ICCJ. Decizia nr. 1313/2011. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1313/2011
Dosar nr. 866/42/2010
Şedinţa publică din 1 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 125 din 29 septembrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul M.C.V. împotriva rezoluţiei nr. 37/P/2010 din data de 31 martie 2010 a procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DNA - Serviciul Teritorial Ploieşti şi a rezoluţiei nr. 309/II/2/2010 din 17 august 2010 a procurorului şef serviciu din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., Serviciul teritorial Ploieşti.
A menţinut soluţiile dispuse prin rezoluţiile atacate.
A obligat petentul la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele:
Prin plângerea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, petentul M.C.V. a solicitat desfiinţarea rezoluţiilor nr. 37/P/2010 din 31 martie 2010 şi nr. 309/II/2/2010 din 17 august 2010 prin care Direcţia Naţională anticorupţie – Serviciul Teritorial Ploieşti, a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii T.Z., P.P.A., S.A. – judecători în cadrul Tribunalului Prahova şi A.C. – procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, disjungerea cauzei privind săvârşirea de către intimaţi a infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 264 C. pen. şi art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP) şi declinarea competenţei de soluţionare a acesteia în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, exprimându-şi nemulţumirea cu privire la modalitatea de soluţionare a plângerii formulate şi care viza pe intimaţii judecători, cu privire la comiterea de către aceştia a infracţiunilor mai sus menţionate.
În motivarea hotărârii s-a reţinut că prin plângerea formulată împotriva rezoluţiilor parchetului se reiterează susţinerile referitoare la existenţa a trei grupuri infracţionale organizate în sensul Legii nr. 39/2002, compuse din poliţişti, procurori şi judecători, fără a se indica elemente concrete de natură a fi verificate prin intermediul unui probatoriu posibil a fi administrat de către organele judiciare.
S-a mai arătat totodată că rezoluţia nr. 37/P/2010 a DNA, Serviciul Teritorial Ploieşti, analizată prin prisma prevederilor art. 2781 C. proc. pen., este legală şi temeinică, organul de cercetare penală efectuând toate demersurile necesare pentru justa soluţionare a cauzei, procurorul manifestând rol activ în vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele. În acest sens, petentul a fost audiat în vederea clarificării plângerii penale formulate, în două ocazii, însă declaraţiile acestuia nu au oferit elemente concrete de natură a fi verificate cu privire la comiterea unor fapte penale de către intimaţii magistraţi, fapte aflate în competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA, respectiv infracţiuni de corupţie.
În aceste condiţii a reţinut prima instanţă că în mod corect prin rezoluţia atacată nu s-a pus în mişcare acţiunea penală faţă de intimaţi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, întrucât fapta sesizată nu există.
De asemenea, în condiţiile în care competenţa de soluţionare pentru celelalte infracţiuni sesizate revenea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în mod legal s-a dispus prin rezoluţia atacată disjungerea cauzei şi declinarea competenţei de soluţionare a acesteia în favoarea instituţiei menţionate, fiind respectate prevederile art. 281 C. proc. pen.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petiţionarul M.C.V.
Recursul declarat este nefondat.
Examinând hotărârea atacată, respectiv actele şi lucrările de la dosar, Înalta Curte constată că în cauză au fost efectuate acte premergătoare urmăririi penale, urmare a plângerii formulată de petiţionar.
Din conţinutul acestor acte rezultă că urmărirea penală nu poate fi începută faţă de intimaţii T.Z., P.A., S.A. – judecători în cadrul Tribunalului Prahova şi A.C. – procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, întrucât din actele premergătoare efectuate în cauză a rezultat că fapta sesizată nu există, fiind incidente dispoziţiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.
Atâta timp cât nu există indicii, respectiv elemente care să genereze cel puţin suspiciuni în sensul săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală de către intimaţi, în mod corect s-a apreciat că în speţă nu se justifică începerea urmăririi penale faţă de aceştia.
Se constată că, în plângerea sa, înregistrată iniţial sub nr. 507/VIII/1/2009, M.C.V. a solicitat cercetarea magistraţilor T.Z., P.A., S.A. şi A.C., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 257 C. pen., art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 264 C. pen. şi art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), susţinând că aceştia i-au respins cererile de amânare, respectiv de repunere în termen, pe care le-a formulat în dosarul nr. 16070/281/2008, precum şi cererea de recuzare a procurorului A.C. şi a judecătorului D.I., formulată în dosarul nr. 2484/281/2009.
Fiind audiat la data de 18 ianuarie 2010, M.C.V. a declarat că plângerea a fost adresată Consiliului Superior al Magistraturii şi doreşte tragerea la răspundere penală a magistraţilor menţionaţi, precum şi preluarea cauzei de către DNA – Structura Centrală.
Ţinând cont de dorinţa petentului, prin referatul din 11 februarie 2010, lucrarea a fost înaintată Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Structura Centrală, de unde cu adresa nr. 1382/67/2010 din 25 februarie 2010 a Secţiei de combatere a Corupţiei a fost restituită spre competentă soluţionare Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti, fiind înregistrată în evidenţa cauzelor penale sub nr. 37/P/2010.
Se constată de asemenea din actele şi lucrările dosarului că petiţionarul nu a oferit probe sau indicii care să conducă la formarea unei presupuneri rezonabile că magistraţii reclamaţi au săvârşit vreo faptă de natură penală, cu atât mai puţin una de corupţie.
Pentru că nici în plângere nici în declaraţia dată la data de 18 ianuarie 2010 petiţionarul nu a oferit probe sau indicii care să conducă la formarea unei presupuneri rezonabile că magistraţii reclamaţi au săvârşit vreo faptă de natură penală, cu atât mai puţin una de corupţie, acesta a fost citat procedural în scopul oferirii de date suplimentare în legătură cu aspectele sesizate.
M.C.V., s-a prezentat la data de 17 martie 2010, însă în declaraţia sa, nici de această dată nu a prezentat vreo faptă concretă sau dovadă în susţinerea afirmaţiilor sale privind magistraţii-intimaţi, ci a făcut o înşiruire de dosare ale căror soluţii îl nemulţumesc.
Aşadar se constată că în cauză nu s-a materializat nicio dovadă în sprijinul susţinerilor petentului care relevă numai generalităţi, fără a preciza în ce constă conţinutul concret al faptelor reclamate şi care sunt probele de care înţelege să se folosească.
Înalta Curte constată că hotărârea primei instanţe de respingere a plângerii formulată de petiţionar este corectă ca şi menţinerea ordonanţei nr. 37/P/2010 din 31 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DNA – Serviciul Teritorial Ploieşti prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de T.Z., P.A., S.A. - judecători în cadrul Tribunalului Prahova şi A.C. – procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, întrucât fapta sesizată nu există.
Aşa fiind, recursul declarat în cauză apare ca nefondat şi va fi respins ca atare conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul M.C.V. împotriva sentinţei penale nr. 125 din 29 septembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 1 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1307/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1316/2011. Penal. Extrădare pasivă (Legea... → |
|---|
