ICCJ. Decizia nr. 668/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 668/2010
Dosar nr.3038/89/2009
Şedinţa publică din 22 februarie 2010
Asupra recursului penal de faţă constată:
Prin Sentinţa penală nr. 353 din 7 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia penală, în Dosarul nr. 3038/89/2009, a fost respinsă - ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de condamnatul P.D. împotriva Sentinţei penale nr. 40 din 11 februarie 2004 a Tribunalului Vaslui.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa penală sus-menţionată, rămasă definitivă prin Decizia nr. 4511 din 14 septembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, revizuentul a fost condamnat la pedeapsa de 12 ani închisoare şi 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută de art. 174 C. pen.
S-a reţinut în fapt că la data de 28 martie 2003, pe fondul unor neînţelegeri privitoare la restituirea în proprietate a unor suprafeţe de terenuri, revizuentul a aplicat victimei P.M., în vârstă de 73 ani, o lovitură puternică cu un par, în zona capului, cauzându-i leziuni traumatice severe în urma cărora victima a decedat.
Prin cererea de revizuire formulată în cauză, condamnatul a susţinut că nu se face vinovat de fapta reţinută în sarcina sa şi că instanţele au comis o gravă eroare în stabilirea situaţiei de fapt.
S-a susţinut de către condamnat că verdictul pronunţat în cauză ar fi fost influenţat de declaraţiile mincinoase ale martorilor audiaţi, falsurile şi abuzurile procurorului de caz, precum şi de concluziile nereale ale actelor medico-legale privind cauzele şi condiţiile în care survenise decesul victimei.
De asemenea, a fost criticată încadrarea juridică a faptei ca infracţiune de omor, susţinând-se că actele de violenţă nu se săvârşiseră în scopul uciderii victimei, iar în raport de circumstanţele de săvârşire a faptei trebuia să se constate că revizuentul acţionase în legitimă apărare.
În raport de motivele invocate, prima instanţă a constatat că acestea nu se încadrează în cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 lit. a) - d) C. proc. pen., indicate de revizuent în susţinerea cererii sale.
S-a reţinut în acest sens că revizuentul nu probase existenţa niciuneia dintre situaţiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 lit. b), c) şi d), conform reglementării prevăzute la art. 395 C. proc. pen. şi nici nu indicase fapte sau împrejurări noi în înţelesul art. 394 lit. a) C. proc. pen. care să justifice reexaminarea fondului acuzaţiilor.
Apelul formulat de revizuent împotriva acestei sentinţei a fost respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 152 din 26 noiembrie 2009 a Curţii de Apel laşi.
În termen legal, împotriva ambelor hotărâri, a declarat recurs revizuentul P.D.
Prin memoriul depus la dosar, revizuentul a reluat motivele invocate în cererea iniţială, susţinând în esenţă că a fost victima unei represiuni nedrepte din partea organelor judiciare, că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil şi că probele care au servit la condamnarea sa nu fuseseră administrate în condiţii de natură a asigura corecta stabilire a situaţiei de fapt.
S-a arătat că în cursul urmăririi penale ar fi fost falsificate o serie de acte cu relevanţă în stabilirea faptelor cauzei şi a vinovăţiei condamnatului, făcându-se referire expresă la procesul-verbal de cercetare la faţa locului, schiţa locului faptei, planşele fotografice, rapoartele medico-legale şi alte acte medicale referitoare la persoana victimei.
Cererea de constatare a falsurilor existente în dosarul cauzei a fost însoţită de indicarea mijloacelor prin care putea fi stabilită realitatea susţinerilor, propunându-se în dovedire, solicitarea de relaţii şi verificări la diferite instituţii ale statului, audieri de persoane ori reaudierea unor martori, nominalizaţi ca atare.
De asemenea, a fost menţionat refuzul organelor judiciare de a administra în cursul procesului penal probele solicitate în apărare, susţinându-se că toate aceste omisiuni, abuzuri şi neregularităţi au determinat stabilirea unei situaţii de fapt eronate, cu consecinţe directe asupra încadrării juridice şi vinovăţiei condamnatului.
Au fost formulate şi critici referitoare la regularitatea actului de sesizare a instanţei decurgând din neprezentarea materialului de urmărire penală, refuzul instanţei de fond de a permite apărării studierea dosarului şi nereţinerea în favoarea condamnatului a circumstanţei legale privitoare la săvârşirea faptei în legitimă apărare.
În legătură cu acest ultim aspect, revizuentul a menţionat declaraţiilor unora dintre martorii audiaţi în proces şi, în raport de relatările efectuate, a invocat greşita evaluare a probatoriului de către instanţe.
Examinând cauza în raport de susţinerile invocate şi dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul nu este fondat.
Aşa cum corect au arătat instanţele anterioare, revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive poate fi cerută numai pentru cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. a) - e) C. proc. pen.
În niciun caz, pe calea revizuirii nu se poate obţine reexaminarea unei hotărâri judecătoreşti pentru cauze cunoscute şi analizate de instanţele de condamnare ori pentru motive ce pun în discuţie corecta interpretare şi aplicare a legii.
Potrivit art. 394 C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută atunci când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, se descoperă fapte sau împrejurări noi, susceptibile de a servi ca probă în justiţie şi de natură a demonstra fie că faptul constatat nu a existat, fie că cel condamnat nu a luat parte la comiterea lui, precum şi în toate situaţiile în care se constată că hotărârea pronunţată în cauză s-a întemeiat pe declaraţiile mincinoase ale unui martor, expert sau interpret ori pe înscrisuri falsificate sau dacă se constată că un membru al completului de judecată, procurorul ori persoanele care au efectuat acte de cercetare penală au comis o infracţiune în cauza a cărei revizuire se cere.
Conform art. 395 alin. (1) C. proc. pen., situaţiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 lit. b), c) şi d) din acelaşi cod, se dovedesc prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanţă a procurorului, în cadrul unei proceduri penale separate, în care să se stabilească existenţa mărturiei mincinoase, comiterea falsului ori săvârşirea unei infracţiuni de către persoanele care şi-au desfăşurat activitatea în cadrul organelor judiciare.
Or, în speţă, pretinsa conduită abuzivă a organelor de cercetare penală, a procurorului de caz şi judecătorilor instanţei de fond, apel şi recurs nu a fost probată în condiţiile restrictive impuse de art. 395 C. proc. pen.
Tot astfel, nu a fost dovedită existenţa falsului în privinţa actelor de cercetare penală ori a actelor medicale întocmite în cauză şi nici nu s-a demonstrat că martorii audiaţi în proces ar fi formulat declaraţii necorespunzătoare adevărului.
În cadrul procedurii de faţă, cât şi la judecata în primă instanţă şi apel, revizuentul a propus o serie de probe în dovedirea existenţei cazurilor de revizuire invocate.
Însă asemenea probe nu se administrează în faţa instanţei de revizuire decât în situaţia în care hotărârea judecătorească sau ordonanţa procurorului pronunţate în urma unui proces penal distinct nu au dispus asupra fondului cauzei.
În caz, susţinerile revizuentului referitoare la existenţa unor activităţi ilicite în desfăşurarea procesului penal finalizat prin hotărârea de condamnare pronunţată împotriva sa nu au fost cercetate într-o procedură penală distinctă, în care instanţa de judecată sau procurorul să nu fi putut examina fondul acuzaţiilor ca urmare a existenţei vreuneia dintre situaţiile care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale dintre cele prevăzute la art. 10 C. proc. pen.
Ca urmare, se constată că, în mod justificat, atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au considerat că în caz nu se dovedise existenţa vreuneia dintre situaţiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 lit. b), c) şi d) C. proc. pen.
De asemenea, se constată că nici motivele invocate în susţinerea cazului de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. nu justifică repunerea în discuţie a situaţiei de fapt pe baza căreia s-a constatat vinovăţia condamnatului, neindicându-se niciun element de probă nou care să conducă la adoptarea unei soluţii diametral opuse celei pronunţate.
Revizuentul a criticat hotărârile instanţelor de condamnare pentru eronata interpretare şi evaluare a probatoriului administrat, greşita încadrare juridică şi nereţinerea în favoarea sa a unor cauze de înlăturare a răspunderii penale.
În procedura revizuirii nu se poate însă reexamina probatoriul pe baza căruia a fost judecată cauza iniţial.
Toate aceste aspecte au fost corect reţinute şi evaluate de instanţele anterioare, cererea de revizuire formulată în cauză fiind inadmisibilă.
În consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul P.D. şi va dispune obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul P.D. împotriva Deciziei penale nr. 152 din 26 noiembrie 2009 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 februarie 2010.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 664/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 672/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
