ICCJ. Decizia nr. 533/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 533/2010
Dosar nr. 33898/3/200.
Şedinţa publică din 12 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 800 din 01 iulie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a dispus în baza art. 334 C. proc. pen. schimbarea încadrării juridice dată faptelor prin rechizitoriu în ceea ce-l priveşte pe inculpatul G.C.C. din art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi art. 10 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen. în art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 3 alin. (1) şi (2) rap. la art. 10 din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. şi în art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 2 alin. (1) şi (2) rap. la art. 10 din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la alt. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul G.C.C. pentru ambele infracţiuni, respectiv art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 3 alin. (1) şi (2) rap. la art. 10 din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. şi art. 6 C. pen. rap. Ia art. 2 alin. (1) şi (2) rap. la art. 10 din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Tribunalul a reţinut că prin rechizitoriul nr. 108/P/2004 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului G.C.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la infracţiunea de trafic ilicit de droguri de mare risc - prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, complicitate la infracţiunea de trafic internaţional de droguri de mare risc - prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi organizarea săvârşirii acestor fapte - prev. de art. 10 din Legea nr. 143/2000, toate cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen. şi inculpaţii G.M., G.B., G.C. şi M.S. pentru infracţiuni similare.
Prin încheierea de şedinţă de la 19 iulie 2005 a acestei instanţe, s-a dispus disjungerea cauzei cu privire la inculpatul G.C.C. în interesul unei bune judecăţi, dată fiind necesitatea de citare a acestuia în Turcia, formându-se prezentul dosar.
În sarcina inculpatului G.C.C. s-a reţinut prin actul de sesizare a instanţei următoarea situaţie de fapt.
În perioada 21-23 februarie 2004, în timp ce se aflau în Turcia, inculpaţii G.M., G.B., M.S. şi G.C.C. au disimulat cantitatea de 43 kg de heroină în autocarul cu număr de înmatriculare, iar la 24 februarie 2004 droguri le au fost introduse în România prin punctul de trecere a frontierei Giurgiu, de către inculpaţii G.M., G.B. şi M.S., fiind ascunse în acest autocar. După intrarea în România, autocarul a fost condus de către cei trei inculpaţi până în apropiere de municipiul laşi unde drogurile au fost preluate de inculpatul G.C., prin intermediul martorilor I.I. şi P.V.M. care conduceau autocarul cu nr. aparţinând SC E.T. SRL Cluj, al cărei unic asociat era inculpatul G.C.C.
În urma cercetărilor efectuate în cauză s-a stabilit că inculpatul G.C.C. a ieşit din România la 19 februarie 2004 prin punctual de trecere a frontierei Giurgiu, cu autocarul cu numărul de înmatriculare şi nu a mai revenit până în prezent, iar autocarul cu nr. de înmatriculare, în care au fost descoperite drogurile, aparţine SC E.T. SRL al cărei unic asociat este inculpatul G.C.C.
De asemenea s-a mai stabilit că SC E.T. SRL CLUJ este administrată de inculpatul G.C.C. iar în lipsa acestuia de fiul său, inculpatul C.G.
Din probele administrate în cauză a rezultat că la 20 februarie 2004, inculpaţii G.M. şi G.B., angajaţi ai firmei "O.", au plecat împreună cu martorul B.G. într-o cursă de linie pentru transport persoane, pe ruta IAŞI-BUCUREŞTl -ISTANBUL, cu autocarul cu nr., aparţinând firmei SC C.P.I. SRL BUCUREŞTI, (fiI.50).
Potrivit înţelegerii dintre reprezentanţii firmelor "O." şi SC C.P.I. SRL pe autocarele ce efectuau transporturi pe ruta IAŞI -BUCUREŞTl -ISTANBUL lucrau cel puţin doi şoferi, dintre care unul cetăţean roman şi unul cetăţean turc, fiecare dintre aceştia având obligaţia de a conduce autocarul pe teritoriul ţărilor ai căror cetăţeni sunt, pentru a nu mai fi necesară obţinerea unor atestate suplimentare care să permită şoferilor străini să conducă mijloacele de transport în comun pe teritoriul României, sau pentru şoferi români pe teritoriul Turciei.
Din lista cu călători deţinută de la SC C.P.I. SRL rezultă că autocarul având ca şoferi pe inculpatul G.M. şi B.G. a plecat în cursă la 20 februarie 2004 din România cu un număr de 11 persoane şi a intrat pe teritoriul Turciei la 21 februarie 2004.
Conform declaraţiilor inculpatului G.M., martorului B.G. şi inculpatului G.B., acesta din urmă lucrând pe autocar în calitate de ajutor, transportul până la lstanbul s-a desfăşurat fără probleme.
La 23 februarie 2004, autocarul, în care se aflau în calitate de şoferi inculpaţii M.S., G.M. şi martorul B.G., iar ca însoţitor inculpatul G.B., a plecat în jurul orei 16:00 din lstanbul către România având un număr de 13 pasageri, printre aceştia aflându-se şi martorul F. (fostă P.)T. şi a intrat în România la 24 februarie 2004, în jurul orei 04:00, prin punctul de trecere a frontierei Giurgiu.
După controlul efectuat la punctual de control vamal, autocarul şi-a continuat deplasarea până la Bucureşti, unde au coborât o parte din persoane precum şi martorul B.G.
În continuare, autocarul, în care se aflau inculpaţii G.M., G.B. şi M.S. şi patru pasageri şi-a continuat deplasarea către laşi pe traseul Bucureşti-Buzău-Bacău-Roman-Târgu Frumos-Iaşi. Ajungând în localitatea Târgu Frumos, în jurul orei 12:00-12:15, aici au coborât şi ultimii pasageri din autocar, astfel că din această localitate până în municipiul laşi în autocarul s-au aflat doar inculpaţii G.M., G.B. şi M.S.
Din declaraţiile martorilor I.I. şi P.V.M., angajaţi în calitate de şoferi la SC E.T. SRL CLUJ, rezultă că la 23 februarie 2004 s-au deplasat cu autocarul cu numărul de înmatriculare de la Cluj - Napoca la laşi pentru a prelua "un grup de pasageri" ce urmau a fi transportaţi ulterior în Spania sau Portugalia.
În acest sens, martorul I.I. a arătat că la 23 februarie 2004, în jurul orei 23:00 a fost contactat telefonic din Turcia de inculpatul G.C.C. care i-a cerut să se deplaseze la laşi pentru a prelua "un grup de turişti", urmând să fie anunţat de inculpatul G.M. unde anume va trebui să se prezinte.
Martorii I.I. şi P.V.M. au declarat faptul că C.G. le-a cerut să se deplaseze la laşi, deplasarea fiind făcută că autocarul marca Mercedes model 304.
Martorii au declarat că au ajuns în apropiere de municipiul Iaşi la 24 februarie 2004, în jurul orei 07:00-08:00 şi au oprit la aproximativ 10 km, într-o parcare, aşteptând să fie contactaţi.
În timp ce martorii I.I. şi P.V.M. aşteptau să fie contactaţi într-o parcare situată la aproximativ 10 km. de municipiul laşi, autocarul în care se aflau inculpaţii G.M., G.B. şi M.S. circula pe drumul naţional nr. 28 dinspre localitatea Tg. Frumos către municipiul laşi, distanţa dintre cele două localităţi fiind de aproximativ 45 km.
Întrucât în autocar nu se mai afla nici un pasager, inculpatul G.M. l-a contactat telefonic pe martorul I.I. căruia i-a comunicat că trebuie să se întâlnească pentru a prelua nişte pachete ce trebuiau transportate în municipiul Cluj - Napoca.
Acelaşi martor declară că după discuţia telefonică purtată cu inculpatul G.M. a fost contactat telefonic de inculpatul C.G., care i-a transmis la rândul său că nu vor mai prelua pasageri de la G.M. ci doar nişte pachete, întrebându-l totodată pe martor dacă a intrat în posesia acestor pachete.
Pentru a se întâlni cu autocarul cu nr., martorii P.V.M. şi I.I. s-au deplasat cu autocarul din parcarea în care se aflau către localitatea Târgu Frumos dinspre care veneau inculpaţii G.M., G.B. şi M.S.
La un moment dat cele două autocare au trecut unul pe lângă celălalt fără ca vreunul dintre aceştia să oprească, însă, la scurt timp, inculpatul G.M. l-a contactat telefonic pe martorul I.I. căruia i-a cerut să întoarcă autocarul şi să-I urmeze pentru a se întâlni.
Atât martorul I.I. cât şi martorul P.V.M. declară că, după discuţia telefonică purtată cu inculpatul G.M., autocarul a fost întors, deplasându-se către municipiul laşi, iar la scurt timp a ajuns din urmă autocarul cu nr. care îi aştepta.
Martorul I.I. a declarat că a primit de la persoanele ce se aflau în autocarul, respectiv inc. G.M., G.B. şi M.S. un număr de 3 pungi din plastic, de culoare neagră, pe care le-a luat şi le-a înmânat martorului P.V.M. Acesta din urmă confirmă aspectele relatate de martorul I.I., arătând că după preluarea celor trei pungi din plastic le-a transportat cu autocarul cu nr., aşezându-le pe patul de odihnă al şoferilor. Martorul a mai precizat faptul că în momentul în care a oprit lângă autocarul cu nr. acesta avea capota din spate ridicată.
După preluarea celor 3 pungi din plastic de culoare neagră de la inculpaţii G.M., G.B. şi M.S., martorii I.I. şi P.V.M. s-au îndreptat cu autocarul către municipiul Cluj - Napoca, în această perioadă martorul I.I. fiind sunat de aproximativ 3-4 ori de inculpatul C.G. şi o dată de inculpatul G.M., ambii interesându-se dacă au avut vreo problemă pe durata transportului.
Ajungând în localitatea Apahida, jud. Cluj, autocarul a fost oprit de organele de urmărire penală şi în urma controlului efectuat au fost descoperite cele 3 pungi din plastic de culoare neagră, în care se aflau 84 calupuri paralelipipedice ce conţineau heroină în greutate de 42,533 kg.
Situaţia de fapt mai sus expusă se dovedeşte cu următoarele mijloace de probă: procese-verbale de constatare a infracţiunii flagrante; raport de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 275156 din 25 februarie 2004; dovada seria B nr. 2974 din 25 februarie 2004 de depunere la camera de corpuri delicte a cantităţii de 42525 grame heroină; adresa nr. 49722 din 14 mai 2004 a Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră privind data şi locul intrării în ţară a autocarului şi identitatea pasagerilor; copie de pe certificatul de înmatriculare al autocarului; copie de pe cartea de identitate a autocarului; procese-verbale de verificare a intrărilor şi ieşirilor din ţară pentru inculpatul G.C.C. şi de verificare la sediul SC E.T. SRL Cluj; procese-verbale de transcriere a convorbirilor telefonice interceptate în baza mandatului nr. 001657 din 03 septembrie 2003 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Combatere a Criminalităţi Organizate şi Antidrog; declaraţii martori; citaţia in limba turcă şi traducerea acesteia în limba română emisă pe numele inculpatului G.C.C. la 28 iulie 2004, cu termen 31 august 2004, precum şi originalul şi copia recipisei de expediţie; listele de călători care au circulat cu autocarul la 22 februarie 2004, respectiv 23 februarie 2004; declaraţiile inculpaţilor; procesele-verbale de prezentare a materialului de urmărire penală din 16 septembrie 2004 pentru inculpaţii G.M., G.B., C.G. şi M.S.
Inculpatul G.C.C. nu a putut fi audiat în cursul urmăririi penale întrucât s-a sustras de la urmărire penală fiind fugit în Turcia.
Deşi în cursul cercetării judecătoreşti s-a dispus disjungerea cauzei cu privire la judecata acestui inculpat tocmai pentru a se putea îndeplini legal procedura de citare în Turcia (Istanbul, Catalca,), concomitent procedura de citare realizându-se şi la sediul Consiliului Local al sectorului 2 Bucureşti, inculpatul s-a sustras judecăţii şi nu a putut fi ascultat.
Apărarea i-a fost pe deplin realizată de avocat ales cu delegaţie la dosar.
În cursul cercetării judecătoreşti au fost audiaţi ca martori G.M., G.B. şi M.S. (aceştia fiind condamnaţi definitiv în cauza din care s-a disjuns prezentul dosar), I.I., P.V. şi B.G.; s-au ataşat, în copie, declaraţiile tuturor coinculpaţilor şi ale martorilor audiaţi în cauza definitiv judecată; s-au depus acte în circumstanţiere pentru inculpat.
Din analiza coroborată a întregului material probator administrat în cauză în ambele faze procesuale, Tribunalul a constatat că nu există probe certe de vinovăţie care să ducă - fără putinţă de tăgadă - la concluzia că inculpatul G.C.C. a organizat traficul de droguri, fiind şi complice la acesta.
Astfel, în rechizitoriul parchetului şi în tot dosarul de urmărire penală nu există nicio probă despre activităţi desfăşurate în Turcia, înainte de plecarea autocarului în care s-au aflat drogurile introduse în România.
Se susţine că toţi inculpaţii au disimulat cantitatea de 43 kg heroină.
Cum, unde, când, în ce împrejurări, sunt câteva din întrebările fireşti care nu îşi găsesc răspuns în actele de urmărire penală. De altfel, urmărire penală s-a făcut doar în România, nu şi în Turcia, cel puţin aşa rezultă în cauză.
Prin urmare, nu s-a dovedit în nici un fel că inculpatul a organizat traficul de droguri, că a ajutat în vreun fel la plasarea acestora în autocar sau la introducerea lor în România.
Împrejurarea că autocarul aparţinea unei societăţi al cărei asociat unic era inculpatul, societate care se ocupa şi cu transportul de persoane între România şi Turcia, nu este o dovadă certă că inculpatul este complice la trafic de droguri; lipseşte dovada unor activităţi care să contureze complicitatea inculpatului, contribuţia lui la comiterea infracţiunilor reţinute în sarcina sa.
Cert este că, deşi asociat unic era inculpatul, administrator "cu puteri depline" al societăţii era fiul său G.C. (act adiţional la actul constitutiv al societăţii SC E.T. SRL, autentificat sub nr. 3481 din 16 noiembrie 1999, modificat prin actul adiţional autentificat sub nr. 1954 din 07 august 200l); inculpatul a părăsit România la data de 19 februarie 2004 şi de atunci nu a mai revenit în ţară; că drogurile se presupune că au fost încărcate în Turcia - nu se ştie exact locul şi momentul - iar acestea au fost descoperite abia la Apahida, nu la punctul de frontieră unde s-a efectuat şi controlul vamal al pasagerilor şi al autocarului.
Probele aduse de parchet în acuzarea inculpatului sunt două convorbiri telefonice purtate intre inculpat şi G.M. şi o declaraţie a martorului I.I. din care rezultă că acesta din urmă a fost contactat telefonic de inculpat care i-a cerut să se deplaseze la Iaşi pentru a prelua un grup de turişti.
Celelalte probe testimoniale administrate - respectiv declaraţiile martorilor P.V., B.G., F.P.T. (pasager al autocarului), G.M., G.B., M.S. şi G.C. nu aduc nici un fel de indicii relevante în ceea ce priveşte stabilirea vinovăţiei inculpatului (de altfel coinculpaţii nici nu au recunoscut comiterea faptelor).
Analizând probele ce-l privesc pe inculpatul G.C.C., tribunalul a constatat următoarele.
Prima convorbire telefonică din data de 24 februarie 2004 ce a avut loc între - inculpat şi G.M. se referă la modelul autocarului care se deplasa în România şi zona în care se afla acesta; împrejurarea că inculpatul cunoştea traseul autocarului de la firma sa nu este o dovadă certă că acesta cunoştea şi faptul că în autocar se aflau droguri, nefăcându-se - nici măcar voalat - vreo referire la aceste substanţe.
A doua convorbire telefonică din data de 25 februarie 2004 intre aceleaşi persoane se referă la necesitatea de a găsi un avocat pentru persoanele depistate în flagrant cu drogurile; nici această convorbire nu îl acuză pe inculpat, rezultând doar că acesta a auzit de la alţii că s-ar fi dat declaraţii privitoare la persoanele reţinute în România.
Aceste două convorbiri telefonice nu sunt suficiente - prin ele însele - să dovedească direct şi fără dubiu existenţa unor acte de complicitate desfăşurate de inculpat în vederea săvârşirii infracţiunilor de trafic naţional şi internaţional de droguri şi nici nu se coroborează cu alte probe în acest sens.
Mai mult, este surprinzător că deşi a existat mandat de interceptare a convorbirilor telefonice încă din data de 03 septembrie 2003, singurele convorbiri interceptate de care parchetul face uz sunt doar cele două sus menţionate.
Tot surprinzător este să construieşti o întreagă acuzare numai pe baza unor convorbiri telefonice nerelevante, în condiţiile în care această acuzare se referă la un grup infracţional organizat, la activităţi de finanţare şi organizare a traficării cantităţii deloc nesemnificative de 43 kg heroină, precum şi la sprijinirea - în care fel nu se cunoaşte exact - a transportului de droguri din Turcia în România.
În ce priveşte declaraţia martorului I.I., în sensul că a fost sunat de inculpat pentru a i se comunica împrejurarea că urmează să se deplaseze la Iaşi pentru a prelua un grup de turişti, tribunalul nu a putut reţine ca fiind incriminatoare atâta timp cât se referă la o chestiune obişnuită pentru activitatea societăţii, cât nu apare interceptată (deşi la data de 23 februarie 2004 mandatul de ascultare a telefoanelor era valabil) şi cât nu cuprinde nici o referire vagă măcar la droguri sau activităţi interzise de lege.
Nu există nici o interceptare telefonică între inculpat şi orice altă persoană implicată în cauză şi nici între inculpat şi fiul său G.C. (care a aranjat în ţară deplasarea autocarului la Iaşi) din care să rezulte că l-ar li anunţat pe acesta din urmă de transportul drogurilor, rechizitoriul parchetului menţionând nejustificat că toată operaţiunea s-a desfăşurat coordonată de inculpat.
Nici şoferul român - martorul B.G. - nu-l incriminează pe inculpat, arătând că nu îl cunoaşte şi nu l-a întâlnit la Istanbul.
În consecinţă, faţă de cele expuse şi ţinând seama de prezumţia de nevinovăţie prevăzută de art. 66 C. pen., cât şi de regula "in dubio pro reo", tribunalul a constatat că nu se poate reţine justificat, fără putinţă de tăgadă, că inculpatul G.C.C. se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor de care a fost acuzat.
Câtă vreme vinovăţia inculpatului nu s-a putut stabili cu certitudine, pe bază de probe neîndoielnice care să anuleze prezumţia de nevinovăţie, nu există nici temeiurile răspunderii penale a acestuia pentru o presupusă comitere a infracţiunilor.
Din raţiunea reglementării art. 10 din Legea nr. 143/2000 rezultă intenţia legiuitorului de a incrimina organizarea, conducerea sau finanţarea infracţiunilor prevăzute în art. 2-9 din aceeaşi lege nu ca infracţiune distinctă, ci ca formă agravată a fiecăreia dintre acestea motiv pentru care Tribunalul a dispus - în baza art. 334 C. proc. pen. - schimbarea încadrării juridice dată faptelor prin rechizitoriu din art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi art. 10 din aceeaşi lege, toate cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen. în art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 3 alin. (1) şi (2) rap. la art. 10 din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. şi art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 2 alin. (1) şi (2) rap. la art. 10 din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul G.C.C. pentru ambele infracţiuni.
Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, solicitând desfiinţarea sentinţei penale şi pronunţarea unei hotărâri de condamnare a inculpatului pentru infracţiunile săvârşite, arătând în dezvoltarea motivelor de apel că, din ansamblul probelor administrate atât în cursul urmăririi penale cât şi al judecăţii rezultă că inculpatul G.C.C. i-a ajutat la data de 20 aprilie 2004 pe inculpaţii G.M., G.B. şi M.S. să introducă în România 43 Kg heroină disimulată în autocarul cu nr. prin punctul de trecere a frontierei Giurgiu şi apoi să o transporte pe teritoriul ţării până la predarea către inculpatul C.G., printr-o acţiune conjugată cu a celorlalţi inculpaţi care au fost condamnaţi definitiv.
Motivele de apel au fost extinse de procurorul de şedinţă care a invocat cazul de desfiinţare a hotărârii prev. de art. 379 pct. 2 alin. (2) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., arătând că există un caz de incompatibilitate al judecătorului care a pronunţat hotărârea de fond, caz prev. de art. 47 alin. (2) C. proc. pen.; a arătat procurorul că pronunţând sentinţa penală nr. 159 din 07 februarie 2006, judecătorul şi-a exprimat părerea cu privire la vinovăţia inculpatului, în filele 294 – 299 ale dosarului de fond făcând aprecieri în acest sens.
A solicitat în consecinţă desfiinţarea sentinţei penale apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
De asemenea, procurorul a solicitat şi schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care instanţa de fond a pronunţat hotărârea în sensul reţinerii în mod distinct a art. 10 din Legea nr. 143/2000 având în vedere Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Decizia nr. 38/2008 stabilind că art. 10 din Legea nr. 143/2000 incriminează o infracţiune de sine stătătoare.
Prin Decizia penală nr. 129 din 26 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a admis apelul declarat de parchet, s-a desfiinţat în totalitate sentinţa penală atacată şi, în fond, rejudecând:
În baza art. 26, C. pen., raportat la art. 2, alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 75, alin. (1), lit. a), C. pen., a condamnat pe inculpatul G.C.C. la 12 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b) C. pen., pentru complicitate la comiterea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc.
În baza art. 26, C. pen., raportat la art. 3, alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 75, alin. (1), lit. a), C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la 16 ani închisoare şi 7 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pentru complicitate la comiterea infracţiunii de trafic internaţional de droguri de mare risc.
În baza art. 10 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 75, alin. (1), lit. a), C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la 16 ani închisoare şi 7 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64, alin. (1), lit. a), teza a II-a şi lit. b), C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de organizare a traficului internaţional de droguri.
În temeiul art. 33, lit. a), C. pen., raportat la art. 34, lit. b), C. pen., s-au contopit pedepsele şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 16 ani închisoare şi 7 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64, alin. (1), lit. a), teza a II-a şi lit. b), C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64, alin. (1), lit. a), teza a II-a şi lit. b), C. pen.
În temeiul art. 117 C. pen., s-a dispus luarea măsurii de siguranţă a expulzării inculpatului şi a fost obligat acesta la plata de cheltuieli judiciare către stat.
Instanţa de prim control judiciar a reţinut că motivul pentru care procurorul a solicitat extinderea apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prin sentinţa penală nr. 159 din 04 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a dispus o soluţie pe fondul cauzei privind pe inculpaţii C.G., G.M., G.B. şi M.S., dispunând printr-o încheiere anterioară dată în cursul judecăţii acelui dosar, respectiv la data de 19 iulie 2005, disjungerea cauzei cu privire la inculpatul G.C.C., trimis la rândul său în judecată prin acelaşi rechizitoriu cu ceilalţi inculpaţi.
În motivarea sentinţei penale cu privire la cei 4 inculpaţi, Curtea a constatat că singurele referiri la inculpatul G.C.C. sunt cele care aveau legătură cu activitatea coinculpaţilor, şi, în mod special, cu a inculpatului C.G., modalitatea de săvârşire a tuturor activităţilor neimpunând în mod necesar o comunicare în egală măsură între toţi cei 5 (cinci) inculpaţi, acţiunile fiecărui inculpat fiind distincte. Referirile instanţei de fond au avut însă în vedere strict activitatea infracţională a inculpatului C.G., iar atâta vreme cât în această activitate a interacţionat cu inculpatul G.C.C., era firesc ca la analiza situaţiei de fapt, raportată exclusiv la inculpatul C.G., să se facă referire şi la inculpatul din prezenta cauză.
Curtea a constatat de altfel că instanţa de fond nu a făcut în nici una din aceste referiri vreo apreciere asupra vinovăţiei inculpatului G.C.C., reţinând că dimpotrivă, instanţa de fond a inserat în finalul hotărârii – ca o concluzie faţă de inculpat cu privire la care a dispus disjungerea - că există doar presupunerea că acesta este cel care a trimis şi urmărit transportul drogurilor în România; formulare prin care instanţa de fond a evitat să exprime orice opinie asupra vinovăţiei inculpatului.
O dovadă suplimentară că instanţa nu şi-a exprimat anterior părerea cu privire la vinovăţia inculpatului G.C.C., raportându-se exact la această ultimă concluzie, o constituie soluţia dispusă pe fondul cauzei, respectiv aceea de achitare a acestuia, deşi anterior (la motivarea sentinţei penale nr. 159/2006) reţinuse existenţa presupunerii că transportul drogurilor a fost organizat de inculpat, presupunere care, iată, nu s-a dovedit, în opinia instanţei de fond.
În final, Curtea a apreciat că nu poate analiza atât de formalist împrejurarea antepronunţării instanţei şi nu se poate considera că orice referire - care este firească, evidentă şi imposibil de evitat - la persoana şi activitatea unui inculpat faţă de care s-a disjuns cauza, este echivalentă cu exprimarea opiniei asupra vinovăţiei.
Curtea a reţinut că la data de 19 februarie 2004 inculpatul G.C.C. a părăsit teritoriul României prin Giurgiu cu un autocar cu număr de înmatriculare (de la acea dată inculpatul nu a mai revenit pe teritoriul României), iar a doua zi la data de 20 februarie 2004, inculpaţii G.M. şi G.B. au plecat împreună cu martorul B.G. pe ruta Iaşi – Bucureşti – Istanbul, aceştia fiind şoferi cu un autocar de transport de persoane, ajungând în Turcia la data de 21 februarie 2004. La data de 23 februarie 2004, cu acelaşi autocar, cei 3 împreună cu M.S. au plecat din Istanbul către Bucureşti destinaţia finală fiind Iaşi, au intrat în România prin Vama Giurgiu la data de 24 februarie 2004, au ajuns la Bucureşti, unde au coborât parte din cei 13 pasageri, inclusiv unul din şoferi, B.G., ceilalţi 3 şoferi şi încă 4 pasageri continuându-şi traseul spre Iaşi pe ruta Bucureşti – Buzău – Bacău – Roman – Târgul Frumos – Iaşi. Traseul a continuat după Târgul Frumos, până la Iaşi, deşi în Târgul frumos au coborât toţi pasagerii, rămânând doar cei 3 şoferi (inculpaţii din cauza judecată deja).
Aceştia au contactat pe traseu pe martorii I.I. şi P.V.M., angajaţi ai societăţii al cărei administratori sunt inculpatul G.C.C., respectiv fiul acestuia G.C., după ce acestora li s-a cerut de inculpat şi fiul său să facă o deplasare la Iaşi pentru a prelua nişte pachete. Cei doi martori s-au întâlnit, potrivit instrucţiunilor date de inculpat şi fiul său în parcarea din apropierea oraşului Iaşi, cu cei trei inculpaţi, de la care au preluat trei pachete cu heroină (cele 43 Kg) pe care urmau să le transporte în Cluj Napoca. După preluare, martorii au fost sunaţi de C.G. (fiul inculpatului) şi de G.M. pentru a se interesa de transport, însă în localitatea Apahida au fost opriţi de organele de poliţie, care au găsit drogurile, aceştia fiind reţinuţi, după prinderea inculpatului G.C.C. purtând două convorbiri telefonice cu G.M., inculpatul dându-i indicaţii acestuia să le asigure celor reţinuţi un apărător bun.
Din probele administrate, Curtea a apreciat însă că faţă de inculpatul G.C.C. există dovezi suficiente care atestă cu certitudine participarea la activitatea infracţională, şi mai mult decât atât, contribuţia sa majoră la săvârşirea faptelor.
Astfel, din declaraţiile tuturor inculpaţilor (audiaţi în prezenta cauză ca martori) rezultă că pachetele cu droguri au fost încărcate în Istanbul, susţinerile acestora relative la împrejurarea că autocarul în care s-au descoperit drogurile ar fi fost dus la un service pentru reparaţii (în Istanbul) nefiind dovedite cu vreun mijloc de probă.
Declaraţiile inculpaţilor sunt confuze, diferite pe aspectul datei prezentării la service, pe aspectul persoanei care s-a prezentat cu autovehiculul la vreun serviciu tehnic şi în orice caz, nu au fost depuse nici înscrisuri care în mod uzual se eliberează în aceste cazuri (facturi, devize, chitanţe, înscrisuri specifice care să ateste serviciul efectuat).
Pe de altă parte, nici o probă nu a dovedit că pe ruta Istanbul – Bucureşti – Iaşi autovehiculul ar fi staţionat şi ar fi fost lipsit de supraveghere, aspecte care să permită introducerea pachetelor pe traseu. De asemenea, declaraţiile şoferilor care au preluat drogurile confirmă împrejurarea că deplasarea spre Iaşi a fost efectuată într-un alt scop decât acela al preluării de pasageri (care oricum coborâseră în totalitate anterior), apărând astfel nejustificată solicitarea inculpatului G.M. – făcută telefonic şoferului I.I. – să continue deplasarea deşi nu erau pasageri, deplasarea a fost făcută exclusiv pentru preluarea pachetelor de droguri, de care în mod evident inculpatul G.C.C. ştia, această convorbire telefonică – înlăturată cu uşurinţă de instanţa de fond din ansamblul probator – fiind deosebit de elocventă sub acest aspect.
Convorbirea este însă importată căci dovedeşte traseul autocarului, traseu pe care inculpatul îl cunoştea, aspect ce rezultă explicit din convorbirea dintre G.M. şi inculpat, inculpatul fiind cel care i-a cerut lui G.M. să-l sune I.I.
Motivul pentru care G.M. l-a sunat pe inculpat a fost exact acela de a-şi exprima îngrijorarea că a recunoscut autocarul aparţinând inculpatului, cu care trebuia să se întâlnească, dar pe lângă care a trecut, cele două autocare ratându-se iniţial.
La sfârşitul convorbirii, inculpatul îi cere lui G.M. să-l sune pe I.I. şi să se oprească, inculpatul informându-l pe acesta atât că cei doi şoferi trebuie să fie într-un anume autovehicul Mercedes 304 şi că el le-a dat şoferilor detaliile necesare recunoaşterii, discuţia dintre I.I. şi G.M. şi oprirea ulterioară pentru preluarea pachetelor, fiind exact în sensul cerut de inculpat.
De asemenea, conţinutul convorbirilor confirmă faptul că inculpatul ştia că de fapt întâlnirea celor două maşini urma să se efectueze într-o parcare aflată la o distanţă de 10 Km, de Iaşi şi nu în Iaşi, aşa cum ar fi fost firesc dacă urmau să fie preluaţi pasageri.
Martorul I.I. arată de fapt că i s-a cerut continuarea traseului pentru preluarea pachetelor şi nu a unor pasageri.
Aceste convorbiri – ca şi cele dintre cei doi şoferi şi inculpatul C.G. - fiul inculpatului, care le-a cerut explicit continuarea traseului spre Iaşi şi asigurarea acestora că inculpatul G.C.C. cunoaşte acest aspect – dovedesc mai mult decât doar presupunerea rezonabilă că inculpatul a cunoscut despre acest transport – dovedesc chiar vinovăţia inculpatului, a cărui contribuţie a fost esenţială în special în organizarea încărcării drogurilor în Turcia şi apoi în organizarea transportului în România şi preluarea drogurilor de către şoferii P.V.M. şi I.I.
De altfel, organizarea transportului internaţional de droguri de către cel care se află într-un alt stat decât cel pe teritoriul căruia este depistată cantitatea de droguri presupune acest tip de activităţi, cele care sunt esenţiale, dar mai puţin „vizibile", care nu implică nici contactul nemijlocit cu drogurile, nici surprinderea în flagrant cu acestea.
Tipul acesta de operaţiuni se probează dificil – mijloacele audio – video în acest caz nedepinzând neapărat de autorităţile române, câtă vreme cele din Turcia, respectiv Bulgaria pe teritoriul statelor cărora a trecut autocarul, nu au efectuat nici un fel de activităţi sub aceste aspecte.
Chiar şi convorbirile telefonice pot fi dificil de „decriptat", dat fiind că inculpaţii folosesc, de regulă, expresii obişnuite într-un limbaj uzual, fără conotaţii infracţionale, dar a căror semnificaţie este cunoscută doar între aceştia.
Reţinând toate aceste împrejurări, Curtea a apreciat că folosirea autocarelor aparţinând societăţii administrate de inculpat, datele deplasării acestuia în Turcia exact cu două zile anterior preluării drogurilor, caracterul şi conţinutul convorbirilor telefonice la care s-a făcut referire, şi nu în ultimul rând relaţiile de rudenie foarte apropiate dintre inculpat şi ceilalţi condamnaţi, (aspect elocvent asupra aprecierii valorii probante a declaraţiilor acestora), care implică o mare încredere între aceştia, sunt elemente suficiente care atestă vinovăţia inculpatului.
Împotriva deciziei penale nr. 129 din 26 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în termen legal a declarat recurs inculpatul G.C.C., criticând-o pentru netemeinicie sub aspectul condamnării sale pentru infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată întrucât probele administrate în cauză nu dovedesc vinovăţia sa, motiv pentru care solicită casarea deciziei şi menţinerea hotărârii instanţei de fond.
În drept, inculpatul şi-a întemeiat recursul pe disp. art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
Examinând Decizia recurată prin prisma cazului de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, pentru considerentele ce urmează:
Inculpatul G.C.C. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 108/P/2004 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi art. 10 din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen., toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.
În actul de sesizare s-a reţinut, în esenţă, că inculpatul la data de 24 februarie 2004 i-a ajutat pe inculpaţii G.M., G.B. şi M.S. să introducă în România cantitatea de 43 kg heroină, disimulată în autocarul cu nr. prin punctul de trecere a frontierei Giurgiu şi apoi să o predea inculpatului G.C., i-a ajutat pe aceeaşi inculpaţi să transporte drogurile respective pe teritoriul României, punându-i pe aceştia în legătură cu martorii I.I. şi B.V.M.
De asemenea, s-a reţinut că inculpatul împreună cu inculpaţii G.M., G.B., M.S. şi C.G. a organizat transportul drogurilor din Turcia în România.
Din probele administrate în cauză atât în cursul urmăririi penale, cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti nu rezultă cu certitudine că inculpatul a comis faptele pentru care a fost trimis în judecată, prin aceste probe nu s-a răsturnat prezumţia de nevinovăţie instituită de art. 52 C. proc. pen. pentru a se putea dispune condamnarea inculpatului.
Faptul că inculpatul s-a deplasat în Turcia cu două zile anterior preluării drogurilor şi că acestea au fost descoperite într-un autocar aparţinând SC E.T. SRL al cărei asociat unic este inculpatul, relaţiile apropiate de rudenie între inculpaţi, convorbirile telefonice purtate între inculpat şi martorii I.I. şi G.M. în perioada 23-25 februarie 2004 nu sunt elemente suficiente care să demonstreze, mai presus de orice îndoială, vinovăţia inculpatului.
Din nicio probă administrată pe parcursul procesului penal nu rezultă ce activităţi a desfăşurat inculpatul în Turcia, în ce mod i-a ajutat pe numiţii G.M., G.B. şi M.S. să preia heroina din Turcia, să o ascundă în autocarul cu nr., să introducă această heroină în România prin punctul de trecere a frontierei Giurgiu şi cum a organizat transportul drogurilor din Turcia în România.
În acuzarea inculpatului sunt invocate două convorbiri telefonice purtate între acesta şi inculpatul G.M. în perioada 24-25 februarie 2004, convorbiri din care rezultă cu certitudine că inculpatul cunoştea traseul autocarului, iar după prinderea în flagrant a celorlalţi inculpaţi a discutat cu inculpatul G.M. despre necesitatea angajării unui avocat pentru a asigura apărarea acestora.
Chiar dacă cele două convorbiri telefonice prin conţinutul lor ar putea oferi date despre împrejurarea că inculpatul cunoştea activitatea infracţională a celorlalţi inculpaţi privitoare la cantitatea de cca.43 kg heroină, acestea nu sunt suficiente prin ele însele pentru a dovedi dincolo de orice dubiu vinovăţia inculpatului, din moment ce nu se coroborează cu alte probe care să demonstreze activitatea desfăşurată de inculpat.
În cauză au fost audiaţi în calitate de martori F.P.T. (pasager al autocarului), P.V., B.G., G.M., G.B. şi M.S. care nu au putut oferi detalii despre presupusa activitate infracţională a inculpatului.
De altfel, după cum rezultă din actele dosarului, inculpaţii M.S., G.B., G.M., I.I., P.V.M., G.C. nici nu au recunoscut faptele pentru care au fost condamnaţi.
În rechizitoriu se face referire şi la declaraţia martorului I.I., potrivit căreia inculpatul G.C.C. l-a sunat la data de 23 februarie 2004 şi i-a spus să meargă cu autocarul la Iaşi pentru a prelua un grup de persoane, acest aspect fiindu-i ulterior confirmat de numitul G.C., fiul inculpatului.
Cu ocazia audierii în instanţă, martorul şi-a menţinut declaraţia, care însă nu îl incriminează pe inculpat, discuţia dintre cei doi referindu-se la un transport de persoane, ce constituia obiectul de activitate al societăţii al cărei asociat unic era inculpatul.
Martorul B.G. arată că la Istanbul autocarul, în timpul cât au staţionat, a fost dus la un service de către G.M. şi fiul său, perioadă în care nu l-a întâlnit pe inculpatul G.C., iar la intrarea în România prin vama Giurgiu s-a efectuat un control amănunţit al autocarului.
Având în vedere că probele administrate nu dovedesc cu certitudine că inculpatul a comis faptele reţinute în sarcina sa prin actul de sesizare se impune a se da eficienţă regulii „un dubio pro reo", conform căreia orice îndoială profită inculpatului.
În consecinţă, în baza disp. art. 38515 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de inculpat, va casa Decizia penală recurată şi va menţine hotărârea primei instanţe.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul G.C.C. împotriva deciziei penale nr. 129 din 26 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Casează Decizia penală recurată şi menţine sentinţa penală nr. 800 din 1 iulie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 529/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 540/2010. Penal → |
|---|
