ICCJ. Decizia nr. 695/2010. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 695/2010
Dosar nr. 7019/97/2008
Şedinţa publică din 23 februarie 2010
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 273 din 7 octombrie 2009, Tribunalul Hunedoara a condamnat pe inculpatul S.N.D., cetăţean român, domiciliat în D., jud. Hunedoara, fără antecedente penale, la 5 (cinci) ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 257 C. pen.
În baza art. 71 C. pen. a aplicat inculpatului S.N.D. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.
În temeiul art. 61 alin. (2), (4) din Legea nr. 78/2000, a obligat pe inculpatul S.N.D. la plata sumei de 2.000 RON şi 1.300 euro sau echivalent în RON la data plăţii efective, către partea civilă A.A.C.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în perioada august - octombrie 2007, pretinzându-se ofiţer de poliţie, calitate pe care nu o avea, inculpatul S.N.D. a promis părţii civile A.A.C., că prin influenţa pe care o are pe lângă persoane cu funcţii de conducere din cadrul M.I.R.A. va „aranja"; angajarea părţii civile ca subofiţer în cadrul M.I.R.A., fără a susţine examenele teoretice, practice şi medicale impuse de lege la angajarea ca poliţist sau jandarm în cadrul M.I.R.A. În schimbul acestei promisiuni a pretins şi primit de la partea civilă sumele de 1.300 euro şi 2.000 RON.
Situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului au fost stabilite pe baza materialului probator administrat în cauză, respectiv: declaraţiile martorilor A.A.C., A.A., A.A.B., A.A.A. şi C.M., adresa Direcţiei Generale Anticorupţie şi procesul-verbal de transcriere a SMS-urilor.
Curtea de Apel Alba Iulia, prin Decizia penală nr. 100/A din 24 noiembrie 2009, a admis apelul declarat de inculpatul S.N.D. împotriva Sentinţei penale nr. 273/2009 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, a desfiinţat sentinţa penală atacată sub aspectul individualizării pedepsei la care a fost condamnat inculpatul şi, sub aspectul aplicării disp. art. 61 alin. (2), (4) din Legea nr. 78/2000, rejudecând cauza în aceste limite, a redus pedeapsa aplicată inculpatului S.N.D. de la 5 ani închisoare la 3 ani închisoare.
A înlăturat obligarea inculpatului de a plăti părţii civile A.A.C. suma de 2.000 RON şi 1.300 euro sau echivalentul în RON la data plăţii efective.
În baza art. 257 alin. (2) C. pen. a confiscat de la inculpat suma de 2.000 RON şi 1.300 euro sau echivalentul în RON la data confiscării efective.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
Împotriva sus-menţionatei decizii, a declarat recurs A.A.C., solicitând în scris admiterea acestuia, casarea deciziei instanţei de apel şi, parţial, a sentinţei instanţei de fond, în sensul de a obliga inculpatul S.N.D. la plata sumelor de bani şi de a-i aplica acestuia pedeapsa iniţială, de 5 ani închisoare.
A mai arătat că sentinţa instanţei de fond este nelegală sub aspectul aplicării disp. art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, în loc de art. 256 alin. (2) C. pen., însă dispoziţiile indicate din C. pen. trebuie interpretate în sensul că inculpatul trebuie obligat la plata sumelor de bani către recurent, faţă de faptul că banii nu se găsesc, pentru a putea fi confiscaţi.
Recursul este nefondat.
Analizând recursul formulat prin prisma calităţii persoanei care l-a declarat, în raport de disp. art. 3852 rap. la art. 362 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., întrucât legea nu distinge, Curtea urmează să analizeze toate motivele arătate în scris.
Aşa fiind, verificând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi în raport de probele dosarului, Curtea constată că hotărârea instanţei de control judiciar este legală şi temeinică.
Astfel, cu privire la primul motiv de recurs, respectiv obligarea inculpatului la plata sumelor de bani către recurent, arătând că în cauză sunt incidente disp. art. 256 alin. (2) C. pen., Curtea constată că este nefondat.
Motivarea recurentului în sensul că dispoziţiile sus-menţionate trebuie interpretate în sensul că inculpatul trebuie obligat la plata sumelor de bani către recurent, faţă de faptul că banii nu se găsesc, pentru a putea fi confiscaţi, nu poate fi primită.
Potrivit disp. art. 256 alin. (2) C. pen., „banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani";.
Din economia textului rezultă foarte clar că, banii, în speţa de faţă, se confiscă, în folosul statului, nu se restituie celui care i-a dat pentru săvârşirea infracţiunii.
Este o distincţie întâi semantică între cuvintele restituire şi confiscare şi pentru ca lucrurile să fie foarte clare, legiuitorul a prevăzut expres cazurile în care „bunurile, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat";, cum este cazul prev. de art. 255 alin. (5) C. pen.
Cum inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 257 C. pen., şi nu de legea specială, în cauză, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea disp. art. 257 alin. (2) C. pen. rap. la art. 256 alin. (2) C. pen., dispunând confiscarea sumelor de bani primite de inculpat.
Mai mult decât atât, conform Deciziei LXI din 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi alin. (4) din Legea nr. 78/2000, privind restituirea banilor care au făcut obiectul infracţiunii sunt aplicabile numai infracţiunilor prevăzute de legea specială.
Cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, respectiv majorarea pedepsei aplicate inculpatului prin revenirea la pedeapsa aplicată de instanţa de fond, Curtea constată că situaţia de fapt a fost corect reţinută, fiind bine stabilită încadrarea juridică dată faptei, aspecte faţă de care, în mod just a fost individualizată pedeapsa aplicată inculpatului.
Aşa după cum a şi motivat instanţa de apel, o pedeapsă de 5 ani, cum fusese aplicată inculpatului prin sentinţa instanţei de fond era excesivă, faţă de circumstanţele personale ale inculpatului, care este fără antecedente penale şi care justifică concluzia că reeducarea acestuia poate fi realizată şi prin stabilirea unei pedepse mai mici, de 3 ani închisoare, însă cu aceeaşi modalitate de executare în regim de detenţie.
Se constată că, la stabilirea pedepsei, s-a avut în vedere gradul de pericol social deosebit al acestui gen de fapte, împrejurările în care aceasta a fost comisă şi condiţiile în care s-a desfăşurat activitatea infracţională.
Pedeapsa, astfel cum este definită de disp. art. 52 C. pen., este o măsură de constrângere şi, în acelaşi timp, un mijloc de reeducare a celui condamnat, aplicată în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni, ţinându-se seama şi de influenţa pe care o exercită asupra altor persoane, îndeplinind astfel şi o funcţie de intimidare a celor ce ar fi ispitiţi să comită infracţiuni.
Raportat la toate aceste aspecte, Curtea apreciază că pedeapsa aplicată a fost just individualizată, potrivit criteriilor prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), corespunzând scopului educativ-preventiv prev. de art. 52 C. pen., astfel ca nu se impune majorarea acesteia.
Ca atare, după verificarea cauzei şi în raport de disp. art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., recursul fiind nefondat, Curtea urmează a-l respinge, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., şi a dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.
Văzând şi disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A.A.C. împotriva Deciziei penale nr. 100/A din 24 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat S.N.D., în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 23 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1783/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 698/2010. Penal → |
|---|
