ICCJ. Decizia nr. 660/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 660/2010
Dosar nr. 3171/96/2008
Şedinţa publică din 22 februarie 2010
Asupra recursului penal de faţă constată:
Prin Sentinţa penală nr. 128 din 30 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Harghita, secţia penală, în Dosarul nr. 3171/96/2008, s-a dispus condamnarea inculpatului J.D. la pedeapsa de 12 ani închisoare şi 4 ani pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de omor.
Ca pedeapsă accesorie, a fost interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a fost dedusă din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reţinerii de 24 ore din data de 26 ianuarie 2007 şi durata arestului preventiv de la 27 ianuarie 2007 până la 25 aprilie 2008, inclusiv.
Au fost respinse cererile formulate de K.C. şi D.C. privind constituirea de părţi civile în procesul penal, ca tardiv introduse.
A fost obligat inculpatul la plata sumei la 1250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare statului.
Hotărârea în cauză a fost pronunţată de instanţa Tribunalului Harghita, ca instanţă de rejudecare, învestită în acest sens prin Decizia nr. 71/A din 7 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Iniţial, procesul penal privind pe inculpatul J.D. a fost soluţionat în primă instanţă prin Sentinţa penală nr. 258/ 21 august 2007 a Tribunalului Harghita.
În apelul declarat de inculpat a fost pronunţată Decizia penală nr. 95/A din 2 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Târgu Mureş, prin care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, constatându-se că procesul fusese soluţionat în lipsa unui interpret autorizat de limba maghiară pentru inculpat.
În rejudecare, Tribunalul Harghita a pronunţat Sentinţa penală nr. 139 din 25 aprilie 2008, iar în apelurile declarate de parchet şi părţile civile K.C. şi D.C., hotărârea atacată a fost din nou desfiinţată cu trimitere spre rejudecare, constatându-se că rechizitoriul emis în cauză nu fusese verificat de procurorul ierarhic superior, conform art. 264 alin. (3) C. proc. pen., iar respectiva neregularitate care viza legala sesizare a instanţei lovea de nulitate toate actele îndeplinite în cauză, inclusiv hotărârea pe fondul cauzei.
În rejudecare, în al doilea ciclu procesual, a fost pronunţată Sentinţa penală nr. 128 din 30 aprilie 2008 a Tribunalului Harghita, secţia penală, ce formează obiectul examinării de faţă.
Ca situaţie de fapt, instanţa de rejudecare a reţinut următoarele:
În ziua de 25 ianuarie 2007, inculpatul J.D. a consumat băuturi alcoolice, iniţial singur, într-un local din satul Hoghia, iar ulterior, împreună cu victima K.M., la domiciliul acesteia, până în jurul orelor 13:00.
După ce a plecat din locuinţa victimei, inculpatul s-a deplasat la domiciliul său, unde a rămas până în jurul orelor 13:00.
Ulterior, inculpatul împreună cu victima au mers la locuinţa martorului O.A., având asupra lor o sticlă de vin, bere şi votcă.
După consumarea băuturilor alcoolice, între inculpat şi victimă a avut loc o discuţie contradictorie determinată de refuzul victimei de a transmite inculpatului folosinţa unei suprafeţe de teren.
În acest context şi pe fondul consumului exagerat de alcool, inculpatul a aplicat victimei lovituri cu un scaun din lemn masiv peste cap şi membre; victima a încercat să se refugieze sub un pat din încăpere, însă inculpatul a continuat să o lovească. În cele din urmă, speriat de consecinţele faptei sale, inculpatul a încetat să mai lovească victima, părăsind imobilul şi deplasându-se spre propria locuinţă, unde era aşteptat de prietena sa, martora G.E.E.
Martora a confirmat venirea inculpatului la domiciliu în jurul orelor 20:15.
Agresiunea săvârşită asupra victimei a fost observată de martorul O.A. care, în încercarea de a interveni în ajutorul victimei, a fost lovit el însuşi de către inculpat.
După plecarea inculpatului din locuinţă, martorul O.A. l-a anunţat de cele petrecute pe martorul M.I. şi împreună au revenit la locul faptei, constatând că victima era inconştientă.
La sesizarea martorului M.I. au sosit la faţa locului organele de poliţie şi Salvarea, victima fiind transportată la spital, unde s-a constatat decesul acesteia.
Cu ocazia primelor declaraţii formulate în cursul urmăririi penale, inculpatul a recunoscut fără rezerve săvârşirea faptei, descriind împrejurările în care avusese loc incidentul dintre el şi victimă, precum şi modalitatea în care au fost exercitate actele de violentă ce au condus la decesul victimei.
De asemenea, inculpatul a menţionat prezenţa martorului O.A. la locul săvârşirii faptei, precum şi faptul că martorul nu intervenise deloc în conflict, având în vedere starea avansată de ebrietate în care acesta se afla.
Prin raportul medico-legal efectuat în cauză s-a stabilit că moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat unui şoc traumatic, consecutiv unui politraumatism cu fracturi ale membrelor şi calotei craniene, leziunile de violenţă constatate fiind produse prin loviri repetate cu corpuri dure, leziuni aflate în legătură de cauzalitate directă cu decesul.
Totodată, s-a mai constatat că victima avea o alcoolemie de 2,20 gr. ‰ în momentul decesului.
Pe parcursul judecării cauzei, în cele două cicluri procesuale, inculpatul a dat mai multe declaraţii în faţa instanţelor, prin care a contestat recunoaşterea făcută în cursul urmăririi penale şi a negat că el ar fi autorul omorului comis asupra victimei K.M.
Cu ocazia reaudierii, în rejudecare, inculpatul a recunoscut că în ziua incidentului s-a întâlnit cu victima şi martorul O.A., susţinând însă că ar fi rămas în compania lor până în jurul orelor 13:00, când a părăsit definitiv locuinţa martorului, plecând spre domiciliul său.
Conform aceleiaşi declaraţii, între inculpat şi victimă nu a existat niciun schimb de cuvinte jignitoare şi nici nu s-au exercitat acte de violenţă, martorul O.A. fiind prezent în locuinţă pe tot parcursul timpului cât inculpatul s-a aflat în compania victimei.
Totodată, inculpatul a menţionat că numiţii S.J. şi B.G. sunt adevăraţii autori ai faptei, conform mărturisirii victimei făcută în faţa medicului de Salvare care asigurase serviciul de urgenţă în ziua incidentului.
În cauză, s-a procedat la audierea martorului A.J., medic care făcuse parte din echipajul de Salvare care s-a deplasat la faţa locului pentru a acorda ajutor victimei.
Martorul audiat nu a confirmat însă susţinerile inculpatului, declarând că victima era inconştientă şi nu a putut răspunde întrebărilor ce i-a fost adresate.
Pe baza declaraţiilor constante ale martorului O.A. care a relatat că în locuinţa sa nu se aflau în seara incidentului alte persoane, cu excepţia inculpatului şi a victimei şi a văzut când victima a fost lovită de inculpat cu un scaun în cap, declaraţii care se coroborau cu concluziile raportului de expertiză medico-legală privind condiţiile în care a survenit decesul victimei şi cu recunoaşterea inculpatului făcută în cursul urmării penale, prima instanţă a constatat că inculpatul se face vinovat de săvârşirea faptei de care era acuzat.
În drept, fapta reţinută în sarcina inculpatului a fost încadrată în dispoziţiile art. 174 C. pen.
La individualizarea pedepsei, instanţa a avut în vedere gravitatea faptei şi circumstanţele personale ale inculpatului.
Sub acest aspect, s-a reţinut că săvârşirea faptei a avut loc pe fondul consumului de alcool, că inculpatul se afla la primul conflict cu legea penală şi era cunoscut în comunitate cu un comportament corespunzător.
În raport de aceste elemente, s-a apreciat că reeducarea inculpatului poate avea loc prin aplicarea unei pedepse orientate spre minimul special prevăzut de lege, cu executare în regim de detenţie.
Sub aspectul laturii civile, prima instanţă a constatat cererile de constituire ca părţi civile în procesul penal adresate de K.C. şi D.C., fiul şi respectiv, sora victimei au fost formulate după citirea actului de sesizare.
Ca urmare, instanţa a dispus respingerea ca tardiv formulate a cererilor privind acordarea de despăgubiri civile, părţile civile având la îndemână calea unei acţiuni civile separate, conform prevederilor art. 19 alin. (1) C. proc. pen.
Hotărârea pronunţată în cauză a fost atacată cu apel de către inculpatul J.D.
Prin motivele de apel formulate, s-a susţinut că prima instanţă stabilise o stare de fapt neconformă realităţii şi probelor de la dosar, evaluând greşit probatoriu administrat şi acordând o preferinţă exagerată declaraţiei martorului O.A. şi declaraţiilor inculpatului din cursul anchetei penale.
S-a arătat de către inculpat că declaraţiile sale din faza de urmărire penală erau lovite de nulitate întrucât fuseseră date în lipsa unui avocat şi interpret de limba maghiară.
În legătură cu acelaşi aspect, s-a arătat că declaraţiile de recunoaştere au fost formulate în timpul reţinerii de 24 ore, inculpatul fiind obligat de organele de poliţie să scrie şi să semneze mai multe declaraţii.
De asemenea, s-a arătat că toate actele de urmărire penală întocmite în cauză erau lovite de nulitate întrucât fuseseră îndeplinite cu nerespectarea dispoziţiilor legale ce reglementează competenţa exclusivă a procurorului în efectuarea urmăririi penale.
În ceea ce priveşte fondul acuzaţiei, inculpatul a susţinut că martorul O.A. formulase declaraţii contradictorii pe parcursul desfăşurării procesului şi că prin declaraţiile date urmărea propria disculpare în cauză.
Sub acest aspect, s-a menţionat că victima fusese găsită în locuinţa martorului şi că acesta era plin de sânge la sosirea organelor de poliţie, vârsta şi condiţia fizică a martorului, aspecte în raport de care s-a decis scoaterea martorului din cercul de suspecţi, neexcluzându-l însă ca posibil autor al faptei, având în vedere starea avansată de ebrietate a victimei, constatată la momentul decesului.
În plus, a fost subliniată inexistenţa oricăror mijloace materiale de probă care să confirme că inculpatul era autorul faptei de omor.
Prin Decizia penală nr. 84/A din 6 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins apelul inculpatului, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a constatat că elementele de fapt cu relevanţă asupra existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului au fost corect reţinute de prima instanţă, pe baza unei analize complete şi coroborate a probelor administrate în cauză.
În considerentele deciziei pronunţate în apel au fost examinate criticile inculpatului invocate în susţinerea cererii de achitare şi motivele pentru care nu au fost primite apărările formulate.
Astfel, s-a arătat că imediat după comiterea faptei, inculpatul a dat declaraţii complete cu privire la împrejurările şi modalitatea concretă în care s-au exercitat actele de violenţă asupra victimei, declaraţiile privind recunoaşterea faptei coroborându-se perfect cu declaraţiile martorului ocular O.A. şi concluziile raportului de necropsie.
Au fost înlăturate susţinerile inculpatului privitoare la lipsa de obiectivitate a martorului, reţinându-se că din nicio probă administrată în cauză nu rezulta că acesta era posibil autor al faptei.
De asemenea, s-a arătat că inculpatul nu era un necunoscător al limbii române şi, ca atare, nu existau motive pentru înlăturarea din examinare a declaraţiilor de recunoaştere formulate în faza de urmărire penală.
Pentru toate aceste motive, s-a apreciat că răspunderea penală a inculpatului a fost corect angajată în cauză, fapta săvârşită fiind corespunzător încadrată juridic în dispoziţiile art. 174 C. pen.
Şi împotriva acestei decizii şi, în esenţă, pentru aceleaşi motive, în termen legal, a declarat recurs inculpatul J.D., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 10 şi 18 C. proc. pen.
În cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., a fost invocată omisiunea instanţelor de a se pronunţa asupra cererii inculpatului privind constatarea nulităţii actelor de urmărire penală întocmite în organele de cercetare penală, nulitate susţinută în raport de nerespectarea dispoziţiilor legale ce reglementează competenţa exclusivă a procurorului în efectuarea urmăririi penale, precum şi în raport de lipsa unui interpret de limbă maghiară, la momentul audierii inculpatului.
Incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen. a fost invocată şi pentru refuzul instanţei de apel de a încuviinţa în cauză efectuarea testului poligraf, susţinându-se că respectiva verificare era necesară pentru a se clarifica şi demonstra sinceritatea inculpatului.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a invocat insuficienţa probelor în acuzare şi, deopotrivă, grava eroare săvârşită de instanţe în evaluarea probatoriului şi stabilirea stării de fapt.
Sub acest aspect, au fost reiterate criticile privitoare la lipsa de obiectivitate a martorului O.A., susţinută în raport de inconsecvenţa relatărilor şi interesul personal al martorului care, prin declaraţiile formulate, nu ar fi urmărit decât să-şi asigure o situaţie favorabilă comparativ cu cea a inculpatului, având în vedere probele materiale care îl indicau ca posibil autor al faptei.
Tot astfel, a fost reiterată şi susţinerea privitoare la lipsa oricăror mijloace materiale de probă care să susţină vinovăţia inculpatului, precum şi omisiunea instanţelor de a analiza declaraţiile martorilor M.I. şi J.E., deşi acestea erau relevante pentru stabilirea faptelor cauzei.
Cu această argumentare, s-a solicitat, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel şi, în subsidiar, achitarea inculpatului, pe temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. c) C. proc. pen.
Examinând cauza în raport de criticile formulate şi cazurile de casare invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul inculpatului nu este fondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
Nulitatea actelor de urmărire penală a fost invocată în raport de efectuarea activităţilor de urmărire penală de către organele poliţiei judiciare, deşi în cazul infracţiunii de omor, competenţa de efectuare a urmăririi penale aparţine în exclusivitate procurorului, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen.
Cu privire la aspectul invocat, Înalta Curte constată pe de o parte, că susţinerea apărării nu este riguros exactă, iar pe de altă parte, neregularitatea menţionată nu produce consecinţe practice în caz.
Potrivit dispoziţiilor art. 217 alin. (4) C. proc. pen., în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acte de cercetare să fie efectuate de organele poliţiei judiciare.
Acest drept de delegare este recunoscut atât pentru actele de urmărire penală propriu-zise (cu excepţiile prevăzute de art. 132 C. proc. pen. la care face trimitere art. 135 din acelaşi cod, aplicabile prin analogie), cât şi pentru efectuarea de acte premergătoare în vederea începerii urmării penale.
Prin urmare, susţinerea apărării este corectă numai în măsura în care se interpretează că organele de cercetare penală au efectuat acte de urmărire penală în lipsa unei dispoziţii exprese din partea procurorului delegat cu efectuarea urmăririi penale, caz în care sancţiunea care intervine este cea a nevalabilităţii actelor îndeplinite de organele de cercetare penală.
Din actele dosarului, se reţine că în cauză nu a fost emisă o ordonanţă de delegare a organelor de cercetare penală, deşi aceasta era necesară, având în vedere că primele audieri efectuate în cursul anchetei penale au fost realizate de ofiţerii poliţiei judiciare.
Însă, aşa cum s-a arătat, neregularitatea constatată nu produce consecinţe practice în caz întrucât toate actele de urmărire penală efectuate cu nerespectarea dispoziţiilor legale ce reglementează competenţa exclusivă a procurorului în desfăşurarea urmăririi penale au fost ulterior refăcute, procurorul procedând în mod nemijlocit la audierea inculpatului şi a celorlalţi martori din lucrări; declaraţiile de la procuror având acelaşi conţinut cu declaraţiile date în faţa organelor de poliţie, situaţia juridică a inculpatului rămâne nemodificată prin înlăturarea actelor de urmărire penală efectuate de organele de cercetare penală.
În ceea ce priveşte declaraţiile inculpatului din faza de urmărire penală, se constatată că distinct de audierea efectuată de organele de poliţie judiciară, inculpatul a fost ascultat şi de către procuror, subsecvent începerii urmăririi penale şi, ulterior, după punerea în mişcare a acţiunii penale.
Ambele declaraţii au fost date în prezenţa unui avocat desemnat din oficiu, luându-se act de acordul inculpatului de a formula declaraţii în cauză şi de a fi asistat de un avocat numit din oficiu.
Conform menţiunii înscrise în finalul declaraţiei aflate la dosar urmărire penală, declaraţia inculpatului dată în calitate de învinuit, a fost semnată de acesta, numai după ce, în prealabil, i-a fost tradusă în limba maternă.
Tot astfel, se constată că inculpatul a fost audiat şi după punerea în mişcare a acţiunii penale, declarând că îşi menţine declaraţiile anterior formulate şi recunoaşte săvârşirea faptei, fără a propune probe în apărare.
Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, inculpatul şi-a menţinut aceeaşi poziţie, declarând în prezenţa avocatului ales că nu are de făcut declaraţii suplimentare, cu observaţia că martorul O.A. era interesat în cauză.
În raport de cele arătate, Înalta Curte constată că drepturile apărării nu au fost încălcate în cursul urmăririi penale, prezenţa avocatului la audieri constituind o garanţie că declaraţiile inculpatului nu au fost influenţate şi că cele relatate corespundeau relatărilor efectuate.
De asemenea, se constată că nici omisiunea de desemnare a unui interpret de limba maghiară nu afectează valabilitatea actelor de urmărire penală, neexistând la dosar nicio cerere expresă din partea inculpatului prin care să fi învederat că doreşte asistarea de un traducător de limbă maghiară ori să se fi formulat obiecţii la procuror cu privire la efectuarea actelor în lipsa unui traducător.
Ca urmare, nu se poate reţine că organele judiciare aveau obligaţia de a desemna din oficiu un interpret de limba maghiară, având în vedere situaţia inculpatului care, având cetăţenia română, era prezumat că înţelege şi vorbeşte limba română.
De altfel, inculpatul nu a formulat obiecţii în acest sens niciun moment în cursul urmăririi penale şi nici în faţa judecătorului, în procedura emiterii mandatului de arestare, declaraţiile date în respectiva ocazie având acelaşi conţinut cu cele consemnate în cursul urmăririi penale.
Prin urmare, cauza de nulitate invocată care formal se încadrează în prevederile art. 197 alin. (1) C. proc. pen., nu poate fi constată de instanţă, lipsind condiţia esenţială, de existenţă a unei vătămări procesuale.
Examinând în continuare şi celelalte critici formulate în recursul inculpatului Înalta Curte constată că şi acestea sunt nefondate.
Susţinând că nu se face vinovat de săvârşirea faptei reţinute în sarcina sa, inculpatul invocă insuficienţa probelor în acuzare şi solicită înlăturarea din examinare a propriilor declaraţii formulate în cursul urmăririi penale, precum şi ale martorului O.A., persoană care, în circumstanţele cazului, poate fi prezumată a fi acţionat în protejarea unui interes personal, având în vedere probele materiale care îl indică ca posibil autor al faptei.
Înalta Curte arată însă că recunoaşterea inculpatului, chiar retractată, constituie o probă suficientă de vinovăţie atunci când, coroborată şi cu alte mijloace de probă, corespunde perfect cu datele cauzei.
În speţă, inculpatul a recunoscut în timpul anchetei la procuror săvârşirea faptei de omor, oferind detalii importante cu privire la motivele şi modalitatea în care a exercitat violenţele asupra victimei K.M.
Sub acest aspect, inculpatul a menţionat că lovirea victimei s-a efectuat prin lovirea repetată peste cap şi torace cu un scaun cu spătar aflat în locuinţa martorului O.A., conflictul dintre părţi având loc pe fondul consumului de alcool şi al refuzului victimei de a transmite în folosinţa inculpatului o suprafaţă de teren - păşune, pe care o avea în proprietate.
De asemenea, inculpatul a menţionat că după agresarea victimei, văzând starea în care aceasta se afla, s-a speriat şi a părăsit locuinţa martorului O.A., deplasându-se spre casă, de unde a fost ridicat de organele de poliţie, în cursul aceleiaşi nopţi.
În faţa instanţelor de judecată, inculpatul a revenit asupra acestei declaraţii, afirmând că recunoaşterea făcută în cursul urmăririi penale se datora presiunilor, ameninţărilor şi violenţelor fizice exercitate asupra sa de organele de poliţie care l-au audiat.
Actele de urmărire penală efectuate în cauză constată însă că recunoaşterea faptei a fost făcută şi la procuror, consemnarea declaraţilor luate inculpatului făcându-se în prezenţa avocatului său.
Or, tocmai aceste declaraţii, în privinţa cărora apărarea nu a formulat obiecţii, au fost luate în considerare la stabilirea faptelor cauzei.
În faţa instanţei de rejudecare, inculpatul a admis că nu s-a aflat în domiciliul său în seara incidentului, între orele 19:00 şi 20:15, susţinând că ar fi consumat băuturi alcoolice la barul din localitate.
Lipsa inculpatului de la domiciliu a fost confirmată şi de mama şi prietena inculpatului, martorele J.E. şi G.E.E.
Inculpatul nu a indicat însă şi personale în compania cărora ar fi consumat băuturi alcoolice sau care să confirme prezenţa lui în afara locului infracţional, având în vedere declaraţia contrară a martorului O.A.
Potrivit declaraţiei acestui martor, inculpatul s-a aflat în compania sa şi a victimei în seara incidentului, fără a fi vizitaţi de alte persoane până la momentul consumării agresiunii.
Martorul O.A. a declarat că la momentul agresiunii nu se afla în încăpere, dar din curtea locuinţei sale, l-a văzut pe inculpatul lovind victima cu un scaun.
Pe parcursul audierilor efectuate în rejudecarea repetată a cauzei, martorul a menţinut această declaraţie, arătând constant că l-a văzut pe inculpat lovind victima cu un scaun.
Conţinutul acestei părţi din declaraţie se coroborează perfect cu recunoaşterea inculpatului care a menţionat acelaşi obiect vulnerant folosit în exercitarea actelor de violenţă, precum şi cu concluziile raportului de necropsie care a stabilit cauzele şi mecanismul de producere a morţii victimei.
De asemenea, se reţine că imediat după săvârşirea faptei, martorul O.A. s-a deplasat la magazinul din apropierea locuinţei sale şi l-a anunţat pe martorul M.I. despre starea victimei.
Conform declaraţiei martorului M.I., inculpatul a fost indicat de O.A. ca fiind autorul agresiunii comise asupra victimei.
Deşi martorul M.I. a declarat că victima ar fi menţionat în timpul când era scoasă din locuinţă spre a fi transportată la spital că a fost agresată de B.G. şi S.J., medicul de ambulanţă, A.J., a negat susţinerile martorului, arătând că victima era în stare comatoasă şi nu a putut răspunde întrebărilor ce i-au fost adresate.
În condiţiile în care nu s-a demonstrat pretinsul interes particular al martorului O.A. în formularea unor depoziţii incriminatoare la adresa inculpatului, Înalta Curte constată că sinceritatea martorului nu poate fi pusă la îndoială, existând deplină concordanţă între relatările efectuate cu privire la modalitatea de desfăşurare a evenimentelor şi declaraţiile inculpatului privind recunoaşterea faptei, declaraţii care la rândul lor se coroborează şi cu concluziile expertizei medico-legale de necropsie.
Faptul că martorul O.A. purta urme de sânge pe mâini şi încălţăminte se explică prin aceea că a intrat în locuinţă după consumarea evenimentelor, încercând să acorde ajutor victimei înainte de a-l anunţa pe martorul M.I.
Mecanismul de producere a leziunilor ce au condus la decesul victimei, intensitatea şi numărul acestora, multiple fracturi constatate la nivelul membrelor şi calotei craniene, produse prin loviri repetate cu şi de corpuri, înlătură susţinerea apărării în sensul că martorul ar fi posibil autor al faptei, având în vedere vârsta şi Constituţia fizică a acestuia.
Pe baza celor arătate, se constată că situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului au fost corect stabilite în cauză, probele administrate demonstrând că inculpatul este autorul faptei de omor, săvârşită în circumstanţele descrise în sentinţa instanţei de fond.
De asemenea, Înalta Curte constată că argumentele expuse în decizia instanţei de apel justifică valabil refuzul de efectuare a testului poligraf solicitat de către inculpat, neexistând motive care susţină cererea de trimitere a cauzei spre rejudecare în apel.
În raport de considerentele arătate, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul J.D., urmând a face aplicarea dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. în ceea ce priveşte plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul J.D. împotriva Deciziei penale nr. 84/A din 6 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 450 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Onorariul interpretului de limba maghiară se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 667/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 664/2010. Penal → |
|---|
