ICCJ. Decizia nr. 4237/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4237/2010
Dosar nr. 4549/2/2010
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2010
Asupra cauzei penale de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 267 din 10 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 4549/2/2010 a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de petentul P.I. împotriva Rezoluţiei din data de 5 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
A fost menţinută rezoluţia atacată.
În temeiul dispoziţiilor art. 193 alin. (6) C. proc. pen. a respins cererea petentului de obligare a intimatului la plata cheltuielilor judiciare reprezentând onorariul avocaţial.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat petentul la plata sumei de 100 RON, cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin Rezoluţia din data de 5 martie 2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de inspectorul principal de poliţie C.I.V. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de furt, prev. de art. 208 alin. (1) şi (2) C. pen., fals în declaraţii, prev. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) şi sustragere şi distrugere de înscrisuri, prev. de art. 242 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., referindu-se şi la disp. art. 228 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. c), d) şi g) C. proc. pen.
În motivarea rezoluţiei, procurorul a reţinut că:
La data de 8 iulie 2009 s-a înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, plângerea numitului P.I. în vederea cercetării inspectorului principal C.I.V., din cadrul D.G.P.M.B - Secţia 3 Poliţie, Biroul de Investigaţii Criminale, pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în declaraţii şi furt, prev. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) şi 208 C. pen., constând în aceea că ";în jurul datei de 8 septembrie 2004 inspectorul principal de poliţie C.I.V. a sustras din arhiva Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti Dosarul de urmărire penală nr. 920/P/2003 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi de asemenea, în cursul anchetării sale în Dosarul nr. 2027/P/2004 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, acesta în data de 8 septembrie 2004, cu ocazia audierii sale de către poliţistul delegat de către procuror pentru efectuarea actelor premergătoare, ar fi prezentat acestuia din urmă un exemplar contrafăcut al referatului de terminare a urmăririi penale din data de 9 iulie 2003, întocmit în dosarul nr. 920/P/2009";.
În vederea soluţionării cauzei s-au efectuat următoarele activităţi: audierea numitului P.I., audierea inspectorului C.I.V., audierea martorilor indicaţi de părţi, obţinerea de copii de pe actele invocate de persoana vătămată.
În cauză a fost audiat şi numitul C.I.V., care a arătat că nu este adevărat că ar fi sustras Dosarul nr. 920/P/2003 din arhiva Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi nici că ar fi contrafăcut sau ar fi instigat pe altcineva să contrafacă referatul de terminare a urmăririi penale din data de 9 iulie 2003, întocmit în Dosarul nr. 920/P/2003, şi cu atât mai puţin că l-a sustras pe cel original din arhiva Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Acesta a arătat că nu-şi aminteşte cu exactitate împrejurările în care a intrat în posesia respectivului referat de terminare a urmăririi penale, dar că e posibil să-l fi cerut chiar colegul său de la Serviciul Cercetări Penale, care l-a întocmit. În ce priveşte dispariţia Dosarului nr. 920/P/2003, acesta a învederat că îşi aminteşte că a mers la arhiva Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti pentru a-l consulta, dar arhivarul de atunci i-a spus că acest dosar nu se mai găseşte.
La dosarul cauzei au fost depuse de către numitul P.I. acte considerate relevante de acesta, în sensul săvârşirii de către C.I.V. a infracţiunii de furt al Dosarului nr. 920/P/2003, constând în copii ale respectivului referat de terminare a urmăririi penale (cel aflat la Dosarul 2027/P/2004 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi cel aflat la urma Dosarului nr. 920/P/2003), din a căror analiză făcută de numitul P.I. ar rezulta că ar fi nişte diferenţe care ar demonstra că numitul C.I.V. ar fi sustras exemplarul referatului din Dosarul nr. 920/P/2003.
Din analizarea acestor înscrisuri a rezultat faptul că între cele două acte nu sunt diferenţe de conţinut, ci diferenţe care ţin de modul în care au fost dactilografiate cu maşina de scris şi xerocopiate.
În ce priveşte presupusa faptă de sustragere a Dosarului nr. 920/P/2003, din analiza actelor premergătoare efectuate în cauză a rezultat că aceasta nu se poate reţine în sarcina numitului C.I.V. Simplul fapt că dosarul ar fi dispărut în preajma datei la care a fost audiat acesta din urmă, nu este o probă în sensul legii procesual penale şi, în condiţiile în care alte probe indubitabile nu există, s-a considerat că autorul acestei dispariţii nu este C.I.V., ci poate altă persoană.
Din actele premergătoare efectuate în cauză a rezultat faptul că Dosarul nr. 920/P/2003 nu s-a mai regăsit în arhiva Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti din cursul lunii septembrie 2004. Având în vedere această dată, s-a constatat că în cauză a intervenit prescripţia răspunderii penale, potrivit art. 122 lit. d) C. pen.
S-a reţinut că numitul P.I. a solicitat în plângerea sa cercetarea inspectorului principal C.I.V. pentru săvârşirea infracţiunii de furt prev. de art. 208 C. pen., considerând că sustragerea Dosarului nr. 920/P/2003 ar putea fi un furt, însă această faptă trebuie cercetată sub aspectul săvârşirii de sustragere sau distrugere de înscrisuri prev. de art. 242 alin. (1) C. pen., întrucât este reglementată expres de acest articol, ca obiect juridic special. Pentru acest motiv s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de inspectorul principal de poliţie C.I.V., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de furt, prev. de art. 208 C. pen., fapta descrisă de petentul P.l. în plângerea sa având o altă încadrare juridică specială, fiind prevăzută de art. 242 alin. (1) C. pen.
Prin plângere s-a mai solicitat şi cercetarea lui C.I.V. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în declaraţii constând în aceea că acesta, fiind audiat a data de 19 octombrie 2005 în Dosarul nr. 2017/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a declarat că ";d-l. comisar-şef S.I. i-a solicitat înscrisuri de la urma dosarului şi a reţinut că i-a pus la dispoziţie copii ale referatului de terminare a urmăririi penale, respectiv nota de dispoziţie a procurorului, rezoluţii prin care s-a respins plângerea privind tergiversarea cercetărilor";, iar această declaraţie ar fi fost falsă, în condiţiile în care el a sustras dosarul respectiv. Analizând fapta descrisă de petent ca fiind fals în declaraţii, s-a constatat că această încadrare juridică nu poate fi reţinută, întrucât declaraţia dată de o persoană cercetată penal nu se înscrie printre declaraţiile prevăzute de lege în care este obligatorie declararea adevărului, astfel declarantul suportă consecinţele legale. Cu alte cuvinte, declaraţia făptuitorului, chiar neadevărată, nu este prevăzută de legea procesuală penală, Codul de procedură penală sau Codul penal, sub sancţiunea prevăzută de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP)
Pentru motivele expuse anterior s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de C.I.V., întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii, prev. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), lipsind situaţia premisă a formulării unei declaraţii conforme adevărului prevăzute de lege sub sancţiunea penală.
Faţă de cele expuse mai sus, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de C.I.V., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de furt prev. de art. 208 alin. (1) şi (2) C. pen., fals în declaraţii prev. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), sustragere şi distrugere de înscrisuri, prev. de art. 242 alin. (1) C. pen.
Împotriva rezoluţiei, petentul în cauză a formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 275 - 278 C. pen., plângere la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În motivarea plângerii, petentul a apreciat că rezoluţia dată este nelegală şi netemeinică deoarece nu s-au administrat probe care se impuneau în cauză.
Prin Rezoluţia din data de 23 aprilie 2010, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petentul P.I. împotriva Rezoluţiei emise la data de 5 martie 2010 în Dosarul nr. 1231/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Procedând la verificarea actelor Dosarului nr. 1231/P/2009, s-a constatat că s-au efectuat cercetări complete şi au fost acoperite aspectele sesizate, soluţia dispusă fiind legală şi temeinică.
Rezoluţia procurorului general a fost comunicată petentului la data de 4 mai 2010.
Împotriva soluţiei procurorului general, petentul, în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., a formulat plângere, aceasta fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, la data de 21 mai 2010, sub nr. 4549/2/2010.
Petentul a solicitat desfiinţarea rezoluţiei atacate şi trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale şi continuarea cercetărilor faţă de inspectorul principal de poliţie C.I.V. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de mărturie mincinoasă (art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP)), favorizarea infractorului (art. 264 C. pen.) cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi continuarea cercetărilor faţă de comisarul şef S.I. sub aspectul săvârşirii faptei de sustragere şi distrugere de înscrisuri (art. 242 C. pen.), apreciindu-se că aceasta este încadrarea corectă a faptelor reclamate de petent.
În motivarea plângerii, petentul P.I. a arătat că prin conţinutul plângerii înregistrată cu nr. 908 din 6 iulie 2009, care a făcut obiectul Dosarului nr. 1231/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a reclamat săvârşirea de către C.I.V. a unor fapte penale, constând în aceea că afirmaţiile acestuia din cuprinsul declaraţiei pe care a dat-o în calitate de martor la data de 19 octombrie 2005 cu ocazia efectuării cercetărilor faţă de comisarul-şef S.I. în Dosarul nr. 2017/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sunt mincinoase, nu corespund adevărului, fiind date în scopul favorizării celui cercetat. Astfel, numitul S.I. era cercetat în Dosarul nr. 2017/P/2005 în legătură cu îndeplinirea defectuoasă a sarcinilor sale de serviciu ce-i reveneau ca organ de anchetă delegat de procurorul Parchetului Curţii de Apel Bucureşti să efectueze cercetarea preliminară în Dosarul nr. 2027/P/2004, care îl viza pe inspectorul principal C.I.V., acesta din urma fiind organul de poliţie ce a efectuat într-un mod defectuos şi în dispreţul legii cercetările în Dosarul penal nr. 920/P/2003 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 1 Bucureşti cu privire la infracţiunea de furt calificat ce îl viza în mod direct pe petent, în calitate de parte vătămată.
Mai mult, analizând succesiunea evenimentelor şi conţinutul înscrisurilor de care numitul C.I.V. a înţeles să se folosească în susţinerea declaraţiei date succesiv, în faţa organelor de cercetare, mai ales în calitate de martor, petentul a formulat prin aceeaşi cerere dedusă judecaţii, plângere împotriva inspectorului principal C.I.V. referitor şi la modul ilegal în care acesta, conform propriei declaraţii susţinută în calitate de martor în Dosarul nr. 2017/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a intrat în posesia unor înscrisuri care au fost ataşate la Dos. nr. 2027/P/2004 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Dispariţia înscrisurilor mai sus amintite a fost constatată din Arhiva Judecătoriei Sector 1 Bucureşti în aproximativ acelaşi interval de timp cu momentul la care C.I.V. a susţinut că le-a pus la dispoziţie organului de politie care-l cerceta, dar a evitat să indice cu exactitate provenienţa documentelor de care a dispus şi calitatea în care le-a obţinut, căci înainte de 6 septembrie 2004, Dos. nr. 920/P/2003 nu era într-o fază publică, iar din această dată nu putea să le obţină deoarece el nu era parte şi nici organ de cercetare la acel moment în dosarul respectiv (dosarul de origine a documentelor).
În acest sens, s-au reiterat instanţei de judecată aspectele esenţiale semnalate motivat atât în cuprinsul plângerii iniţiale, adresată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, cât şi dezvoltate în plângerea ulterioară în faţa procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
S-a învederat instanţei că încadrarea juridică greşită dată faptelor reclamate de către petent în plângerea iniţială sau omisiunea încadrării juridice a uneia dintre ele (art. 264 C. pen. - favorizarea infractorului) se datorează lipsei cunoştinţelor de specialitate în domeniul juridic, dar procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti trebuia să efectueze cercetări asupra faptelor, astfel cum ele au fost relatate in extenso, acesta având posibilitatea cognitivă şi obligaţia profesională de a determina încadrarea juridică corectă a faptelor care constituie obiectul plângerii formulate de către petent, în virtutea rolului sau activ pe care trebuie să-l manifeste în vederea aflării adevărului.
Petentul a arătat că atât procurorul care a instrumentat plângerea iniţială, înregistrată sub nr. 1231/P/2009 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, cât şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, care a respins plângerea formulata de petent împotriva Rezoluţiei din data de 5 martie 2010, au omis cu uşurinţă probele esenţiale existente la dosarul cauzei, iar pe de altă parte au neglijat administrarea unor alte probe pertinente, utile şi concludente în aflarea adevărului.
Astfel, s-a ajuns la situaţia în care, deşi petentul a solicitat în plângerea sa cercetarea inspectorului C.I.V. pentru săvârşirea infracţiunii de furt, prevăzută de art. 208 C. pen., procurorul a încadrat fapta din punct de vedere juridic în cea prevăzută de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen., dar a concluzionat în mod netemeinic şi nelegal că asupra faptei de sustragere sau distrugere de înscrisuri a intervenit prescripţia răspunderii penale (deşi alin. (3) reţinut de procuror din cuprinsul art. 242 C. pen. prevede că: „Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi (2) sunt săvârşite de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, maximul pedepselor prevăzute în aceste alineate se majorează cu un an";, astfel încât rezultă un maxim de pedeapsă de 6 ani, situaţie în care se aplică dispoziţiile art. 122 lit. c) C. pen., conform căruia termenul de prescripţie al răspunderii penale este de 8 ani şi nu s-a împlinit, raportat la momentul sustragerii dosarului din arhiva Judecătoriei Sector 1, luna septembrie 2004.
Mai mult, petentul arată că printr-o eroare flagrantă procurorul a reţinut că „nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzută de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), lipsind situaţia premisă a formulării unei declaraţii conforme adevărului prevăzută de lege sub sancţiunea penala"; şi că „declaraţia dată de o persoană cercetată penal nu se înscrie printre declaraţiile prevăzute de lege în care este obligatorie declararea adevărului";, deşi semnalase prin plângerea formulată că inspectorul C.I.V. făcuse declaraţii mincinoase în calitate de martor, cu ocazia audierii sale la data de 19 octombrie 2005 în Dosarul nr. 2017/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în care era cercetat comisar-şef. S.I.
Petentul apreciază că este impardonabil modul în care, încercând o motivare forţată a unei soluţii netemeinice şi nelegale, procurorul de caz, cât şi procurorul general, în soluţionarea plângerii împotriva primei rezoluţii, au confundat Dosarul nr. 2027/P/2004 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în care era cercetat inspectorul principal C.I.V. cu Dos nr. 2017/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în care era cercetat comisarul S.I. şi în care numitul C.I.V. a dat declaraţia în calitate de martor, şi nu de persoană cercetată penal, astfel cum au reţinut procurorii.
Totodată, în virtutea aceluiaşi rol activ pe care procurorul l-a manifestat la momentul reîncadrării juridice a faptelor semnalate de petent, din art. 208 în art. 242 C. pen., în opinia acestuia acesta trebuia să observe şi că faptele relatate în mod concret şi complet, privitor la declaraţiile neadevărate ale inspectorului C.I.V. şi la situaţia premisă în care acestea au fost date, îndeplinesc elementele constitutive ale unei infracţiuni cu o încadrare juridică distinctă, anume faptă de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP) şi nu fals în declaraţii, infracţiune prevăzută de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) şi indicată de petent din necunoaştere.
Totuşi, pe această reîncadrare juridică petentul a arătat că procurorul „a avut grijă"; să nu se pronunţe, deşi a semnalat-o ulterior şi ad literam, precum şi în cuprinsul motivării plângerii formulate la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Rezoluţiei din 5 martie 2010. Aceeaşi inexplicabilă omisiune în motivare a operat şi asupra faptelor de favorizare a infractorului sesizate în plângere şi rămase neanalizate de procuror.
Instanţa de fond a apreciat nefondate criticile petentului referitoare la greşita încadrare juridică dată faptelor de către procuror, întrucât acesta reprezintă atributul procurorului de caz, în mod exclusiv în considerarea obiectului urmăririi penale.
De asemenea, s-a considerat că nu poate fi analizată fapta privindu-l pe comisarul şef S.I. întrucât obiectul verificărilor îl constituie Rezoluţia din 5 martie 2010, care nu se referă la fapte presupus comise de către această persoană.
Instanţa de fond a apreciat că din conţinutul actelor premergătoare efectuate nu rezultă indicii că intimatul a sustras Dosarul nr. 920/P/2003, astfel încât în mod corect s-a dispus soluţia neînceperii urmăririi penale.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs petentul P.I., apreciind-o ca fiind netemeinică şi nelegală, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171, în sensul că s-a pronunţat o hotărâre fără ca instanţa să aibă la dispoziţie obiectul plângerii, respectiv Dosarul nr. 2017/P/2005, în care se afla declaraţia inspectorului C.I.V. din 19 octombrie 2005.
De asemenea, în opinia sa, nu a existat o cercetare judecătorească, motiv pentru care solicită admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiei şi trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale faţă de inspectorul principal C.I.V.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul declarat prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., îl consideră nefondat, pentru următoarele considerente:
Începerea urmăririi penale este condiţionată de existenţa unor temeiuri suficiente care să confirme că o anumită persoană se face culpabilă de săvârşirea unei infracţiuni. Trebuie să se constate că nu există vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
Instanţa constată că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus o soluţie legală şi temeinică, în cauză neexistând date care să justifice începerea urmăririi penale împotriva inspectorului principal de poliţie C.I.V. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de furt prevăzută de art. 208 alin. (1) şi (2) C. pen., fals în declaraţii prevăzută de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) şi sustragere şi distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în Dosarul nr. 1231/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Criticile petentului cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de fond sunt nefondate, în cauză neexistând o greşită „interpretare a legii”, aşa cum susţine acesta.
Faptul că instanţa de fond a apreciat că nu se impune ataşarea Dosarului 2017/P/2005, motivând pertinent această solicitare a petentului, nu duce la concluzia unei greşite soluţionări a plângerii petentului, deoarece aceasta s-a făcut în baza actelor premergătoare efectuate în cauză, instanţa răspunzând punctual criticilor petentului şi apreciind, în mod corect, că rezoluţia atacată este legală şi temeinică.
În consecinţă, respingând plângerea şi menţinând rezoluţia atacată, prima instanţă a pronunţat o hotărâre nesupusă niciunuia din cazurile de casare prevăzut în art. 3859 C. proc. pen.
Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluţiei de netrimitere în judecată.
Acest control priveşte exclusiv temeinicia rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condiţiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condiţiile determinate de legea procesual-penală.
Drept urmare, instanţa sesizată cu plângerea menţionată nu are temei legal de a se pronunţa ca instanţă de control judiciar în cauza penală la soluţionarea căreia, într-un alt dosar, susţine că intimatul ar avea o declaraţie în calitate de martor.
Ca atare, lipseşte plângerii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen. aptitudinea declanşării unui control judiciar, în sensul vizat de petent pe această cale mijlocită, aşa încât recursul se constată a fi neîntemeiat şi sub acest aspect.
În concluzie, neadministrându-se probe care se releve o altă situaţie de fapt şi vinovăţia intimatului, instanţa de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată, în condiţiile art. 2781 C. proc. pen.
Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală şi instanţa de fond, care să ducă la concluzia săvârşirii vreunei infracţiuni de către intimat, aşa încât simplele afirmaţii ale acestuia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 208 alin. (1) şi (2) C. pen.; art. 292 alin. (1) şi art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen. nesusţinute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinţei atacate şi pronunţarea altei soluţii.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul-petent P.I. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul P.I. împotriva Sentinţei penale nr. 267 din 10 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul-petent la plata sumei de 100 RON, cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2408/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2412/2010. Penal. Arestare provizorie în... → |
|---|
