ICCJ. Decizia nr. 1643/2011. Penal. Omorul calificat (art. 175 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 171 din 24 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în baza art. 20 C. pen., art. 174-175 lit. c) C. pen. a fost condamnat inculpatul C.N.M., la pedeapsa de 7 ani si 6 luni închisoare si 3 ani interdicția drepturilor prev de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b), d), e) C. pen., conform art. 65 C. pen.
Totodată, a fost menținută starea de arest a inculpatului și conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) dedusă prevenția de la 10 iunie 2010, la zi.
S-a reținut astfel că, inculpatul C.N.M., în data de 9 iunie 2010 în locuința comună din București, sector 5, cu un cuțit a înjunghiat-o pe partea vătămată C.D.F. în zone vitale, cauzându-i leziuni grave.
Prin raportul de constatare tehnico științifică traseologică nr. 396169 din 14 iulie 2010 (filele 141-149) s-a stabilit că obiectul de vestimentație purtat de victimă în momentul săvârșirii faptei prezintă în regiunea scapulară stânga un orificiu înțepat-tăiat, cu dimensiunea de 17 mm, creat de un obiect înțepător-tăietor, probabil cuțit. S-a mai arătat că acest obiect poate fi cuțitul ridicat din chiuveta aflată în bucătăria apartamentului inculpatului.
Din concluziile raportului de expertiză medico-legală nr. Al/l 0392/2010 (filele 55-56) reiese că partea vătămată C.D.F. prezintă o leziune traumatică obiectivată prin plagă înjunghiată hemitorace stâng penetrantă intrapleural cu hemopneumotorax stâng postraumatic, care poate data din 9 iunie 2010, a fost produsă prin lovire cu corp tăietor-înțepător, posibil un cuțit, necesită 25-30 de zile de îngrijiri medicale și a pus în primejdie viața victimei.
Intenția inculpatului de a aplica lovitura intr-o zona vitala care sa pună in primejdie viata victimei a rezultat din regiunea anatomica vizata, obiectul folosit apt sa producă o astfel de leziune, iar încetarea acțiunii întreprinsa de inculpat fiind datorata intervenției martorelor P.A.V. si I.M.A. Victima a fost salvata urmare transportării rapide a acesteia la spital si a efectuării de urgenta a unei intervenții chirurgicale.
La individualizarea pedepsei instanța a avut în vedere circumstanțele reale în care s-a săvârșit fapta, modalitatea și împrejurările comiterii acesteia, circumstanțele personale ale inculpatului care, în faza de urmărire penală a avut o atitudine de recunoaștere parțială a faptei precum și criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul C.N.M., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, sub nr. 52985/3/2010.
Prin încheierea de ședință din data de 6aprilie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. 52985/3/2010, în baza art. 3002raportat la art. 160/b alin. (1), C. proc. pen. a constatat legalitatea și temeinicia arestării preventive față de inculpatul C.N.M.
Astfel, Curtea de Apel verificând legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului, în temeiul art. 300/2 raportat la art. 160/b C. proc. pen., a constat că subzistă temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri și nu au intervenit elemente noi care să justifice încetarea acesteia. Instanța a constat că în speță există un interes public care impune privarea de libertate în continuare a inculpatului, având în vedere dispozițiile art. 300/2 C. proc. pen., raportat la art. 160/b alin. (1), (3) C. proc. pen.
Totodată, s-a reținut că în cauză subzistă temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., fiind îndeplinite și exigențele art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
împotriva acestei încheieri de ședință a declarat, în termen legal, recurs inculpatul C.N.M. fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii de ședință atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 18 aprilie 2011, sub numărul 3324/1/2011.
La termenul fixat pentru soluționarea recursului, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii privative nu mai subzistă.
Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de către inculpate, prin prisma dispozițiilor prevăzute de art. 3856C. proc. pen., înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:
Astfel, înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța sesizată este datoare să verifice în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160 alin. (3) din același cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune prin încheiere motivată menținerea stării de arest.
Din examinarea actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului C.N.M. s-a luat măsura arestării preventive în baza art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., constând în aceea că inculpatul C.N.M. în data de 9 iunie 2010 în timp ce se afla locuința comună din București, sector 5, cu un cuțit a înjunghiat-o pe partea vătămată C.D.F. în zone vitale, cauzându-i leziuni grave, punându-i viața în pericol.
Cu referire la cauza, înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptei și de importanța relațiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârșirea unor infracțiuni grave, precum și de persoana inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a actului de justiție, existând totodată temerea că dacă acesta ar fi pus în libertate s-ar sustrage judecății și executării pedepsei.
De altfel, în cauză măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată și de existența, pe lângă cerințele prevăzute de art. 143 C. proc. pen., și a cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
în aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența CEDO (Letellier c Franței), prin care a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște - prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o "tulburare a societății" de natură să justifice o detenție preventivă.
Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (Saadi contra Regatul Unit), iar menținerea arestului preventiv în pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.
în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea și desigur, menținerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franței.
Cu referire la cauză, înalta Curte constată că este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în libertate a recurentului inculpat ar genera creșterea sentimentului de nesiguranță al populației și ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populației în capacitatea de protecție a organelor statului, acesta având obligația de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea fapte.
Faptul că a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție, limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii precum și în prevederile art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Având în vedere probatoriul administrat și soluția pronunțată de tribunal, înalta Curte consideră că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, că menținerea acestei măsuri de către instanța de apel este pe deplin justificată în raport cu dispozițiile evocate coroborate cu cele ale art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Pentru aceste considerente, înalta Curte evaluând gravitatea infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond, modul și circumstanțele în care se presupune că a fost comisă de acesta, starea de nesiguranță care ar putea fi declanșată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual și real pentru ordinea publică.
Fată de considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul inculpat prin apărător, înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) și art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a respins ca nefondat recursul cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1665/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1634/2011. Penal → |
|---|
