ICCJ. Decizia nr. 664/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 664/2010
Dosar nr. 4891/108/2009
Şedinţa publică din 22 februarie 2010
Asupra recursului penal de faţă constată:
Prin Sentinţa penală nr. 275 din 20 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Arad, secţia penală, a fost schimbată încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu din infracţiunile prevăzute de art. 2 alin. (1) şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în infracţiunile prevăzute de art. 2 alin. (1) şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 ambele cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi:
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului D.M.C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
În baza art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II-a şi lit. b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de operaţiuni fără drept privind circulaţia drogurilor.
În baza art. 61 C. pen. a fost revocată liberarea condiţionată pentru restul de 209 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 523/2006 a Judecătoriei sector 4 Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1401 din 18 octombrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, dispunându-se contopirea acestuia cu pedeapsa aplicată prin prezenta hotărâre, stabilind ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare sporită cu 6 luni închisoare, în final 5 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II-a şi lit. b) C. pen.
Ca pedeapsă accesorie, a fost interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II-a şi lit. b) C. pen.
În conformitate cu dispoziţiile art. 350 C. proc. pen. a fost menţinută starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus prevenţia de la 27 august 2009 la zi.
În temeiul art. 17 din Legea nr. 143/2000 cu referire la art. 18 din aceeaşi lege s-a dispus confiscarea de la inculpat a drogurilor găsite asupra sa şi depuse la I.G.P.R./D.C.J.S.E.O., conform dovezii seria H nr. 0001736.
A fost obligat inculpatul la 1500 RON cheltuieli judiciare statului, conform art. 191 alin. (1) C. proc. pen.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:
La data de 27 august 2009, în jurul orelor 15:00, inculpatul D.M.C. a fost depistat de lucrătorii din cadrul Inspectoratului Judeţean de Jandarmi Arad, în zona P-ţa G. din municipiul Arad, având asupra sa cantitatea de 337 grame rezină de cannabis, sub forma a 32 bucăţi capsule.
Potrivit rechizitoriului, la aceeaşi dată, organele de poliţie judiciară din cadrul Serviciului de Combatere a Criminalităţii Organizate Arad s-au sesizat din oficiu cu privire la faptul că inculpatul era implicat în activităţi de trafic şi consum de droguri.
În cursul urmăririi penale, s-a constatat că, la data de 23 iulie 2009, inculpatul introdusese în ţară, prin punctul de trecere a frontierei Otopeni, cantitatea de 380 grame rezină de cannabis, pe care o procurase de pe teritoriul Spaniei.
Prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 524182 din 10 septembrie 2009 întocmit de I.G.P.R. - Laboratorul central de analiză şi profil al drogurilor, precursori, s-a stabilit că drogurile ridicate de la inculpat conţineau cantitatea de 309,93 grame rezină de cannabis - tetrahidrocannabiol, substanţă psihotropă biosintetizată de planta cannabis, inclusă în Tabelul anexă III la Legea nr. 143/2000.
În timpul anchetei penale, inculpatul a formulat mai multe declaraţii cu privire la provenienţa şi scopul deţinerii drogurilor găsite asupra sa.
Într-o primă declaraţie, inculpatul a arătat că achiziţionase drogurile de la o persoană din Arad şi că intenţiona să le transporte în Italia.
Ulterior, inculpatul a revenit asupra acestei declaraţii, susţinând că drogurile au fost achiziţionate din Spania şi că o parte din acestea au fost date prietenilor spre consum.
Cu ocazia audierii la procuror, s-a luat act de refuzul inculpatului de a formula alte declaraţii în cauză.
În cursul cercetării judecătoreşti, inculpatul a revenit asupra declaraţiilor iniţiale, arătând că este consumator de droguri şi că rezină de cannabis găsită asupra sa o achiziţionase de la o persoană necunoscută din municipiul Arad şi era destinată consumului propriu.
Pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, prima instanţă a constatat că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2003, text de lege ce incriminează fapta de deţinere de droguri de risc în vederea vânzării.
Concluzia instanţei a avut în vedere pe de o parte faptul că inculpatul nu a negat deţinerea propriu-zisă a drogurilor ridicate din posesia sa, ci numai scopul deţinerii acestora, susţinând că respectivele droguri erau destinate consumului propriu.
Susţinerile în apărare au fost însă înlăturate de instanţă, reţinându-se că inculpatul nu probase existenţa unor mijloace materiale licite care să-i permită achiziţionarea respectivei cantităţi de droguri, având în vedere situaţia sa personală din momentul reţinerii, fără loc de muncă şi eliberat condiţionat din penitenciar de circa 4 luni.
Pe de altă parte, cantitatea exagerat de mare de droguri găsite asupra inculpatului excludea nevoia consumului propriu şi cu atât mai puţin a consumului ocazional, dacă se avea în vedere susţinerea inculpatului care se declarase a fi numai consumator ocazional.
În ceea ce priveşte acuzaţia de introducere în ţară de droguri de risc reţinută deopotrivă în sarcina inculpatului prin rechizitoriu, prima instanţă a constatat că aceasta nu era în mod cert dovedită de probele administrate în proces.
Sub acest aspect, s-a arătat că biletul de călătorie ce demonstra că inculpatul fusese în Spania şi intrase în ţară prin PTF Otopeni coroborată cu una din declaraţiile de recunoaştere ale inculpatului nu constituiau probe suficiente şi de natură a dovedi faptul introducerii în ţară a drogurilor de risc.
S-a reţinut că inculpatul formulase declaraţii contradictorii în cauză, declaraţia de recunoaştere a introducerii drogurilor în ţară fiind ulterior retractată.
De asemenea, s-a arătat că declaraţiile inculpatului date în cursul procesului penal pot fi luate în considerare numai în măsura în care se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate.
Or, în cauză, ieşirea şi intrarea în ţară a inculpatului nu constituiau împrejurări care să demonstreze prin ele însele introducerea în ţară a drogurilor, îndoiala existentă cu privire la acest fapt interpretându-se în favoarea inculpatului.
Ca atare, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen., prima instanţă a dispus achitarea inculpatului de sub acuzaţia de săvârşire a infracţiunii prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
În încadrarea juridică a faptelor pentru care a avut loc trimiterea în judecată a inculpatului, a fost reţinută incidenţa prevederilor art. 37 lit. a) C. pen., starea de recidivă postcondamnatorie fiind atrasă de existenţa unei condamnări anterioare la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 523/2006 a Judecătoriei sector 4 Bucureşti, pedeapsă cu un rest rămas neexecutat de 209 zile închisoare la data săvârşirii faptelor din cauză.
În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului, cu observarea criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), instanţa a avut în vedere gradul de pericol social concret al infracţiunii săvârşite şi datele ce caracterizează persoana inculpatului.
S-a reţinut în acest sens că inculpatul era cunoscut cu antecedente penale, săvârşind infracţiunea de faţă în timpul liberării condiţionate din executarea unei alte pedepse, rezultând că sancţiunea anterior aplicată nu fusese suficientă pentru formarea unei atitudini corecte în societate.
Ca urmare, dându-se eficienţă dispoziţiilor art. 61 C. pen., a fost revocată liberarea condiţionată pentru restul de pedeapsă rămas neexecutat din condamnarea anterioară, rest de pedeapsă ce a fost contopit cu pedeapsa aplicată în cauză, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, la care s-a adăugat şi un spor de pedeapsă, aplicat pentru sancţionarea pluralităţii de infracţiuni.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul D.M.C.
Criticile formulate au vizat greşita condamnare pentru infracţiunea de trafic de droguri, susţinându-se că drogurile de risc ridicate din posesia inculpatului nu erau destinate vânzării, ci consumului propriu, situaţie în care fapta reţinută în sarcina sa trebuia încadrată în dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Ca urmare, s-a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi aplicarea unei pedepse corespunzătoare noii încadrări juridice.
Apelul astfel formulat a fost respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 129/A din 30 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Instanţa de prim control judiciar a constatat că elementele de fapt cu relevanţă asupra existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului au fost corect reţinute de prima instanţă, pe baza unei analize complete şi coroborate a probelor administrate în cauză.
De asemenea, s-a constatat că activitatea infracţională desfăşurată de inculpat a fost corespunzător încadrată juridic, fapta reţinută în sarcina sa întrunind din punct de vedere obiectiv cât şi subiectiv conţinutul constitutiv al infracţiunii de trafic de droguri de risc, pedeapsa aplicată fiind judicios stabilită în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi calitatea de recidivist a inculpatului.
Şi împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul D.M.C., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 17 şi pct. 14 C. proc. pen.
În cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen. a fost reiterată critica referitoare la greşita încadrare juridică dată faptei reţinute în sarcina inculpatului.
S-a arătat că din nicio probă administrată în cauză nu rezulta că drogurile găsite asupra inculpatului erau deţinute în vederea vânzării şi, ca atare, nu existau temeiuri pentru înlăturarea susţinerii inculpatului privind deţinerea în vederea consumului propriu.
Pe acest temei şi în raport de conduita sinceră a inculpatului în faţa organelor judiciare, s-a solicitat reindividualizarea pedepsei, prin aplicarea unei sancţiuni corespunzătoare periculozităţii sale sociale.
Examinând cauza în raport de criticile formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul inculpatului nu este fondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
Solicitând schimbarea de încadrare juridică din infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege, inculpatul susţine că drogurile ridicate din posesia sa nu erau deţinute în vederea vânzării, ci erau destinate uzului propriu, inculpatul fiind consumator de droguri.
Această afirmaţie nu a fost însă susţinută şi cu alte fapte sau împrejurări care să confirme scopul declarat al deţinerii, aspectele reţinute de instanţele anterioare justificând pe deplin concluzia că drogurile găsite asupra inculpatului erau destinate vânzării.
În acest sens, şi în aprecierea Înaltei Curţi, cantitatea exagerat de mare de droguri găsite asupra inculpatului, de peste 300 grame, exclude satisfacerea unei nevoi imediate a consumatorului, cantitatea drogurilor, precum şi situaţia personală a inculpatului, în privinţa căruia nu s-a demonstrat că dispunea de sume importante de bani, demonstrează că drogurile ridicate din posesia sa erau destinate vânzării.
Prin urmare, se constată că fapta reţinută în sarcina inculpatului a fost corect încadrată juridic în dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, deţinerea de rezină de cannabis în vederea vânzării realizând elementul material al laturii obiective a infracţiunii de trafic de droguri de risc.
În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, Înalta Curte constată că prima instanţă a stabilit o pedeapsă corespunzătoare periculozităţii sociale a inculpatului, neexistând temeiuri care să justifice reducerea pedepsei de 5 ani închisoare aplicată în cuantumul minimului special prevăzut de lege ori înlăturarea sporului de pedeapsă, având în vedere gravitatea faptei săvârşite, determinată şi prin raportare la cantitatea drogului traficat, precum şi perseverenţa infracţională a inculpatului care a săvârşit infracţiunea în cauză la scurt timp după eliberarea din penitenciar şi în timpul liberării condiţionate din executarea unei condamnări anterioare.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 38517 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) şi art. 381 alin. (1) C. proc. pen., va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului D.M.C., durata reţinerii şi arestării preventive de la 27 august 2009 la zi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.M.C. împotriva Deciziei penale nr. 129/A din 30 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 27 august 2009 la 22 februarie 2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 660/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 668/2010. Penal → |
|---|
