ICCJ. Decizia nr. 588/2010. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 588/2010
Dosar nr. 1095/1/2010
Şedinţa publică din 16 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosarul cauzei, constată următoarele:
Prin încheierea din 1 februarie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 5794/325/2009, Curtea de Apel Timişoara a respins, ca inadmisibilă, în baza art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de inculpatul recurent I.C.I.
Totodată, prin aceeaşi încheiere, s-a dispus menţinerea arestării preventive a inculpaţilor S.C.F. şi I.C.I., în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen.
S-a reţinut că inculpatul recurent I.C.I. a invocat, prin apărătorul său, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211 alin. (1), (2) lit. b) şi c) şi alin. (2)1 lit. a) C. pen. în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 124 alin. (1) din Constituţia României, art. 6 pct. 1, 3 lit. b), d din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale şi suspendarea cauzei, conform art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.
În motivarea cererii s-a susţinut că dispoziţiile art. 211 alin. (1), (2) lit. b) şi c) şi alin. (2)1 lit. a) C. pen. stabilesc un tratament juridic diferenţiat după cum actele de furt însoţite de violenţă au fost săvârşite în timpul nopţii, de două sau mai multe persoane împreună, creându-se, astfel, o stare de discriminare între cetăţenii României, cu consecinţa aplicării unui tratament sancţionator diferenţiat; prin incriminarea acestor împrejurări de fapt care nu au pricinuit o vătămare corporală unei persoane, cu consecinţa suportării unui regim diferenţiat al legii, magistraţii chemaţi să facă interpretarea şi aplicarea legii nu pot fi obiectivi, ceea ce îi determină să considere o persoană implicată în incident drept o persoană vinovată şi să-i aplice o pedeapsă.
Curtea de Apel Timişoara a constatat că excepţia invocată de inculpat nu are legătură cu soluţionarea cauzei, nu arată în ce constă discriminarea generată de dispoziţiile legale criticate şi cum afectează acestea imparţialitatea magistratului.
Instanţa de recurs a mai constatat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpaţilor S.C.F. şi I.C.I. subzistă şi în prezent, impunând privarea de libertate în continuare a acestora.
În termen legal, împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul I.C.I., cu privire la respingerea cererii sale de sesizare a Curţii Constituţionale.
Recurentul a susţinut că nesesizarea instanţei constituţionale echivalează cu îngrădirea accesului liber la justiţie, la un proces echitabil, cât şi cu încălcarea dreptului la recurs şi întreruperea cursului justiţiei.
A solicitat admiterea recursului, casarea încheierii din 1 februarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara şi, pe fond, admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, astfel încât să poată rezolva schimbarea încadrării juridice a infracţiunii reţinute în sarcina sa, cerere care i-a fost respinsă de instanţa de judecată.
Examinând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat.
Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate ridicată în faţa instanţelor judecătoreşti poate fi adusă în faţa Curţii Constituţionale numai în măsura respectării unor condiţii de admisibilitate, printre care şi aceea a legăturii legii sau dispoziţiei a cărei neconstituţionalitate se invocă cu soluţionarea cauzei.
Or, inculpatul I.C.I. a invocat formal neconstituţionalitatea art. 211 alin. (1), (2) lit. b) şi c) şi alin. (2)1 lit. a) C. pen., urmărind, în realitate, rezolvarea chestiunii procesual penale de competenţa instanţei judiciare investită cu soluţionarea recursului său ordinar, şi anume, schimbarea încadrării juridice a infracţiunii ce i s-a reţinut în sarcină.
Susţinerea inculpatului în sensul că dispoziţiile textului de lege arătat mai sus ar fi neconstituţionale nu este argumentată şi întemeiată, invocarea prevederilor Constituţiei pretins încălcate fiind lipsită de motivaţie.
Invocarea excepţiei de neconstituţionalitate nu are legătură cu soluţionarea cauzei, ci cu interesele procesuale imediate ale inculpatului, în sensul obţinerii unei anumite soluţii din partea instanţei de recurs.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată nefondat recursul declarat de inculpat şi îl va respinge în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În baza art. 192 alin. (2) şi art. 189 C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariul apărătorului din oficiu fiind avansat din fondul M.J.L.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.C.I. împotriva încheierii din 1 februarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 5794/325/2009.
Obligă recurentul inculpat la 360 lei cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 lei, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3265/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3287/2010. Penal. Lovirile sau vătămările... → |
|---|
