materiale de probă sau prin alte asemenea fapte, textul având în vedere aşadar şi cerinţe negative relative la admisibilitatea în principiu a cererii.

Analiza admisibilităţii în principiu a cererii de liberare provizorie sub control judiciar se impune a fi făcută din perspectiva art. 160² în integralitatea sa, aşa cum arată explicit şi titlul marginal al textului legal, Curtea apreciind la acest moment procesual că şi aceste condiţii sunt îndeplinite în cauză, având în vedere în mod deosebit împrejurarea că cercetarea judecătorească se află într-o fază avansată, au fost audiaţi toţi inculpaţii, au fost depuse înscrisurile la care părţile au făcut referire, au fost audiaţi toţi martorii, atât cei din rechizitoriu, cât şi cei încuviinţaţi inculpaţilor, a fost încuviinţată efectuarea unei expertize tehnice, care urmează a fi efectuată de către experţi dintr-un institut de specialitate, inculpatul având dreptul de a desemna un expert parte, aceasta fiind singura probă care nu a fost încă administrată efectiv, inculpatul nemaifiind în situaţia de a zădărnici în vreun fel aflarea adevărului în cauză.

Analiza textelor legale relative la măsurile preventive în ansamblul lor şi prin coroborare, cu reţinerea tuturor condiţiilor impuse la luarea, revocarea, înlocuirea măsurii arestării preventive, analiza textului care defineşte scopul acestei măsuri conduce în mod evident la concluzia că acordarea liberării provizorii sub control judiciar nu este împiedicată de menţinerea temeiurilor care au determinat arestarea preventivă a inculpatului (nici o dispoziţie legală nu condiţionează liberarea provizorie de încetarea sau schimbarea temeiurilor arestării preventive), iar scopul arestării preventive - definit conform art. 136 alin. (1) C. proc. pen. poate fi realizat inclusiv prin liberarea provizorie a inculpatului cu impunerea unui control judiciar care presupune respectarea mai multor condiţii restrictive de drepturi de către acesta.

Apreciind că există în continuare indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunile, pentru toate considerentele arătate în încheierile de şedinţă de la termenele anterioare, la care a menţinut măsura arestării preventive, Curtea a constatat însă, pe de altă parte, că de la termenul la care s-a încuviinţat proba cu expertiza tehnică, respectiv 29 iunie 2010 şi până în acest moment, 28 octombrie 2010, adică 4 luni, I.N.E.C., desemnat pentru efectuarea expertizei, nu a efectuat - o şi nici nu a răspuns într-un mod care să convingă Curtea că va efectua măcar demersuri pentru urgentarea depunerii raportului de expertiză, I.N.E.C. adresând după două termene cereri Curţii spre a se lămuri cu privire la natura expertizei solicitate.

În acest context, dincolo de faptul că a fost sancţionată cu amenda atitudinea directorului I.N.E.C. de către Curte, Curtea a apreciat că nu poate ignora împrejurarea că durata acestui proces se poate prelungi, din motive neimputabile inculpatului, care nici până la acest termen nu a avut o conduită de natură a tergiversa soluţionarea cauzei, ci din cauza unei autorităţi care funcţionează în slujba statului, Curtea apreciind, în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., că nu se poate dispune menţinerea unei persoane în stare de arest preventiv pe o perioadă care poate depăşi durata unui termen rezonabil din motive imputabile autorităţilor astfel încât, reţinând şi că toate probele, cu excepţia acestei expertize, au fost administrate, Curtea a apreciat că procesul penal poate continua cu inculpatul în stare de libertate, cu impunerea unui control judiciar de către Curte, prin obligarea acestuia la respectarea următoarelor obligaţii:

a) să nu depăşească limita teritorială a ţării decât în condiţiile stabilite de instanţă;

b) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de instanţă (de la domiciliul inculpatului), conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;

d) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus măsura;

e) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme.

f) să nu se deplaseze la sediul Tribunalului Prahova, unde şi-a desfăşurat anterior activitatea

g) să nu se apropie de coinculpaţi şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect, Curtea reţinând că inculpatul nu mai exercită funcţia de judecător, fiind suspendat de la data punerii în mişcare a acţiunii penale şi nu se impune suplimentar vreo altă obligaţie în acest sens.

Susţinerile procurorului de şedinţă în sensul că măsura arestării preventive este singura suficientă în acest moment nu pot fi reţinute justificat de calitatea de magistrat judecător a inculpatului şi multitudinea operaţiunilor săvârşite, respectiv insistenţa inculpatului pentru obţinerea unor soluţii favorabile persoanelor pe care acesta la judeca, aşa cum a susţinut procurorul, căci menţinerea în stare de arest preventiv a unei persoane se raportează, adevărat, şi la natura şi modalitatea de săvârşire a faptei de aceasta este acuzată, dar nu poate fi o justificare, în sine, a menţinerii acestei măsuri până la depăşirea unui termen rezonabil, în contextul în care cercetarea judecătorească este aproape de final, rămânând de administrat o singură probă, aceea cu expertiza şi în contextul în care inculpatul se află şi s-a aflat până la acest moment, pe tot parcursul judecăţii şi al urmăririi penale în stare de arest preventiv, adică pe tot parcursul strângerii probelor de către organul de urmărire penală şi pe tot parcursul administrării nemijlocite a probelor de către instanţa de judecată.

Raportarea procurorului la considerentele încheierii Curţii din data de 02 septembrie 2010, când s-a discutat şi s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului apare astfel artificială, încercând în mod eronat să inducă ideea că singura măsură pe care o poate lua Curtea ar fi aceea a menţinerii măsurii arestării, procurorul omiţând să observe că de la acel moment au mai trecut 2 luni, în care, în pofida insistenţelor Curţii, I.N.E.C. nu a oferit nici un minim indiciu că va efectua expertiza tehnică încuviinţată.

De asemenea, Curtea a apreciat că susţinerile procurorului în sensul că acea expertiză a fost încuviinţată la cererea inculpatului şi, ca o consecinţă, acesta ar fi cel din cauza căruia se tergiversează soluţionarea cauzei nu pot fi reţinute pe de o parte, pentru că proba a fost încuviinţată din considerentele arătate, înregistrările făcute de acuzare fiind contestate de apărare, Curtea, ca instanţă imparţială şi independentă apreciind că se impune opinia avizată a unui expert în domeniu, iar pe de altă parte, nu se poate imputa inculpatului culpa autorităţilor desemnate cu efectuarea expertizei, inculpatul respectând obligaţiile impuse de instanţă sub acest aspect. Iar dreptul inculpatului şi al oricărei părţi de a solicita probe este cenzurat exclusiv de instanţă, procurorul având sub aspectul solicitării de probe, aceleaşi drepturi în faţa instanţei de judecată.

Referirile procurorului la sentimentul de insecuritate generat de inculpat şi faptele sale în rândul societăţii prin raportare la faptele penale săvârşite de persoanele pe care acesta le-ar fi favorizat să se elibereze, în calitatea sa de judecător au fost apreciate de Curte ca nerelevante faţă de obiectul cauzei, presupusele fapte penale la care s-a făcut referire fiind comise mult după arestarea preventivă a inculpatului şi în orice caz, fără o legătură cu activitatea inculpatului şi cu faptele pentru care acesta este trimis în judecată.

Reţinând toate aceste considerente, Curtea a apreciat că cercetarea în stare de libertate, cu impunerea controlului de către instanţă, prin obligarea inculpatului de a se supune măsurilor arătate, corespunde în acest moment procesual, în raport de stadiul cercetării judecătoreşti, în cea mai bună măsură realizării scopului procesului penal, aşa cum arată şi art. 136 C. proc. pen. şi urmează să admită cererea de liberare provizorie sub control judiciar şi ca o consecinţă, reţinând cererea explicită formulată de Parchet sub aspectul menţinerii măsurii arestării preventive, va respinge cererea acestuia întemeiată pe disp. art. 300² C. proc. pen.

Împotriva hotărârii pronunţate a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. solicitând casarea acesteia şi în rejudecare, menţinerea măsurii arestării preventive şi respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul R.D.

În motivele scrise de recurs şi în susţinerea orală se arată că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpatului subzistă şi în prezent.

În acest sens sunt invocate natura infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului, gravitatea acestora dar şi faptul că în acest moment nu se poate invoca depăşirea termenului rezonabil.

Se apreciază că admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului apare ca fiind inadecvată, atât în raport cu momentul procesual dar mai ales cu faptul că această cerere nu îndeplineşte integral condiţiile impuse de lege.

Temerea că inculpatul ar încerca zădărnicirea aflării adevărului se deduce, în opinia parchetului, şi din perseverenţa inculpatului evidenţiată de multitudinea operaţiunilor efectuate în interesul unor persoane, dialogul continuu pe care inculpatul l-a avut cu coinculpata P.V. în scopul menţinerii legăturii cu mituitorii, cât şi de insistenţa cu care acesta şi-a urmărit satisfacerea interesului personal, constând în obţinerea, cu titlu de mită, a unor sume importante de bani pretinse şi primite prin intermediul martorei P.I.

Toate aceste elemente nu pot constitui, susţine parchetul, garanţii ale unei bune conduite a inculpatului în cazul liberării provizorii, astfel încât să existe certitudinea bunei desfăşurări a procesului penal aşa cum se prevede în art. 136 C. proc. pen.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinând recursul în conformitate cu disp. art. 385¹⁴ C. proc. pen. constată că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

Inculpatul R.D. a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, prin rechizitoriul nr. 207/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prev.de art. 254 alin. (2) rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 - 2 fapte - şi infracţiunea de favorizarea infractorului prev.de art. 264 C. pen. - 2 fapte.

În esenţă, s-a reţinut că în cursul lunii septembrie 2009 inculpatul, în calitate de judecător la Tribunalul Prahova - acesta îndeplinind şi funcţia de preşedinte al Secţiei Penale - a pretins prin intermediul inculpatei P.V.I. - avocat în Baroul Prahova - suma de 25.000 euro şi a acceptat promisiunea oferirii sumei de 3.000 euro pentru a dispune punerea în libertate a numitului S.Z., cercetat în stare de arest preventiv, în Dosarul nr. 6419/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti.

Din suma pretinsă, inculpatul a primit suma totală de 21.000 euro, în două tranşe, de la S.Z. şi S.I., prin intermediul inculpatei P.V.I.

A rezultat, totodată, faptul că inculpatul S.Z. a fost pus în libertate prin încheierea din 29 septembrie 2009 a Judecătoriei Ploieşti, inculpatul R.D. făcând parte din completul care a soluţionat cauza în recurs la Tribunalul Prahova.

Totodată, s-a reţinut că, prin intermediul aceleiaşi avocate, inculpata P.V.I., în cursul lunii octombrie, inculpatul a pretins suma de 20.000 euro de la numitul M.E., din care a primit efectiv suma de 9.000 euro, pentru a dispune punerea în libertate a inculpatului P.F.N., cercetat în stare de arest preventiv în Dosarul nr. 57/P/2008 al D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Ploieşti - dosar aflat pe rolul Tribunalului Prahova pentru judecarea fondului cauzei.

Rezultă din probe că inculpaţii S.Z. cât şi inculpatul P.F.N. - cu privire la care inculpatul a înlesnit punerea lor în libertate - au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni grave, în sarcina inculpatului P.N. reţinându-se iniţierea şi constituirea unui grup infracţional organizat, instigare la săvârşirea mai multor infracţiuni privind comerţul electronic şi şantaj, iar S.Z. pentru infracţiuni de înşelăciune şi şantaj.

Prin încheierea din 5 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, reţinându-se ca temei al arestării, dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen.

În baza acestei încheieri a fost emis mandatul de arestare preventivă nr. 9/UP din 5 noiembrie 2009 pe o durată de 29 de zile, de la 6 noiembrie 2009 până la 4 decembrie 2009, fiind prelungit ulterior - în faza de urmărire penală - iar în cursul judecăţii măsura a fost menţinută conform dispoziţiilor art. 300² rap. la art. 160³ C. proc. pen.

Prin încheierea recurată, instanţa de fond a apreciat, astfel cum s-a arătat că, deşi există, în continuare indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunile, nu se mai justifică menţinerea măsurii arestării preventive fiind suficient, pentru buna desfăşurare a procesului penal, controlul judiciar instituit prin dispoziţiile art. 160⁸ alin. (2) C. proc. pen.

Raportându-ne însă la situaţia de fapt rezultată din probele administrate, gravitatea faptelor este evidentă, este de necontestat.

Natura faptelor de care inculpatul este acuzat, modalitatea în care se presupune că au fost săvârşite infracţiunile, calitatea sa de magistrat - reprezentant al puterii judecătoreşti obligat să respecte legea, să înlăture orice umbră de îndoială asupra imparţialităţii sale, orice suspiciune că părţile din proces ar putea fi favorizate de un membru al completului de judecată - generează o stare de insecuritate socială, de neîncredere în sistemul judiciar, de neîncredere în însăşi forţa legii de a sancţiona şi de a descuraja săvârşirea unor fapte similare de persoane îndrituite cu exercitarea unor funcţii publice.

Gravitatea unei fapte - alături de celelalte elemente care caracterizează fapta şi făptuitorul - justifică menţinerea măsurii arestării preventive, prin ea însăşi, oricât de bun ar fi fost comportamentul inculpatului anterior.

Conceptul de pericol pentru ordinea publică nu este definit de legiuitor, acesta lăsând la latitudinea judecătorului, a instanţei, să aprecieze, în raport de datele cauzei, dacă acest pericol subzistă.

Pericolul pentru ordinea publică trebuie analizat, pe de o parte, prin prisma gravităţii faptelor - care evident nu se confundă cu gradul de pericol social al infracţiunii - iar pe de altă parte prin prisma circumstanţelor personale ale inculpatului, a comportamentului său viitor.

În aceste condiţii nu putem vorbi de existenţa unor probe care să contureze un comportament viitor al inculpatului ci doar de indicii puternice, de probe, care reflectă fapte săvârşite anterior, elemente în baza cărora, instanţa apreciază dacă lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică.

În cauză, astfel cum s-a arătat anterior, existenţa în continuare a unor indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul R.G. a săvârşit infracţiunile, impun cu necesitate menţinerea măsurii arestării preventive.

Administrarea unei probe - expertiza tehnică - necesară lămuririi cauzei, întârzierea efectuării acesteia, nu constituie un argument suficient de puternic pentru a aprecia că se impune lăsarea în libertate a inculpatului.

În ceea ce priveşte durata rezonabilă a detenţiei, instanţa europeană a decis, cu valoare de principiu că termenul final al perioadei detenţiei la care se referă art. 5 paragraful 3, este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.

De asemenea, s-a decis că existenţa şi persistenţa unor indicii grave de vinovăţie justifică menţinerea detenţiei provizorii.

În atare condiţii, Înalta Curte constată că menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului R.D. nu contravine nici dreptului intern şi nici dreptului la libertate ocrotit de C.E.D.O. atâta timp cât lipsirea de libertate a acestuia este dispusă în deplină concordanţă cu prevederile art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţie, existând motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune, iar pe de altă parte, durata detenţiei preventive, raportat la natura şi complexitatea cauzei, nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 paragraful 3.

În raport de elementele prezentate anterior, Înalta Curte - în opinie majoritară - apreciază că se impune menţinerea măsurii arestării preventive, controlul judiciar fiind insuficient pentru buna desfăşurare a procesului penal.

Este adevărat că individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive sau se poate dispune liberarea provizorie.

Dar, îndeplinirea condiţiilor cerute de lege nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie instanţa având facultatea şi nu obligaţia de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenţia preventivă este absolut necesară iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive.

Examinând speţa dedusă judecăţii prin prisma normelor cuprinse în legea internă, corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., Înalta Curte - în opinie majoritară - apreciază că se impune menţinerea măsurii arestării preventive, fiind respectat principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului.

Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 385¹⁵ alin. (2) lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte - în opinie majoritară - va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. împotriva încheierii din 28 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Apel Bucureşti, secţia I penală, şi în rejudecare, în temeiul art. 300² C. proc. pen., raportat la art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., va menţine măsura arestării preventive a inculpatului R.D.

În baza art. 160^8a alin. (6) C. proc. pen., va respinge ca neîntemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de acelaşi inculpat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va suporta din fondul M.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Cu majoritate de voturi:

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. împotriva încheierii de şedinţă din 28 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 11294/2/2009 (2766/2009), privind pe intimatul inculpat R.D.

Casează încheierea recurată şi rejudecând:

Conform art. 300² C. proc. pen., cu referire la art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., menţine măsura arestării preventive a inculpatului R.D.

În baza art. 160^8a alin. (6) C. proc. pen., respinge ca neântemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de inculpatul R.D.

Onorariul parţial apărătorului desemnat din oficiu intimatului inculpat R.D. până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 100 lei, se va suporta din fondul M.J.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 30 octombrie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 3746/2010. Penal		ICCJ. Decizia nr. 3485/2010. Penal. Plângere împotriva... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 3064/2010. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 3106/2010. Penal ICCJ. Decizia nr. 3316/2010. Penal ICCJ. Decizia nr. 3746/2010. Penal ICCJ. Decizia nr. 388/2010. Penal ICCJ. Decizia nr. 3892/2010. Penal ICCJ. Decizia nr. 3900/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 4093/2010. Penal