ICCJ. Decizia nr. 515/2010. Penal

Decizii penale ICCJ 2010

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 515/2010

Dosar nr. 6592/3/2009

Şedinţa publică din 11 februarie 2010

Asupra cauzei penale de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 519 din 18 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost respinsă - ca neîntemeiată - cererea formulată de apărătorul inculpatului M.M., în sensul schimbării încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 174 raportat la art. 176 lit. c) C. pen., în condiţiile stării de recidivă prevăzută de art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen.

În temeiul art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului M.M. din infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 raportat la art. 176 lit. c) C. pen., în condiţiile stării de recidivă prevăzută de art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., în infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 raportat la art. 176 lit. a) şi c) C. pen., în condiţiile stării de recidivă prevăzută de art. 37 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., text de lege în baza căruia a fost condamnat inculpatul M.M. la o pedeapsă de 21 de ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav.

Conform art. 61 C. pen., s-a dispus revocarea beneficiului liberării condiţionate din executarea pedepsei de 9 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 304 din 2 martie .2004 a Tribunalului Bucureşti şi, în temeiul art. 39 alin. (2) C. pen., s-a contopit restul rămas neexecutat, de 1113 zile, în pedeapsa aplicată în speţă, inculpatul urmând a executa - în final - pedeapsa cea mai grea, respectiv 21 de ani închisoare.

Pe durata executării pedepsei au fost interzise inculpatului, conform art. 71 C. pen., drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale.

Conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din durata pedepsei aplicate perioada reţinerii şi a arestării preventive, de la 29 septembrie 2008 la zi, iar în temeiul art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a fost menţinută măsura arestării preventive a inculpatului.

S-a luat act că, în cauză, nu există constituire de parte civilă în procesul penal.

S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 189 şi art. 191 C. proc. pen. şi a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa fondului a reţinut, pe baza probelor de la dosar, următoarea situaţie de fapt:

În perioada 16 septembrie 2008 - 25 septembrie 2008, inculpatul M.M. a lovit în mod repetat cu corpuri dure şi a comprimat gura, formaţiunile anatomice ale gâtului şi toracele victimei V.G., provocându-i acesteia leziuni traumatice, care au dus la deces.

Astfel, din declaraţiile date de inculpat coroborate cu depoziţiile martorilor audiaţi rezultă că în cursul lunii martie 2008 inculpatul M.M., după eliberarea din penitenciar, a locuit la adresa din comuna J., judeţ Ilfov, împreună cu mama sa şi cu soţul acesteia, victima V.G.

În vara anului 2008, mama inculpatului - V.F. - decedează şi, după decesul acesteia, inculpatul M.M. a locuit la adresa de mai sus numai cu victima V.G.

În declaraţiile date, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza de cercetare judecătorească, martorii S.G., S.M. şi N.D. au arătat că, în data de 19 septembrie 2008, în jurul orei 19:00, au auzit ţipete pe holul blocului, situaţie în care, deplasându-se în zona respectivă, l-au văzut pe inculpatul M.M. care, în timp ce victima V.G. era căzută pe pardoseală, o imobilizase şi o lovea în mod repetat cu pumnii în zona pieptului.

La intervenţia martorilor, inculpatul M.M. a târât victima afară din cameră, după care a îmbrâncit-o pe hol, victima căzând pe ciment.

De asemenea, martorii au arătat faptul că, după acest incident, nu au mai văzut-o pe victima V.G., dar că au auzit din locuinţa victimei ţipetele acesteia, în mai multe rânduri, în condiţiile în care, în acelaşi timp, se auzeau zgomote produse de către inculpat, care o agresa pe victimă şi îi adresa injurii. Declaraţiile martorilor se coroborează cu concluziile raportului medico-legal de necropsie, din care rezultă că victima a prezentat multiple leziuni traumatice, produse prin loviri repetate cu corpuri dure, cât şi prin comprimare.

Astfel, din depoziţia martorei N.D. a rezultat că, la un moment dat, auzind zgomote puternice în scara blocului, a ieşit şi a văzut personal cum inculpatul lovea partea vătămată în interiorul locuinţei, partea vătămată fiind culcată pe pat, iar inculpatul în picioare lângă pat.

Martora S.M. a arătat că pe holul blocului a văzut personal cum inculpatul îi aplica părţii vătămate mai multe lovituri de pumni în zona pieptului, capul victimei fiind prins între picioarele inculpatului. Aceeaşi martoră a mai arătat în faţa instanţei că l-a văzut personal pe bătrân plin de sânge, însă nu a asistat la finalizarea acestui conflict. A mai susţinut martora că singura scenă de violenţă fizică la care a asistat este cea descrisă mai sus, însă între inculpat şi victimă au mai existat astfel de incidente violente, zgomotele specifice fiind percepute de martoră prin pereţi.

La rândul său, martorul S.G. a arătat în depoziţia dată în faţa instanţei la termenul de judecată din 16 aprilie 2009, că a fost trezit din somn de soţia sa, aceasta solicitându-i expres să intervină în conflictul dintre inculpat şi victimă. În consecinţă, martorul s-a prezentat în locuinţa inculpatului, însă nu a asistat la lovirea efectivă a victimei, ci doar l-a văzut pe bătrân prezentând urme de lovire în zona cavităţii bucale şi a ochiului stâng.

În declaraţiile date, inculpatul M.M. - iniţial - a recunoscut faptul că, în perioada 19 septembrie 2008 - 25 septembrie 2008, a lovit de mai multe ori pe victima V.G. cu pumnii şi picioarele în diferite zone ale corpului, ulterior acesta revenind asupra declaraţiilor şi arătând că, în realitate, victima a fost lovită de către autori necunoscuţi, în timp ce se afla la cerşit în Bucureşti şi că, pe fondul unor discuţii în contradictoriu, la rândul lui a lovit victima de două-trei ori cu palma peste faţă. Totodată, inculpatul a arătat că în săptămâna dinaintea decesului, victima V.G. a refuzat să mai mănânce, situaţie în care în mai multe rânduri a încercat să-i dea acesteia de mâncare cu forţa, prinzând-o de faţă şi obligând-o să mănânce.

Apărările inculpatului au fost înlăturate de instanţa fondului, ca fiind contrazise de probele administrate în cauză, din care a rezultat faptul că, în mod repetat, inculpatul a lovit pe victima V.G. cu pumnii şi picioarele în diferite zone anatomice ale corpului, comprimându-i gura, formaţiunile gâtului şi toracele victimei, provocându-i leziuni traumatice care au dus la deces.

Necropsia medico-legală, dispusă şi efectuată în cauză prin raportul de autopsie medico-legală nr. X/2008, întocmit de Serviciul de Medicină Legală al Judeţului Ilfov, a concluzionat următoarele: „Moartea lui V.G. a fost violentă. Ea s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii acute consecutivă asfixiei mecanice prin comprimarea gurii, a organelor gâtului, şi toraco-abdominală cu corpuri dure.

Cu excepţia leziunilor tanatogeneratoare (echimoze, plăgi, excoriaţii şi hematoame la nivelul: feţei, a buzelor, obrajilor, regiunii cervicale anterioare, lobului tiroidian stâng cu fisură corn inferior laringian stâng, cu multiple fracturi costale bilaterale pe liniile axilare anterioare, cu hematom mezenteric şi hemoperitoneu), la autopsie s-au mai constatat şi alte leziuni traumatice (multiple infiltrate sanguine epicraniene, fracturi de oase proprii nazale, hematom subdural occipital drept, hemoragie meningee cerebeloasă bazală dreapta şi infiltrate sanguine perirenale stângi, pe faţa anterioară, difuze). Aceste leziuni au putut fi produse prin loviri repetate cu corpuri dure în aceleaşi context lezional traumatice. Între leziunile toraco-cervico-toraco-abdominale şi deces s-a constatat că există legătură de cauzalitate directă necondiţionată.”

Prin urmare, menţiunile raportului de expertiză medico-legală nr. X/2008 au demonstrat existenţa legăturii de cauzalitate între actele de agresiune fizică săvârşite de inculpat şi decesul victimei V.G. Mecanismul de producere a leziunilor tanato-generatoare a fost evidenţiat prin depoziţiile martorilor care au asistat la agresiunea exercitată de inculpat.

Faţă de menţiunile exprese ale raportului de necropsie, raportat la depoziţiile martorilor, instanţa fondului a arătat că nu poate reţine apărările inculpatului, conform cărora ar fi lovit partea vătămată doar cu palmele, iar decesul ar fi intervenit pe un fond patologic preexistent, loviturile fiindu-i eventual aplicate de alte persoane. Existenţa unor antecedente patologie anterioare nu poate influenţa în nicio măsură asupra faptei reţinute în sarcina inculpatului, cât timp raportul de necropsie stabileşte în mod clar că moartea victimei a fost violentă, iar martorii audiaţi confirmă faptul că inculpatul este autorul actelor de violenţă extremă exercitate asupra victimei. Din acest punct de vedere - a arătat judecătorul fondului - proba cu actele medicale ale victimei nu este o probă utilă pentru justa soluţionare a cauzei, în condiţiile în care cauzele decesului sunt menţionate expres în raportul de necropsie.

Faptul că inculpatul a aplicat victimei mai multe lovituri puternice în zone vitale ale corpului, susceptibile să provoace grave leziuni interne şi în final moartea victimei, mecanismul de producere şi legătura de cauzalitate între acţiunea inculpatului şi decesul victimei, ca şi atitudinea inculpatului - atât în timpul, cât şi imediat după săvârşirea faptei - evidenţiază că acesta a prevăzut şi acceptat posibilitatea morţii victimei, astfel încât, din punct de vedere al laturii subiective, el a acţionat cu intenţia de a ucide victima, iar nu cu praeterintenţie, motiv pentru care nu poate fi vorba în cauză despre infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen.

Lovirea repetată a victimei cu corpuri dure în zone vitale, producându-i leziuni grave care i-au cauzat moartea, conduce la concluzia că inculpatul a avut reprezentarea rezultatului letal al acţiunii sale, rezultat pe care nu numai că l-a acceptat, dar l-a şi urmărit, în raport de modul cum a conceput şi finalizat activitatea infracţională, acţionând cu intenţie directă.

Infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen. este o infracţiune praeterintenţionată, întrucât inculpatul acţionează cu intenţie în ceea ce priveşte lovirea victimei şi este în culpă în raport cu rezultatul mai grav care se produce - moartea victimei.

Din moment ce, prin raportul medico-legal de necropsie nr. X/2008, întocmit de către Serviciul de Medicină Legală al Judeţului Ilfov, se menţionează că moartea lui V.G. a fost violentă, datorându-se insuficienţei cardio-respiratorii acute consecutivă asfixiei mecanice prin comprimarea gurii, a organelor gâtului şi toraco-abdominală cu corpuri dure - arată prima instanţă - este evident că loviturile repetate şi puternice aplicate de inculpat în zone vitale nu puteau să aibă alt rezultat decât producerea decesului. În raport de această gravitate cu totul neobişnuită a loviturilor aplicate şi cu rezultatul aproape imediat letal, actele de violenţă comise de inculpat asupra mai multor zone vitale ale corpului victimei reprezintă modalitatea de concretizare a scopului de a ucide victima.

De aceea, modul de ansamblu în care au fost aplicate loviturile, ca şi rezultatul imediat letal al acestora infirmă susţinerea apărării conform căreia inculpatul nu a urmărit şi nici nu a acceptat producerea unui asemenea rezultat, care i-ar fi depăşit intenţia cu care el a acţionat în realizarea scopului de a-i aplica o corecţie victimei.

Pentru aceste argumente, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de apărătorul inculpatului M.M., în sensul schimbării încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 174 raportat la art. 176 lit. c) C. pen. în condiţiile stării de recidivă prevăzută de art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen.

Având în vedere intervalul de timp destul de mare în care au fost exercitate agresiunile faţă de victimă, reţinând şi vârsta înaintată a acesteia, instanţa a reţinut că violenţa exercitată de inculpat în suprimarea vieţii victimei a depăşit caracteristicile oricărei acţiuni violente, având ca scop uciderea persoanei, ca urmare a intensităţii loviturilor aplicate, îndeosebi în zona gâtului, capului, precum şi a toracelui, fiind demonstrată ferocitatea deosebită a inculpatului, dar şi chinurile insuportabile prin care victima a trecut.

În consecinţă, în cauză s-a apreciat că sunt incidente şi dispoziţiile art. 176 lit. a) C. pen., infracţiunea de omor reţinută în sarcina inculpatului fiind săvârşită prin cruzimi. Sintetizând, prima instanţă a reţinut că inculpatul a conceput şi executat fapta în aşa fel încât a produs victimei suferinţe mari şi prelungite în timp, care depăşesc cu mult suferinţele inerente acţiunii de ucidere.

De asemenea, în cauză, pe lângă dispoziţiile art. 37 lit. a) C. pen., relative la starea de recidivă mare postcondamnatorie, au fost reţinute şi dispoziţiile art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), relative la recidiva mare postexecutorie, deoarece, din considerentele Sentinţei penale nr. 304, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 2 martie 2004, în Dosarul nr. 2053/2003, rezultă că inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, aplicată prin Sentinţa penală nr. 1137/1997; în executarea acestei pedepsei inculpatul a fost arestat la data de 19 februarie 1997 şi liberat condiţionat la data de 19 octombrie 1999, cu un rest de 488 de zile, pedeapsa considerându-se executată la data de 19 martie 2001.

Sentinţa penală nr. 304 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 2 martie 2004 în Dosarul nr. 2053/2003, prin care inculpatul M.M. a fost condamnat la o pedeapsă de 9 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), este o cauză de întrerupere a termenului de reabilitare judecătorească, având în vedere dispoziţiile art. 137 alin. (1) lit. a) C. pen. Prin urmare, reţinând că inculpatul M.M. a suferit o nouă condamnare în termenul de reabilitare judecătorească, instanţa a avut în vedere că, la data săvârşirii infracţiunii pentru care inculpatul este cercetat în speţă, termenul de reabilitare judecătorească faţă de pedeapsa de 4 ani închisoare nu expirase, astfel încât fapta s-a considerat că este comisă şi în stare de recidivă mare postexecutorie prevăzută de art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.

În consecinţă, în temeiul art. 334 C. proc. pen., instanţa fondului a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului M.M. din infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 raportat la art. 176 lit. c) C. pen., în condiţiile stării de recidivă prevăzută de art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., în infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 raportat la art. 176 lit. a) şi c) C. pen., în condiţiile stării de recidivă prevăzută de art. 37 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

A concluzionat instanţa de fond că, în drept, fapta inculpatului M.M. - constând în aceea că în intervalul 16 septembrie 2008 - 25 septembrie 2008 a lovit în mod repetat cu corpuri dure şi a comprimat gura, formaţiunile anatomice ale gâtului şi toracele victimei V.G., provocându-i acestuia leziuni traumatice care au dus la deces - întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor deosebit de grav prevăzută de art. 174 raportat la art. 176 lit. a) şi c) C. pen., în condiţiile stării de recidivă prevăzute de art. 37 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

Pe plan subiectiv, inculpatul M.M. a acţionat cu intenţie directă (art. 19 pct. 1 lit. a) C. pen.) de a suprima viaţa victimei, împrejurare ce rezultă din faptul că a aplicat lovituri directe şi repetate victimei, cu mijloace idonee, de potenţial letal; actul exterior de conduită constând în aplicarea unor lovituri în zone vitale ale corpului victimei: cap, torace, abdomen, regiunea cervicală; intensitatea loviturilor a fost puternică, ceea ce se relevă din multitudinea şi dimensiunile leziunilor, precum şi din gravitatea leziunilor şi consecinţelor acestora; elementul volitiv constând în urmărirea de către inculpat a scopului de a provoca moartea victimei.

Sub aspectul individualizării pedepsei, aceasta s-a realizat prin coroborarea criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul de pericol social concret ridicat al faptei săvârşite, persoana inculpatului, care nu este cunoscut cu antecedente penale, şi atitudinea pe care acesta a avut-o pe parcursul procesului penal.

Astfel fiind, instanţa a apreciat că, în cauză, se impune aplicarea unei pedepse cu închisoarea cu limite orientate spre maxim, numai aceasta fiind în măsură să contribuie eficient la realizarea scopului educativ, coercitiv şi preventiv al procesului penal.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul M.M., apreciind primul apelant că soluţia este netemeinică, iar al doilea apelant, (inculpatul) că este nelegală.

Prin apelul formulat, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a criticat soluţia pentru netemeinicie, solicitând - în final - aplicarea unei pedepse mai ferme, în raport de modalitatea concretă de comitere a infracţiunii, de periculozitatea manifestată de inculpat, de consecinţele grave ale faptei sale, împrejurările comiterii acesteia într-un interval de 10 zile, lovind în mod repetat pe partea vătămată în vârstă de 78 ani, provocându-i aproximativ 50 de leziuni, care au condus la decesul victimei. Cu privire la inculpat, parchetul a mai solicitat a se avea în vedere faptul că acesta a suferit mai multe condamnări, ultima fiind de 9 ani închisoare.

Faţă de toate circumstanţele cauzei, s-a solicitat admiterea apelului Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, aplicarea unei pedepse de 25 ani închisoare şi aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., cu deducerea perioadei arestului preventiv.

Inculpatul M.M., prin apelul formulat în scris şi susţinut oral de avocatul din oficiu, a solicitat, sub aspectul nelegalităţii soluţiei pronunţate de instanţa fondului, achitarea sa, în temeiul prevăzut de art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. pen., având în vedere că fapta nu este săvârşită de către acesta.

Prin Decizia penală nr. 211 din 13 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins, ca nefondate, apelurile Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi ale inculpatului. A fost computată prevenţia de la 29 septembrie 2008 la zi şi s-a menţinut măsura arestării preventive.

A fost obligat inculpatul la cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de prim control judiciar a constatat că situaţia de fapt a fost corect reţinută în raport de probele administrate în cauză, fapta de omor deosebit de grav săvârşită de inculpat fiind pe deplin dovedită.

Totodată, s-a reţinut că pedeapsa aplicată inculpatului a fost corect individualizată, cu respectarea criteriilor prevăzute în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), nefiind justificată reindividualizarea acesteia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul, criticând hotărârea prin prisma cazurilor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 3859 pct. 17 şi 14 C. proc. pen., solicitând schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de omor deosebit de grav în infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte, deoarece nu a avut intenţia de a ucide victima, ci doar aplicarea unei corecţii, neputând să o omoare într-un interval de 10 zile. În subsidiar, recurentul-inculpat a solicitat reducerea pedepsei aplicate.

Concluziile apărătorului recurentului-inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul declarat prin prisma cazurilor prevăzute de art. 3859 pct. 17 şi 14 C. proc. pen., precum şi din oficiu, în conformitate cu art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., îl va constata nefondat, pentru următoarele considerente:

Conform art. 1 C. proc. pen., scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul legii.

Pentru aceasta, procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.

În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.

Legea obligă organele de urmărire penală şi instanţele de judecată să aibă rol activ şi pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul de apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în procesul penal, obligaţie respectată în prezenta cauză conform speţei Dănilă contra României.

Orice persoană, bucurându-se de prezumţia de nevinovăţie, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale, printr-o hotărâre penală definitivă. Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.

Vinovăţia nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală şi instanţei judecătoreşti.

Probele trebuie să fie concludente şi utile, ceea ce presupune necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.

Inculpatului i s-a respectat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil prin respectarea principiului egalităţii de arme, promovat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, cu privire la acest principiu, Curtea precizează că „exigenţa egalităţii armelor, în sensul unui echilibru just între părţi, implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza, inclusiv probele, în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj net în comparaţie cu adversarul său. Obligaţia de a veghea în fiecare caz la respectarea condiţiilor unui proces echitabil revine autorităţilor naţionale” (a se vedea Hotărârea nr. 27 din octombrie 1993 Dombo Beheer Bv versus Olanda).

Mai mult, aceeaşi curte a statuat obligativitatea comunicării pieselor dosarului, „în măsura în care presupune un proces echitabil şi în contradictorialitate” (Hotărârea din 24 februarie 1994 Bendenoun versus Franţa). De asemenea, „respectarea dreptului la un proces echitabil presupune dreptul de a avea acces la toate dovezile strânse de procuror” (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor „Omului Edwards versus Marea Britanie” din 16 decembrie 1992).

Ca atare, garanţiile cu privire la un proces echitabil au fost respectate, atât din perspectiva dreptului intern, cât şi al dispoziţiilor art. 5 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reţine vreo cauză de nulitate absolută, dintre cele prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Inculpatul M.M. nu a recunoscut într-o primă fază infracţiunea reţinută în sarcina sa, arătând că nu el este autorul omorului, astfel încât instanţele de judecată au avut în vedere întregul material administrat în cauză, nu numai declaraţia sa.

În faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inculpatul a recunoscut că a lovit victima, însă intenţia sa nu a fost aceea de a o omorî, ci doar de a o lovi, solicitând în acest sens şi schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte.

Dând sens dispoziţiilor art. 3 C. proc. pen. privind aflarea adevărului, normă cu valoare de principiu în procesul penal, instanţele de fond şi apel au reţinut şi apreciat numai acele probe care reflectă adevărul, ţinând seama de întregul material probator administrat în cauză.

Astfel, s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitor la aprecierea probelor, stabilind că fapta inculpatului M.M., care în perioada 16 septembrie 2008 - 25 septembrie 2008 a lovit, în mod repetat, cu corpuri dure şi a comprimat gura, formaţiunile anatomice ale gâtului şi toracele victimei V.G., provocându-i leziuni traumatice care au dus la deces, întruneşte atât obiectiv, cât şi subiectiv, conţinutul incriminator al infracţiunii de omor deosebit de grav.

Din mijloacele de probă administrate atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, au rezultat împrejurările în care victima a fost lovită de către inculpat.

Astfel, martorul S.G. a învederat faptul că victima era în mod frecvent lovită de către inculpat, iar în data de 14 septembrie 2008, în jurul orelor 19:00, a fost anunţat de către soţia sa că inculpatul îl omoară pe tatăl său, iar în momentul în care a ajuns în apartamentul acestora l-a văzut pe inculpat „cum îl ţinea cu capul între picioarele lui şi-l lovea cu pumnii în zona pieptului (...)”, cum „îl lovea cu picioarele şi arunca cu căni şi farfurii în el”, martorul nereuşind să-l calmeze pe inculpat.

Aceeaşi stare de fapt a fost relatată şi de martorele S.M. şi N.D.

Declaraţiile martorilor se coroborează cu concluziile raportului de autopsie medico-legală nr. X/2008, întocmit de Serviciul de Medicină Legală al Judeţului Ilfov, între actele de agresiune fizică săvârşite de inculpat şi decesul victimei V.G. existând legătură de cauzalitate.

În acest context, apar ca nefondate susţinerile inculpatului, conform cărora decesul victimei ar fi intervenit pe un fond patologic preexistent, loviturile fiindu-i aplicate de alte persoane. Existenţa unor antecedente patologice anterioare nu poate influenţa în nicio măsură existenţa faptei reţinute în sarcina inculpatului, cât timp raportul de necropsie stabileşte în mod clar că moartea victimei a fost violentă, iar martorii audiaţi au confirmat faptul că inculpatul este autorul actelor de violenţă extremă exercitate asupra victimei. În intensitatea relativă cauzată poate apărea un complex de factori concurenţiali în producerea rezultatului - decesul persoanei - factori preexistenţi, consecutivi sau surveniţi.

Coexistenţa unor factori contributivi, exteriori activităţii ilicite, nu este însă de natură a întrerupe lanţul cauzal, atâta timp cât din probe rezultă că fără acţiunea inculpatului rezultatul nu s-ar fi produs, altfel spus acţiunea acestuia a avut aptitudinea de a provoca decesul, independent de suprapunerea altor împrejurări cu rol accelerator în instalarea decesului.

Din acest punct de vedere, respingerea probei cu acte medicale atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel ca nefiind utilă cauzei, apare ca fiind justificată în condiţiile în care cauzele decesului sunt menţionate expres în raportul de necropsie.

Criticile referitoare la încadrarea juridică a faptei formulate de inculpat nu sunt fondate.

Astfel, inculpatul a solicitat reţinerea săvârşirii infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen. Pentru reţinerea existenţei acestei infracţiuni este necesar ca fapta să fie comisă cu praeterintenţie, respectiv lovirea se realizează cu intenţie, iar rezultatul mai grav, moartea victimei, se produce din culpa agresorului, acesta neurmărind şi neacceptând posibilitatea producerii morţii.

Din modul în care inculpatul a acţionat rezultă că acesta a acceptat posibilitatea rezultatului letal, fapta sa încadrându-se în dispoziţiile art. 174 raportat la art. 176 lit. c) C. pen.

Perseverenţa cu care inculpatul a aplicat victimei numeroase lovituri, cu pumnii şi picioarele, atât când aceasta era ţinută de inculpat, cât şi ulterior, după ce căzuse la pământ, fiind lipsită de orice posibilitate de a se apăra, cât şi intensitatea acestor lovituri, care au cauzat leziuni grave la nivelul capului şi toracelui, nu fac altceva decât să demonstreze că inculpatul M.M. a avut reprezentarea rezultatului acţiunii sale, respectiv moartea victimei.

Din constatarea medico-legală a rezultat că „moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii acute, consecutivă asfixiei mecanice prin comprimarea gurii, a organelor gâtului şi toraco-abdominală cu corpuri dure”, iar distinct de această leziune tanatogeneratoare, raportul de autopsie medico-legal a evidenţiat leziuni, plăgi echimoze, excoriaţii şi hematom la nivelul feţei, a buzelor, obrajilor, regiunii cervicale anterioare, lobului tiroidian stâng, multiple facturi costale bilaterale, infiltrate sanguine epicraniene, fracturi de oase proprii nazale, hematom occipital subdural drept, hemoragie meningee cerebeloasă bazală dreapta, leziuni ce evidenţiază faptul că violenţele inculpatului au vizat organele vitale ale victimei, au avut o intensitate deosebită, s-au prelungit în timp, aspecte care exclud apărarea inculpatului în sensul că nu ar fi acţionat cu intenţia de omor, ci cu intenţia generală de vătămare corporală, faptă care, în opinia sa, ar fi produs un rezultat mai grav, neurmărit şi neprevăzut, acela al morţii victimei.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs invocat de către inculpat, respectiv reindividualizarea pedepsei aplicate (art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.), Înalta Curte îl consideră nefondat, pentru următoarele considerente:

Actul de violenţă comis de inculpat, îndreptat împotriva valorii sociale supreme - viaţa - atrage în numele dreptului inviolabil la viaţă, la integritatea fizică, psihică şi materială a oricărei fiinţe, pedepsirea corespunzătoare a făptuitorului.

Nu se poate ca, pentru faptele săvârşite împotriva altor semeni de-ai săi şi cărora a încercat să le curme viaţa sau să le distrugă bunurile, răspunderea sa penală să nu fie corespunzătoare încălcărilor grave aduse ordinii sociale, vieţii.

Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuşi un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră, el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu, studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate.

Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului alegerii sancţiunii, aşa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanţă.

De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real, persoana infractorului, cât şi atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa sancţiunii.

Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.

Actele de violenţă exercitate de inculpat în comiterea faptei sunt elemente care nu pot fi omise şi care au fost bine evaluate de către cele două instanţe, în alegerea pedepsei.

Aşa fiind, inculpatul trebuia să ştie că, pe lângă drepturi, are şi o serie de datorii, obligaţii, răspunderi, care caracterizează comportamentul său în faţa societăţii.

Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.

Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată şi pusă în executare, intensitatea şi generalitatea dezaprobării morale a faptei şi făptuitorului condiţionează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privaţiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracţiunii şi gradul de vinovăţie al făptuitorului.

Numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea, cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală fiind înscrise şi în Codul penal român, art. 52 alin. (1), potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”.

Fapta este neîndoielnic gravă, astfel că în operaţia complexă a individualizării tratamentului penal, Înalta Curte va ţine seama că acţiunea violentă a inculpatului a avut drept consecinţă pierderea unei vieţi omeneşti, împrejurare care coroborată cu nesinceritatea inculpatului demonstrează că resocializarea sa viitoare pozitivă nu este posibilă decât prin aplicarea unei pedepse ferme, care să fie în deplin acord cu dispoziţiile art. 1 C. pen., ce prevăd că „legea penală apără (...) persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept”.

Faţă de aceste considerente, nu se impune reducerea pedepsei aplicate.

Analizând hotărârea recurată şi prin prisma dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată a nu fi incident în cauză vreunul din cazurile de casare care se iau în discuţie din oficiu.

Conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul inculpatului şi, în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), va deduce din pedeapsă perioada reţinerii şi arestării preventive.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.M. împotriva Deciziei penale nr. 211 din 13 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi a arestării preventive de la 29 septembrie 2008 la zi.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 1.000 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 februarie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 528/2010. Penal. înlocuirea măsurii...  ICCJ. Decizia nr. 522/2010. Penal. Plângere împotriva... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 515/2010. Penal