ICCJ. Decizia nr. 463/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 463/2010
Dosar nr. 841/1/2010
Şedinţa publică din 8 februarie 2010
Asupra recursului penal de faţă;
Prin încheierea din 19 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în dosar nr. 666/109/2007,în baza art. 160/b C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest a inculpatului G.S.R.
S-a reţinut în esenţă că temeiurile care au justificat luarea măsurii se menţin şi în prezent, în sensul disp. art. 148 lit. f) C. proc. pen., ambele condiţii fiind îndeplinite.
Este adevărat că pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţiale a infracţiunii. Aceasta nu înseamnă că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, şi din însuşi pericolul social al infracţiunilor imputate inculpaţilor, de reacţia publică la comiterea faptelor, de posibilitatea săvârşirii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai unor astfel de fapte.
Prin urmare, la stabilirea pericolului public nu se pot avea în vedere numai date ce sunt legate de persoana inculpaţilor, ci şi date referitoare la faptă, nu de puţine ori aceasta din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia nu reacţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul G.S.R., solicitând revocarea măsurii arestării preventive, întrucât că nu mai subzistă temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, nefiind indicii noi din care să rezulte că inculpatul ar încerca zădărnicirea aflării adevărului sau săvârşirea de noi fapte penale, acesta fiind arestat de o perioadă mare de timp.
Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor formulate şi din oficiu conform art. 385/6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că inculpatul este cercetat în stare de arest pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane, constând în aceea că în luna ianuarie 2007, împreună cu alte persoane, a transportat-o prin răpire pe partea vătămată B.I. din localitatea de domiciliu în comuna Găneasa, în scopul exploatării sexuale.
Pentru infracţiunea cu care instanţa de fond a fost sesizată, inculpatul a fost condamnat de către aceasta la o pedeapsă de 6 ani închisoare, sentinţă atacată de inculpat cu apel.
Curtea reţine că potrivit art. 160/b alin. (3) C. proc. pen. când în cursul judecăţii se constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, instanţa dispune prin încheiere motivată menţinerea stării de arest a inculpatului.
Cum temeiurile susmenţionate sunt tocmai cele prevăzute de art. 143 şi art. 148 C. proc. pen. rezultă că pentru menţinerea stării de arest în cursul judecăţii este suficient ca din datele existente să rezulte presupunerea rezonabilă, în sensul că inculpatul a săvârşit fapta prevăzută de legea penală pentru care a fost trimis în judecată.
Curtea apreciază că sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de lege pentru menţinerea stării de arest în cursul judecăţii, întrucât subzistă temeiurile de fapt şi de drept avute în vedere la luarea acestei măsuri împotriva inculpatului, existând pe de o parte cel puţin indicii temeinice în sensul săvârşirii de către acesta a faptei pentru care a fost trimis în judecată (în condiţiile în care împotriva sa a fost pronunţată o hotărâre de condamnare, chiar nedefinitivă), iar pe de altă parte natura acesteia, împrejurările în care a fost comisă, circumstanţele personale ale inculpatului, având în vedere şi amploarea pe care a cunoscut-o fenomenul de trafic de persoane , justifică aprecierea că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, fiind de natură să afecteze buna desfăşurare a procesului penal
Pronunţând condamnarea la pedeapsa închisorii, chiar dacă sentinţa nu este definitivă, dar cu o anumită valoare asupra vinovăţiei şi responsabilităţii inculpatului, faţă de probele aflate la dosar până la acest moment, de starea de insecuritate care s-ar crea în comunitate în cazul în care inculpatul, bănuit a fi comis o infracţiune cu un grad ridicat de pericol social, ar fi judecat în stare de libertate, pentru a proteja ordinea publică, temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării nu au încetat şi impun în continuare privarea sa de libertate.
Măsura arestării nu tinde a reprezenta o executare anticipată a pedepsei, ţinând seama că de la data arestării şi până în prezent cauza a parcurs primul ciclu procesual.
Pentru aceste considerente, Curtea constată că instanţa de apel a apreciat în mod corect că în cauză se menţin temeiurile de fapt şi de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive şi nu se justifică cercetarea inculpatului în stare de libertate, sens în care recursul acestuia este nefondat şi urmează a fi respins conform art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul G.S.R. împotriva încheierii din 19 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în dosar nr. 666/109/2007.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4499/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 573/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
