ICCJ. Decizia nr. 3903/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3903/2010
Dosar nr. 9868/2/2010
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele :
A. Prin Sentinţa penală nr. 317/ F din 14 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 9468/2/2010 (2626/2010), s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, iar în baza art. 54 din Legea nr. 302/2004, modificată, s-a admis cererea de extrădare a numitului S.B., alias Z.B., persoană cu dublă cetăţenie, română şi israeliană, născut la 23 august 1945 în Buhuşi, jud. Bacău, fiul lui A. şi M., formulată de autorităţile judiciare din Israel şi s-a dispus predarea acestuia autorităţilor din Israel.
S-a menţinut măsura arestării provizorii în vederea extrădării până la predarea persoanei extrădate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin sesizarea înregistrată sub nr. 9468/2/2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a solicitat, în baza art. 44 din Legea nr. 302/2004 modificată, arestarea provizorie în vederea extrădării a persoanei urmărite S.B. alias „Z.B.".
Ministerul Justiţiei din România a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul disp. art. 39 alin. (4) lit. c) şi art. 45 din Legea nr. 302/2004, cererea formulată de autorităţile judiciare din Israel, prin care se solicita extrădarea către acest stat a numitului S.B. alias Z.B.
Cererea de extrădare este formulată de către Ministerul de Justiţie a statului Israel la data de 29 iunie 2010.
Potrivit acestei solicitări, persoana extrădabilă este urmărită pentru punerea în executare a unui mandat de arestare emis la data de 26 iunie 2000 de Tribunalul Suprem din Tel Aviv - Yaffo pentru comiterea infracţiunilor de fraudă (obţinerea de bunuri prin înşelăciune) prevăzută de art. 415 C. pen. israelian, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de până la 5 ani, falsificare prev. de art. 418 C. pen. israelian, pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoarea de până la 5 ani şi furt efectuat de un agent, prev. de art. 393 C. pen. israelian, pedeapsa maximă prevăzută de legislaţia statului israelian pentru infracţiunile săvârşite este închisoarea de 5 ani.
După cum rezultă din documentele furnizate de statul solicitant, în cursul anului 2000, împreună cu alte persoane, dintre care unele au fost judecate şi condamnate, prin manopere frauduloase, inclusiv falsificarea unor înscrisuri oficiale, persoana extrădabilă a intermediat vânzarea mai multor terenuri aparţinând Patriarhului Ortodox grec al Ierusalimului, cauzând un prejudiciu de mai multe milioane dolari S.U.A.
Prima instanţa a constatat că faptele pentru care este solicitată extrădarea numitului S.B., alias Z.B. au corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor prev. de art. 215 alin. (5), pedepsită cu închisoare de la 10-20 ani, de art. 288 şi art. 291 C. pen. român.
Totodată, în cauză sunt îndeplinite cerinţele disp.art. 26 şi art. 28 din Legea nr. 302/2004, privind dubla incriminare a faptelor şi limitele pedepselor în legislaţia statelor implicate în procedură.
În materia extrădării, în raporturile dintre România şi Israel sunt aplicabile prevederile Convenţiei Europene de extrădare semnată la Paris la 13 decembrie 1957 şi ratificată de România prin Legea nr. 80/1997.
Din verificările efectuate, a rezultat că numitul S.B., alias Z.B. este cetăţean român, iar în cauza sunt îndeplinite condiţiile prev.de art. 24 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 302/2004, în conformitate cu care cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza convenţiilor internaţionale multilaterale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate, când persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant.
În ceea ce priveşte condiţia reciprocităţii, s-a constatat că aceasta este acordată de statul solicitant prin cererea de extrădare, fiind verificată acordarea acesteia de Ministerul Justiţiei român, în cadrul examenului de regularitate internaţional.
Persoana extrădabilă nu face parte dintre acelea care sunt exceptate de la extrădare, aşa cum arată art. 23 din Legea nr. 302/2004.
Din actele dosarului a rezultat că persoana solicitată este cetăţean cu dublă cetăţenie, română şi israeliană, având paşaport românesc şi israelian.
De asemenea, în cauză nu există niciunul dintre motivele obligatorii de refuz al extrădării, aşa cum sunt reglementate de art. 241 din Legea nr. 302/2004, nu a intervenit nici prescripţia răspunderii penale, astfel că sunt îndeplinite şi prevederile art. 35 din Legea nr. 302/2004.
Persoana extrădabilă a fost reţinută la data de 7 octombrie 2010 şi arestată provizoriu în vederea extrădării la data de 7 octombrie 2010, în baza art. 45 din Legea nr. 302/2004, când s-a emis şi mandat de arestare.
Persoana extrădabilă a fost audiată şi a formulat opoziţie la extrădare.
Potrivit art. 51 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, opoziţia la extrădare nu poate fi întemeiată decât pe faptul că persoana arestată nu este persoana urmărită sau că nu sunt îndeplinite condiţiile de extrădare.
Persoana extrădabilă nu a contestat că ea este persoana urmărită şi nici nu a făcut dovada că nu ar fi îndeplinite condiţiile pentru extrădare.
Potrivit art. 242 din Legea nr. 302/2004, extrădarea unei persoane poate fi refuzată sau amânată dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a sănătăţii.
Prima instanţă a reţinut că la dosar nu sunt probe că predarea persoanei extrădabile ar avea consecinţe de o gravitate deosebită asupra persoanei extrădabile, actele medicale depuse de acesta nefiind de natură să ducă la concluzia că predarea persoanei extrădabile ar avea consecinţe deosebite pentru ea.
La cererea Ministerului Justiţiei din Israel au fost ataşate următoarele acte: ordinul de arestare, dispoziţiile legale aplicabile, expunerea faptelor, înscrisuri reprezentând mijloace de probă, asigurarea de reciprocitate.
Instanţa care soluţionează cererea de extrădare nu este competentă să se pronunţe asupra temeiniciei urmăririi sau condamnării pentru care autoritatea străină cere extrădarea, nici asupra oportunităţii extrădării.
După examinarea cererii de extrădare, a materialului probator şi a concluziilor părţilor, prima instanţă, constatând că sunt îndeplinite condiţiile de extrădare, în baza art. 54 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 a admis cererea de extrădare a numitului S.B., alias Z.B., cetăţean cu dublă cetăţenie română şi israeliană.
Totodată, în baza art. 54 alin. (3) teza ll-a a menţinut starea de arest provizorie până la predarea persoanei extrădabile, reţinând că solicitarea acesteia de a se dispune înlocuirea măsurii arestării provizorii cu măsura obligării de a nu părăsi ţara este neîntemeiată şi nu poate fi primită, având în vedere că dispoziţiile legale impun menţinerea stării de arest până la predare.
B. Împotriva acestei sentinţei a declarat recurs persoana extrădabilă, criticând-o pentru greşita admitere a cererii de extrădare, arătând în esenţă că nu sunt întrunite cerinţele art. 22 din Legea nr. 302/2004, în sensul că împotriva sa nu este începută urmărirea penală, că are calitatea de azilant şi nu poate fi extrădat până nu i se soluţionează cererea, precum şi că s-a încălcat principiul non bis in idem, întrucât în trecut s-a dispus în România, pentru aceleaşi fapte neînceperea, respectiv, scoaterea de sub urmărire penală.
Înalta Curte, examinând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., constată că acesta este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 22 din Legea nr. 302/2004, modificată, pot fi extrădate din România, în condiţiile acestei, la cererea unui stat străin, persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă în statul solicitant. în speţă, potrivit lămuririlor transmise de statul solicitant, nu s-a început urmărirea penală împotriva persoanei extrădabile întrucât, potrivit legislaţiei din statul respectiv, sustragerea persoanei este un impediment pentru efectuarea acestui act procesual.
Împrejurarea este însă lipsită de relevanţă întrucât nu poate exista echivalenţă între sintagma „persoană urmărită penal" şi „persoană faţă de care s-a început urmărirea penală", în accepţia Curţii, termenul de persoană urmărită penal, uzitat în Legea 302/2004, fiind folosit în sens larg, acela de persoană cercetată penal.
Ca atare, critica formulată în acest sens este nefondată.
În ceea priveşte împrejurarea că recurentul a formulat între timp cerere de azil, este adevărat că Legea nr. 122/2006 privind azilul în România prevede că o persoană nu poate fi extrădată înainte de soluţionarea cererii de azil, însă aceeaşi lege prevede în art. 4 că: „Autorităţile competente asigură accesul la procedura de azil oricărui cetăţean străin sau apatrid"; or, în cauză recurentul este şi cetăţean român, deci nu poate solicita şi calitatea de azilant în propria ţară, fiind evident că cererea de azil este formulată pro causa, cu rea - credinţă, în vederea tergiversării procedurii de extrădare. Această concluzie se impune şi pe calea interpretării dispoziţiilor art. 76 alin. (3) din aceeaşi lege, potrivit cărora „Inducerea în eroare, în mod deliberat, a organelor cu competenţe în materie de refugiaţi ori recurgerea abuzivă la procedura de azil există în toate cazurile în care solicitantul, fără a oferi o explicaţie plauzibilă (...) a depus o cerere pentru acordarea statutului de refugiat cu scopul evident de a împiedica punerea iminentă în executare a unei măsuri dispuse de autorităţile competente, de scoatere din ţară, de extrădare sau de expulzare, deşi anterior dispunerii unei astfel de măsuri a avut posibilitatea să depună o asemenea cerere".
Sub aspectul ultimei critici formulate, Curtea constată că la dosarul cauzei există adresa din 2 iulie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, secţia de combatere a criminalităţii organizate şi antidrog (fila 52 dosar apel), din care rezultă că recurentul a fost cercetat în România sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 23 lit. a), b) şi c) din Legea nr. 21/1999, art. 215 alin. (2), (3) C. pen. şi art. 290 C. pen. şi că, prin ordonanţa din 4 iunie 2003 a acestei unităţi de parchet s-a dispus, în baza art. 249 şi art. 10 lit. d) C. proc. pen., scoaterea de sub urmărire penală pentru infracţiunea prev. de art. 23 lit. b) şi c) Legea nr. 21/1999, precum şi neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunile prev. de art. 23 lit. a din Legea nr. 21/1999, art. 215 alin. (2), (3) C. pen. şi art. 290 C. pen., în baza art. 228 alin. (4) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Cu toate acestea, prin extrădarea recurentului nu se încalcă principiul non bis in idem, întrucât potrivit art. 10 din Legea nr. 302/2004, modificată, cooperarea judiciară internaţională nu este admisibilă dacă în România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal pentru aceeaşi faptă şi dacă:
a) Printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal;
b) Pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost executată sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părţii neexecutate.
Or, în speţă, procesul penal s-a oprit în faza de urmărire penală, nefiind pronunţată vreo hotărâre definitivă prin care să se dispună achitarea sau încetarea procesului penal, iar soluţiile de netrimitere în judecată dispuse de procuror nu se bucură de autoritate de lucru judecat.
În concluzie, prin prisma propriului examen, constatând că sunt întrunite cerinţele art. 22 coroborat cu art. 24 alin. (1) lit b) din Legea nr. 302/2004, modificată (recurentul având dublă cetăţenie, română şi israeliană), că nu există nici unul dintre motivele obligatorii de refuz al extrădării, prev. de art. 241 din aceleaşi lege şi nici nu s-a făcut dovada vreunui motiv opţional în acelaşi sens, că este îndeplinită condiţia dublei încriminări şi cea privind gravitatea pedepsei, că nu există date în sensul că ar fi încălcat dreptul la apărare, că faptele nu sunt prescrise potrivit nici uneia dintre legislaţiile statului solicitant sau solicitat şi nici nu a intervenit graţierea sau amnistia, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanţe, care a dispus extrădarea recurentului, este legală şi temeinică, neexistând motive de reformare a acesteia.
Pentru aceste considerente, văzând şi dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana extrădabilă S.B., alias Z.B. împotriva sentinţei penale atacate.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta -persoană extrădabilă va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana extrădabilă S.B., alias Z.B. împotriva sentinţei penale nr. 317/ F din 14 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 9468/2/2010 (2626/2010).
Obligă recurenta persoană extrădabilă la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 80 lei, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3868/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1281/2010. Penal. Abuzul de încredere (art.... → |
|---|
