ICCJ. Decizia nr. 510/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 510/2010
Dosar nr. 1099/1/2010
Şedinţa publică din 10 februarie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 2 februarie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 42/3/2010, s-a dispus, printre altele, menţinerea măsurii preventive a inculpaţilor I.A.F., I.M., O.G.M., U.M. şi U.F.C., pe o perioadă de 60 de zile, de la 2 februarie 2010.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Constanţa a reţinut că, verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpaţilor sus-menţionaţi, a constatat că în raport de gravitatea faptelor, împrejurările comiterii acestora, se impune, în continuare, privarea lor de libertate.
Împotriva încheierii din 2 februarie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, au declarat recurs, în termen legal, inculpaţii O.G.M. şi U.M., solicitând admiterea acestora, casarea încheierii atacate şi, în cadrul rejudecării, revocarea măsurii arestării preventive.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursurile declarate de inculpaţi sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Prin Sentinţa penală nr. 476 din 23 decembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 5256/118/2009, s-a dispus condamnarea, printre alţii, a inculpaţilor O.G.M. şi U.M. la pedeapse de câte 8 ani şi 3 luni închisoare şi interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe durata executării pedepselor principale, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au declarat apel, printre alţii, inculpaţii O.G.M. şi U.M., apel ce formează obiectul Dosarului nr. 42/36/2010.
La termenul de judecată din 2 februarie 2010, fixat pentru judecarea apelurilor, instanţa de control judiciar, în temeiul art. 3002 C. proc. pen. şi art. 160b C. proc. pen., a menţinut măsura arestării preventive a inculpaţilor O.G.M. şi U.M., printre alţii.
Cu privire la dispoziţia de menţinere a stării de arest, Înalta Curte constată următoarele:
Arestarea preventivă a inculpaţilor s-a dispus în temeiul dispoziţiilor art. 148 lit. a), b), f) C. pen., pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina lor fiind mai mari de 4 ani închisoare, iar lăsarea în libertate a acestora prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.
De la această regulă există, însă, excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. c).
Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă nu a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţilor judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională, care la rândul lor trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului. Altfel spus, să se poată demonstra că detenţia acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 parag. 1 din Convenţie.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectarea, deopotrivă, atât a dispoziţiilor cuprinse în legea internă, cât şi a existenţelor ce decurg din prevederile Convenţiei.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1603 alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) din acelaşi articol, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispun prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
În cauză, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor procesual penale, anterior invocate, menţinând, justificat, starea de arest a inculpaţilor.
Înalta Curte apreciază că, în raport de modalitatea concretă de săvârşire a faptelor, de consecinţele infracţiunilor, lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă în continuare pericol concret pentru ordinea publică.
Pe de altă parte, se constată ca fiind respectate şi dispoziţiile art. 5 parag. 3 din Convenţie potrivit cu care „orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”.
Dispoziţiile invocate instituie un regim juridic diferit al măsurii arestării preventive dispusă înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti faţă de arestarea preventivă dispusă printr-o hotărâre de condamnare, diferenţă generată de împrejurarea că în cea de-a două ipoteză arestarea preventivă se fundamentează pe concluziile unei judecăţi, desfăşurată cu respectarea exigenţelor art. 6 din Convenţie, inculpaţii fiind condamnaţi pentru săvârşirea cu vinovăţie a unei infracţiuni.
Aspectele invocate anterior justifică, astfel, dispoziţiile instanţei de apel în sensul menţinerii măsurii arestării preventive.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii O.G.M. şi U.M.
În temeiul art. 192 alin. (2) raportat la art. 189 alin. (1) C. proc. pen., vor fi obligaţi recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii O.G.M. şi U.M. împotriva Încheierii din 2 februarie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 42/36/2010.
Obligă recurenţii inculpaţi la câte 260 RON cheltuieli judiciare către stat, din care onorariile apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de câte 100 RON, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4528/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 517/2010. Penal → |
|---|
