ICCJ. Decizia nr. 1346/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1346/2011
Dosar nr. 2816/1/2011
Şedinţa publică din 4 aprilie 2011
Asupra recursului penal de faţă :
Prin încheierea de şedinţă din 16 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia II-a penală, în dosarul nr. 28424/3/2010(38/2011), s-a dispus, în conformitate cu prevederile art. 3002 C. proc. pen. cu referire la art. 160b alin. (3) C. proc. pen. şi art. 160h alin. (3) C. proc. pen., menţinerea stării de arest a apelantului - inculpat M.I., trimis în judecată sub acuzaţia săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. a), b) – art. 176 lit. b), d) C. pen., art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 211 alin. (1), alin.(2) lit. b), alin. (2)1 lit. a), b) şi c) C. pen. şi art. 192 alin. (1), (2) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi următoarele C. pen., constatându-se că unul dintre temeiurile care au determinat arestarea iniţială, respectiv cel prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., justifică în continuare privarea de libertate, având în vedere natura, gravitatea şi modalitatea de săvârşire a faptelor reţinute în sarcina sa.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, criticând dispoziţia instanţei de apel sub aspectul greşitei aprecieri privind necesitatea menţinerii sale în arest preventiv.
A fost menţionată în acest sens comportarea bună a inculpatului anterior săvârşirii faptelor care constituie o garanţie suficientă că cercetarea sa în stare de libertate nu va impieta buna desfăşurare a procesului penal.
Examinând încheierea atacată în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele cauzei, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Din actele dosarului se reţine că recurentul - inculpat este acuzat de săvârşirea infracţiunilor de complicitate la tentativă de omor calificat şi deosebit de grav şi complicitate la tâlhărie şi violare de domiciliu, săvârşite prin pătrunderea, fără drept, în noaptea de 9 din 10 martie 2010, împreună cu alte persoane înarmate, în curtea părţilor vătămate M.G. şi R.E., asigurarea pazei locului faptei în timp ce inculpaţii S.M., M.I. zis A., T.M. şi o altă persoană rămasă neidentificată au lovit părţile vătămate în zone vitale, acte de natură a le pune acestora viaţa în pericol, şi ajutarea coinculpaţilor la sustragerea de la părţile vătămate a sumei de 1.000 lei.
Arestarea preventivă a inculpatului fost dispusă în condiţiile art. 148 alin. 1) lit. b), e) şi f) C. proc. pen., apreciindu-se că demersurile întreprinse de toţi inculpaţii, în mod nemijlocit sau prin intermediari, pentru a le determina pe părţile vătămate să declare de aşa manieră, şi să nu pună la dispoziţia organelor de urmărire penală anumite mijloace de probă, cu scopul de a nu mai putea fi angajată răspunderea lor penală în cauză, reprezintă încercări de a zădărnici aflarea adevărului, prin influenţarea părţilor vătămate cu care s-a dorit ajungerea la o înţelegere frauduloasă.
Totodată, s-a avut în vedere şi temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în considerarea existenţei unor indicii serioase în sensul vinovăţiei persoanei în cauză şi a necesităţii protejării ordinii publice de săvârşirea de noi fapte de natura celor de care era acuzat inculpatul.
Ulterior, măsura preventivă a fost succesiv menţinută faţă de inculpat, inclusiv subsecvent condamnării în primă instanţă pronunţată de Tribunalul Bucureşti, cât şi în cadrul procedurii din apel, prin încheierea ce formează obiectul recursului de faţă.
Analizând temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive faţă de recurentul-inculpat, Înalta Curte constată că temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. se menţine şi justifică în continuare privarea de libertatea inculpatului M.I., aşa cum în mod întemeiat a apreciat şi instanţa de apel.
Infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului se caracterizează printr-un grad deosebit de ridicat de pericol social având în vedere frecvenţa pe care o înregistrează în prezent acest tip de infracţiune şi faptul că acestea aduc atingere unor valori sociale ocrotite de lege - dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, libertatea de voinţă şi de acţiune, iar lăsarea în libertate a acestuia ar crea o stare de nelinişte şi neîncredere în rândul membrilor societăţii, sporindu-se nejustificat gradul de insecuritate socială la nivel local.
Pericolul social deosebit se reliefează şi în disponiblitatea inculpatului, în ciuda vârstei fragede, de a comite, fără scuza unui conflict personal anterior cu părţile vătămate, a unei fapte deosebit de violente, care, în lipsa intervenţiei medicilor, ar fi putut avea drept consecinţă decesul, cel puţin în cazul părţii vătămate M.G.
Natura faptelor - omor calificat, tâlhărie şi violare de domiciliu, caracterul premeditat al faptei, grupul mare de persoane ce au acţionat cu intenţia de suprimare a părţilor vătămate, violenţa de care au dat dovadă inculpaţii, scopul faptelor - acela de intimidare a părţilor vătămate sunt împrejurări care imprimă faptelor un caracter deosebit de grav şi relevă în acelaşi timp şi potenţialul criminogen ridicat al inculpatului M.I.
În consecinţă, reţinând că cercetarea judecătorească nu a adus modificări asupra situaţiei iniţial reţinute pentru a repune în discuţie temeiurile care au determinat arestarea iniţială, temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. menţinându-se şi în prezent pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 160b alin. (3) C. proc. pen. şi art. 160h alin. (3) C. proc. pen., menţinând starea de arest a inculpatului, circumstanţele invocate în favoare nefiind decisive în analiza ce priveşte valabilitatea continuării prevenţiei.
Aşa fiind, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-inculpat M.I. şi va dispune obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.I. împotriva încheierii din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. 28424/3/2010(38/2011).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1303/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1353/2011. Penal → |
|---|
