ICCJ. Decizia nr. 883/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 883/2010
Dosar nr. 5480/2/200.
Şedinţa publică din 5 martie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 314 din 2 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentele I.M. şi D.C., împotriva ordonanţei nr. 808 din 21 aprilie 2009 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi o ordonanţei nr. 737/II-2 din 28 mai 2009 dată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, cu consecinţa menţinerii soluţiei din ordonanţa atacată.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., a obligat pe fiecare petentă la plata sumei de 100 lei către stat, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de acesta.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că petentele I.M. şi D.C. au solicitat a se efectua cercetări faţă de notarul public R.M. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 246 rap. la art. 2481, art. 26 rap. la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., art. 289 şi art. 291 C. pen. precum şi faţă de numiţii C.M.G., E.M., F.C., F.V., G.L. şi G.D. pentru comiterea infracţiunilor de abuz în serviciu şi înşelăciune.
În motivarea plângerii, petentele au solicitat tragerea la răspundere penală a notarului public R.M. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanei în formă calificată, prev. de art. 246 rap. la art. 2481 C. pen., complicitate la înşelăciune, fals intelectual şi uz de fals prev. de art. 26 rap. la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., art. 289 şi art. 291 C. pen., precum şi a numiţilor C.M.G., E.M., F.C., F.V., G.L. şi G.D. pentru comiterea infracţiunilor de abuz în serviciu şi înşelăciune.
În motivarea plângerii arată că persoanele din cadrul fostei Direcţii Generale de Administrare a Fondului Imobiliar aflată în subordinea C.G.M.B., se fac răspunzătoare de încheierea nelegală a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 32.052/38.031/21.252 din 16 septembrie 1997, prin care bunica lor D.C. a cumpărat de la stat imobilul situat în Bucureşti.
Petentele învederează că iniţial imobilul a trecut în proprietatea bunicii lor în temeiul Legii nr. 112/1995, iar ulterior a intervenit între părţi contractul menţionat mai sus care a schimbat temeiul înstrăinării, în sensul că vânzarea-cumpărarea s-a făcut în baza Legii nr. 85/1992, operaţiune juridică ilegală în opinia petentelor. Acestea susţin că schimbarea temeiului juridic al înstrăinării s-a făcut la intervenţia unchiului lor D.D.F.M., care ulterior, prin manopere dolosive a determinat-o pe D.C. să vândă imobilul cumpărătorilor F.V. şi F.C., însuşindu-şi banii obţinuţi din valorificarea imobilului. Menţionează că bunica lor nu avea nici un motiv pentru a vinde imobilul, având în vedere că era bolnavă şi în vârstă, iar nelegalitatea acestei vânzări este dovedită şi prin faptul că la 7 zile de la momentul înstrăinării bunica lor a decedat, astfel că petentele, în calitate de moştenitoare prin reprezentare a fiului predecedat D.V., au fost excluse de la beneficiul acestui imobil, acesta fiind singurul bun din masa succesorală.
De asemenea, lipsa intenţiei lui D.C. de a înstrăina imobilul este dată, în opinia petentelor şi de preţul derizoriu la care s-a efectuat vânzarea, ceea ce duce la concluzia că bunica lor nu avea discernământ din cauza bolilor de care suferea la momentul autentificării contractului de vânzare-cumpărare, nefiind deplasabilă.
Petentele apreciază că notarul public R.M. şi-a încălcat atribuţiile de serviciu cu privire la eliberarea certificatului lor de moştenitoare şi a fost complice la săvârşirea faptei de înşelăciune, constând în scoaterea imobilului din masa succesorală. Astfel, notarul public R.M. trebuia să ştie că adeverinţa medicală eliberată de către medicul de familie, ce atesta starea de sănătate a vânzătoarei D.C. şi care justifica motivul deplasării notarului la domiciliul vânzătoarei, nu putea fi luat în considerare deoarece nu era emis de un medic specialist.
Totodată petentele invocă faptul că notarul public a refuzat în cursul anului 2001 să le elibereze certificatul de calitate de moştenitor, cu toate că depuseseră cerere pentru deschiderea succesiunii şi i se eliberase şi o declaraţie de acceptare a succesiunii sub beneficiu de inventar, de către un alt notar, obţinând certificatul de calitate de moştenitor de abia în cursul anului 2007, după decesul unchiului D.F.M.
În dovedirea plângerii petentele au depus înscrisurile ce confirmă susţinerile din cuprinsul plângerii.
Prin ordonanţa nr. 543/P din 08 mai 2008 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, având în vedere calitatea de notar public a unuia dintre făptuitori.
Prin ordonanţa nr. 808 din 21 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. a) şi b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de R.M., notar public, sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 246, art. 2481 C. pen. (faptele nu există), art. 289, art. 291 C. pen. şi art. 26 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. (faptele nefiind prevăzute de legea penală).
Prin aceeaşi ordonanţă s-a mai dispus disjungerea şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei faţă de C.M.G., E.M., F.C., F.V., G.L. şi G.D. în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, pentru a continua cercetările sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 246, art. 2481 şi art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen.
Pentru a dispune această soluţie, Parchetul a reţinut că din actele premergătoare efectuate în cauză nu s-au conturat elemente de natură penală care să facă posibilă tragerea la răspundere penală a intimaţilor.
Prin rezoluţia nr. 737/II-2 din 28 mai 2009 a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus respingerea ca întemeiată a plângerii formulate de petentele I.M. şi D.C. împotriva soluţiei emisă la data de 21 aprilie 2009 în dosarul nr. 808/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Împotriva acestei rezoluţii, în termen legal, în baza disp. art. 2781 C. proc. pen. au formulat plângere petentele I.M. şi D.C. invocând nelegalitatea soluţiei procurorului solicitând admiterea plângerii şi trimiterea cauzei la parchet pentru începerea urmăririi penale împotriva tuturor făptuitorilor, ocazie cu care solicită infirmarea măsurii disjungerii motivată de faptul că între substituirea primului contract şi încheierea nelegală a ultimului există o strânsă legătură care justifică o unică cercetare a lor.
Prin sentinţa penală nr. 314 din 2 noiembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 2781 alin. (8) teza a II-a C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentele I.M. şi D.C., împotriva ordonanţei nr. 808 din 21 aprilie 2009 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi o ordonanţei nr. 737/II-2 din 28 mai 2009 dată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Din considerentele sentinţei atacate rezultă la pronunţarea soluţiei s-a avut în vedere că din actele premergătoare efectuate în cauză nu s-au justificat acuzaţiile aduse de petente.
Cu privire la refuzul nejustificat de eliberare a certificatului de calitate de moştenitor de către notarul public R.M., prima instanţă a reţinut că nu s-a făcut dovada formulării unei cereri în acest sens.
Nici în nota de control întocmită de către Camera Notarilor Publici Bucureşti urmare a sesizării petentei I.M., nu se face vorbire de existenţa unei astfel de cereri.
Referitor la complicitatea notarului la comiterea infracţiunii de înşelăciune cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică nr. 934 din 27 aprilie 2001, reţine instanţa de fond că aceste acuzaţii nu se justifică, încheierea contractului realizându-se în deplină legalitate.
Faţă de susţinerile petentelor că notarul public ar fi trebuit să aibă îndoieli cu privire la existenţa discernământului vânzătoarei D.C. având în vedere vârsta acestuia şi împrejurarea că se afla sub influenţa medicamentelor halucinogene, reţine instanţa de fond că aceste afirmaţii nu sunt dovedite cu nici o probă, nu există acte medicale care să ateste vreo afecţiune psihică a vânzătoarei.
Apreciază instanţa de fond că acuzaţia de complicitate a notarului la înstrăinarea în mod fraudulos a imobilului se bazează doar pe simple bănuieli şi o serie de coincidenţe care însă nu se bazează pe nici un mijloc de probă.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat recurs petentele I.M. şi D.C. reiterând motivele înserate în plângerea penală adresată parchetului, precum şi în plângerea adresată instanţei de fond, solicitând admiterea recursurilor, casarea sentinţei recurată şi în fond admiterea plângerii , infirmarea măsurii disjungerii plângerii împotriva făptuitorului R.M. de plângerea împotriva celorlalţi făptuitori şi trimiterea dosarului la parchet în vederea începerii urmăririi penale împotriva făptuitorilor.
Critica adusă nu este fondată.
Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei recurate sub aspectul motivelor de recurs invocate cât şi din oficiu conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. sub toate celelalte aspecte, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate de petente sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare pentru considerentele ce urmează:
Înalta Curte apreciază că sentinţa instanţei de fond este legală şi temeinică, soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de intimatul R.M., menţinută de instanţa de fond corespunzând actelor premergătoare efectuate în cauză.
Instanţa de fond a făcut o analiză amănunţită şi judicioasă a tuturor înscrisurilor existente la dosar, dovedind indubitabil că în sarcina intimatului R.M., notar public, nu poate fi reţinută săvârşirea vreuneia din infracţiunile reclamate.
Activitatea desfăşurată de notar cu prilejul autentificării contractului de vânzare-cumpărare nr. 934 din 27 aprilie 2001 s-a realizat în condiţii de deplină legalitate, nefiind identificate elemente de natură penală care să facă posibilă tragerea la răspundere penală a acestuia sub aspectul infracţiunilor reclamate de cele două petente.
Cererea recurentelor petente de reunire a plângerilor formulate împotriva notarului R.M. şi împotriva celorlalţi făptuitori nu este întemeiată, în mod corect fiind dispusă disjungerea cauzei cât timp faptele pretins comise de notar nu au legătură cu faptele reclamate pretins a fi comise de către numiţii C.M.G., E.M., F.C., F.V., G.L. şi G.D.
Faţă de considerentele arătate, Înalta Curte urmează ca în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. să respingă recursurile ca nefondate.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de petiţionarele I.M. şi D.C. împotriva sentinţei penale nr. 314 din 2 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentele petiţionare la plata sumelor de câte 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 83/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 904/2010. Penal → |
|---|
