ICCJ. Decizia nr. 1075/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1075/2011
Dosar nr. 10552/1/2010
Şedinţa publică din 18 martie 2011
Asupra recursurilor de faţă,
Prin sentinţa penală nr. 161/S din 04 aprilie 2003 Tribunalul Braşov a dispus în baza art. 174, art. 176 lit. d) C. pen. condamnarea inculpatului V.P.M. la pedeapsa de 23 de ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav şi pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiu lui drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 8 ani după executarea pedepsei principale.
Pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, în baza art. 211 alin. (2) lit. a), d), f) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) a condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 18 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a) C. pen., art. 34 lit. b) C. pen. a contopit pedepsele rezultante, aplicând pedeapsa rezultantă de 23 ani închisoare.
În baza art. 357 alin. (3) C. proc. pen. a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) pe durata prevăzută de art. 71 C. pen. şi s-a dedus perioada arestării preventive din durata pedepsei rezultante începând din 05 februarie 2002 până la data pronunţării hotărârii şi a menţinut în continuare măsura arestării preventive.
Cu privire la inculpatul I.G. prima instanţă a dispus condamnarea acestuia în baza art. 26 raportat la art. 174, 176 lit. d) C. pen. la pedeapsa principală de 23 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la omor deosebit de grav şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 8 ani după executarea pedepsei principale.
Pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, în baza art. 211 alin. (29 lit. a), d), f) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) a condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 18 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a) C. pen., 34 lit. b) C. pen. a contopit pedepsele rezultante, aplicând pedeapsa rezultantă de 23 ani închisoare.
În baza art. 357 alin. (3) C. proc. pen. a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) pe durata prevăzută de art. 71 C. pen. şi s-a dedus perioada arestării preventive din durata pedepsei rezultante începând din 05 februarie 2002 până la data pronunţării hotărârii şi a menţinut în continuare măsura arestării preventive.
Sub aspectul laturii civile, inculpaţii au fost obligaţi în solidar către partea civilă C.M. la plata sumei de 4080 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii şi la plata sumei de 80.000.000 lei cu titlu de despăgubiri civile. De asemenea au fost obligaţi în solidar la plata către partea civilă C.M. a sumei de 100.000.000 lei cu titlu de daune morale iar către partea civilă C.E. la plata sumei de 100.000.000 lei cu titlu de daune morale.
Prin Decizia penală nr. 292/AP din 17 octombrie 2003 Curtea de Apel Braşov a admis apelurile declarate de părţile civile C.M., C.E., C.M., I.V. şi T.A. şi ale inculpaţilor V.P. şi I.G. împotriva sentinţei penale nr. 161 din 04 aprilie 2003 a Tribunalului Braşov, a desfiinţat hotărârea atacată iar în baza art. 333 C. proc. pen. a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov întrucât din administrarea probelor şi din dezbateri a rezultat că urmărirea penală nu era completă.
S-a dispus ca, în cadrul completării urmăririi penale, să se procedeze la identificarea şi audierea martorilor I.I. şi B.M. plecaţi la muncă în Grecia, identificarea şi audierea martorei I.S., audierea cetăţeanului grec K.M., obţinerea de la poliţia elenă a documentaţiei complete de la cercetarea la faţa locului, identificarea şi audierea persoanelor în anturajul cărora s-au aflat victima şi inculpaţii, în Grecia, pentru verificarea apărărilor inculpaţilor, orice alte activităţi procesuale a căror efectuare se va dovedi necesară ca urmare a completării urmăririi penale prin administrarea probelor expuse anterior.
Prin aceeaşi decizie s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului I.G. cu obligarea de a nu părăsi ţara şi a dispus punerea de îndată în libertate a acestuia dacă nu este arestat în altă cauză şi, de asemenea s-a prelungit arestarea preventivă a inculpatului V.P.M. cu 30 de zile.
Prin Decizia penală nr. 2011 din 15 aprilie 2004 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi de părţile civile C.M., C.E., C.M., I.V. şi T.A., a casat Decizia penală 292/ AP din 17 octombrie 2003 a Curţii de Apel Braşov şi a menţinut sentinţa penală nr. 161/S din 04 aprilie 2002 pronunţată de Tribunalul Braşov.
De asemenea, a dedus din pedepsele aplicate inculpaţilor I.G. şi V.P. în continuarea perioada arestării preventive de la 05 februarie 2002 la 15 aprilie 2004 pentru inculpatul V.P. şi de la 05 februarie 2002 şi până la efectiva punere în libertate pentru inculpatul I.G.
Faţă de inculpatul V.P.M. a fost emis mandatul de executare din data de 26 aprilie 2004 iar faţă de inculpatul I.G. a fost emis mandatul de executare din 26 aprilie 2004.
Prin sentinţele penale nr. 413/S şi 414/S in 12 mai 2008 ale Tribunalului Braşov s-a dispus în baza art. 461 al lit. c) C. proc. pen. şi art. 13 din Convenţia Europeană a drepturilor omului, admiterea contestaţiilor la executare formulate de către condamnaţii V.P.M. şi I.G. privind executarea sentinţei penale nr. 161/S din 04 aprilie 2003 a Tribunalului Braşov.
S-a constatat încălcarea art. 2 din Protocolul 7 la C.E.D.O. şi s-a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel Braşov în vederea judecării apelurilor formulate de către contestatori împotriva sentinţei penale nr. 161/S/2003 a Tribunalului Braşov.
Totodată, s-a dispus anularea mandatelor de executare din 26 aprilie 2004 emise de Tribunalul Braşov şi punerea în libertate a contestatorilor.
Tribunalul Braşov a reţinut că numiţii I.G. şi V.P.M. au fost condamnaţi în primă instanţă pentru săvârşirea infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată, în urma judecării apelurilor promovate de aceştia împotriva hotărârii de condamnare s-a pronunţat o hotărâre de desesizare, prin care nu s-a soluţionat fondul cauzei, astfel cum a fost statuat chiar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie iar împotriva hotărârii de apel s-a promovat recurs numai de parchet şi părţile civile, Decizia Curţii de Apel Braşov fiind casată.
Prin Decizia penală nr. 9/AP din 11 februarie 2008 Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 42 C. proc. pen. a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiilor formulate de contestatorii condamnaţi împotriva Deciziei penale nr. 2011/2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin sentinţa nr. 1737 din 26 octombrie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pentru a se respecta drepturile inculpaţilor în conformitate cu dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O. încălcat şi implicit la înlăturarea împiedicării la executare pentru asigurarea continuării judecării apelului a dispus trimiterea dosarului privind pe inculpaţii I.G. şi V. la Curtea de Apel Braşov în vederea soluţionării apelurilor declarate de aceştia împotriva sentinţei penalenr. 161/S din 04 aprilie 2003 a Tribunalului Braşov.
Prin Decizia nr. 70 din 11 octombrie 2010 Curtea de Apel Braşov - a admis excepţia nelegalei sesizări a instanţei şi în consecinţă a constatat că apelurile formulate de condamnaţii I.G. şi V.P.M. împotriva sentinţei penale nr. 161/S din 4 aprilie 2003 a Tribunalului Braşov au fost soluţionate prin Decizia penală nr. 292 din 17 octombrie 2003 a Curţii de Apel Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 2011 din 15 aprilie 2004 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
A constatat că Decizia penală nr. 2011 din 15 aprilie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este definitivă şi are autoritate de lucru judecat, cu consecinţa emiterii mandatelor de executare conform celor dispuse prin decizie.
Împotriva acestei din urmă Decizii nr. 70 din 11 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Braşov s-au exercitat căile de atac ale recursului atât de către Parchet cât şi de către inculpaţi.
S-a invocat că în mod nelegal s-a admis excepţia nelegalei sesizări a instanţei şi s-a constatat că apelurile formulate de I.G. şi V.P.M. au fost soluţionate prin Decizia penală nr. 292 din 17 octombrie 2003 a Curţii de Apel Braşov.
Instanţa de recurs retine următoarele:
În cadrul sistemului jurisdicţional penal românesc apelul este o cale devolutivă de atac prin care se face o reexaminare a cauzei şi a judecăţii anterioare de către instanţa superioară în grad.
Apelul reprezintă practic o continuare a judecării cauzei de către instanţa ierarhic superioară celei de fond.
Curtea de Apel Braşov, după cum s-a redat, prin Decizia nr. 292 din 17 octombrie 2003 nu a judecat cauza deoarece a pronunţat o soluţie de restituire a cauzei la Parchet. Numiţii I.G. şi V.P.M. au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată, în urma judecării apelurilor promovate de aceştia împotriva hotărârii de condamnare s-a pronunţat o hotărâre de desesizare, prin care nu s-a soluţionat fondul cauzei, astfel cum a fost statuat chiar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în hotărârea de primă casare şi de menţinere a sentinţei de condamnare, iar împotriva hotărârii de apel s-a promovat recurs numai de parchet şi părţile civile, Decizia Curţii de Apel Braşov fiind casată, după cum s-a arătat.
Fiind vorba de apeluri, devoluţiunea este ex integro, instanţa având dreptul de a reexamina toate problemele care au format obiectul judecăţii.
Concret, nu se poate considera că apelul inculpaţilor a fost judecat, aşa cum în mod eronat apreciază Curtea de Apel Braşov prin motivarea actualei decizii supusă recursului.
În Decizia nr. 70 din 11 octombrie 2010 Curtea de Apel Braşov susţine că "judecarea din nou a acţiunii penale puse în mişcare împotriva contestatorilor prin aceleaşi ordonanţe, ar constitui o încălcare flagrantă a autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri definitive( şi irevocabile) în acest moment" dar, în Decizia nr. 292 din 17 octombrie 2003 a Curţii de Apel (despre care se susţine că a judecat în apel cauza) avem de a face doar cu o simplă desesizare, se propune administrarea unor probe - să se procedeze la identificarea şi audierea martorilor I.I. şi B.M. plecaţi la muncă în Grecia, identificarea şi audierea martorei I.S., audierea cetăţeanului grec K.M., obţinerea de la poliţia elenă a documentaţiei complete de la cercetarea la faţa locului, identificarea şi audierea persoanelor în anturajul cărora s-au aflat victima şi inculpaţii, în Grecia, pentru verificarea apărărilor inculpaţilor, orice alte activităţi procesuale a căror efectuare se va dovedi necesară ca urmare a completării urmăririi penale prin administrarea probelor expuse anterior.
Prin urmare, este eronat să se susţină că s-a desfăşurat o judecare a apelurilor declarate, din moment ce instanţa a considerat că nu este finalizată urmărirea penală impunându-se completarea probatoriului de către procuror.
Curtea de Apel Braşov prin Decizia penală nr. 70 din 11 octombrie 2010 face o analiză a cadrului procesual creat prin pronunţarea sentinţelor penale nr. 413/S din 12 mai 2008 şi nr. 414/S din 12 mai 2008 pronunţate de Tribunalul Braşov. În realitate, criticile aduse sentinţelor penale nr. 413/S/2008 şi nr. 414/S din 12 mai 2008 pronunţate de Tribunalul Braşov nu au nici o relevanţă în soluţionarea cauzei deoarece prin sentinţa penală nr. 1737 din 26 octombrie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a tranşat aceste aspecte prin trimiterea dosarului la Curtea de Apel Braşov în motivarea acestei sentinţe reţinându-se că "Curtea de Apel Braşov, deşi era investită cu soluţionarea cauzei în apel a procedat greşit atunci când a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Înaltei Curţi, pronunţând eronat o decizie de declinare".
Aşadar instanţa Curtea de Apel Braşov nu are alte chestiuni de interpretat, de decelat, ci doar să se supună, până la urmă, cadrului procesual impus acesteia de către instanţa supremă în stat, cu respectarea obligatorie a dispoziţiilor ce i-au fost date, fără posibilitatea legală de naştere a vreunui conflict de competenţe.
Prin hotărârea atacată se reţine că o rejudecare a apelurilor declarate de contestatori ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice şi dreptul părţilor civile din cauză precum şi al contestatorilor la un proces echitabil, drept consacrat de C.E.D.O.
În realitate, însă, prin Decizia penală nr. 70 din 11 octombrie 2010 a Curţii de Apel Braşov se încalcă dreptul persoanei supusă judecăţii la dublu grad de jurisdicţie, drept prevăzut de art. 2 din Protocolul 7 C.E.D.O.
Iată un circuit procesual curios, atipic, înăuntrul căruia efectiv le este suprimat, în fapt, dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală unor persoane învinuite de comiterea unor infracţiuni, chiar în contextul în care, dreptul român, de regulă, ca şi contextul procesual al speţei, reclamă parcurgerea a chiar trei grade de jurisdicţie.
Convenţia europeană stabileşte un standard minim în materia protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, standard pe care statele membre trebuie să-l respecte.
Art. 2 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O. garantează dreptul la dublu grad de jurisdicţie în materie penală, drept prevăzut în mod special distinct de garanţiile oferite de art. 6 din C.E.D.O.
Raportat la conţinutul acestui drept, s-a procedat la încălcarea posibilităţii efective de examinare a unei acuzaţii penale de către o instanţă superioară. Această examinare a avut loc la nivelul primului grad de jurisdicţie, pronunţându-se o soluţie de condamnare care conferă persoanei condamnate dreptul la încă un grad de jurisdicţie potrivit C.E.D.O. - respectiv o cale de atac ce-i oferă instanţei în faţa căreia se derulează o plenitudine de jurisdicţie, şi la nu mai puţin de două căi de atac ordinare -ultima, cea a recursului, în contextul actualei reglementări constituind şi ea un grad de jurisdicţie, conform dreptului procesual penal românesc.
Ori inculpaţii I.G. şi V.P.M. nu au avut posibilitatea efectivă de a promova o cale de atac total devolutivă împotriva hotărârii de condamnare, Curtea de Apel Braşov, prin Decizia nr. 292 din 17 octombrie 2003 pronunţând o hotărâre atipică, în favoarea acestora (nefiind atacată cu recurs de inculpaţi), de desesizare, prin care nu s-a dat o rezolvare solicitării de examinare a "declaraţiei de vinovăţie". Adevărata eroare însă apare ca urmare a intervenţiei forului suprem în cauză care, printr-o hotărâre total inadecvată juridic, sistează întreg circuitul judiciar de fond deschis printr-o decizie abruptă prin care menţine sentinţa de condamnare, în afara posibilităţii inculpaţilor de a beneficia de un drept efectiv la un dublu grad de jurisdicţie în materie penală
Prin sentinţa penală nr. 1737 din 26 octombrie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, preluând cele dispuse de Tribunalul Braşov în soluţionarea contestaţiilor la executare, arată că singurul remediu prin care se poate proceda la respectarea drepturilor inculpaţilor, rezidă în asigurarea continuării apelului prin trimiterea în acest scop a cauzei la Curtea Apel Braşov. De altfel, art. 13 din Convenţie garantează existenţa la nivel naţional a unui remediu prin care să se aplice substanţa drepturilor şi libertăţilor din Convenţie.
Curtea de Apel nu va avea de făcut altceva decât de a proceda la judecarea acestor apeluri, a respecta sentinţa penală nr. 1737 din 26 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, şi implicit a articolului 2 din Protocolul nr. 7 al C.E.D.O.
Aşadar, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. se va admite recursul, se va casa Decizia penală nr. 70/AP/2010 a Curţii de Apel Braşov şi se va trimite cauza la Curtea de Apel Braşov pentru a se judeca apelul declarat împotriva sentinţei penale nr. 161/S din 4 aprilie 2003 a Tribunalului Braşov de către inculpaţii I.G. şi V.P.M.
Văzând şi disp. art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi de inculpaţii I.G. şi V.P.M. împotriva Deciziei penale nr. 70/ AP din 11 octombrie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza pentru continuarea judecării apelurilor la Curtea de Apel Braşov.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul I.G., în sumă de 200 lei, se va plăti din fondul M.J.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul V.P.M., în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 990/2011. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... | ICCJ. Decizia nr. 1076/2011. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
