ICCJ. Decizia nr. 1673/2011. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 1673/2011
Dosar nr. 6140/1/2011
Şedinţa publică din 8 decembrie 2011
Asupra plângerii de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 29 martie 2011 numitul C.C. a formulat plângere penală împotriva completului de judecată de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a soluţionat recursul în dosarul nr. 540/45/2010 al Curţii de Apel Iaşi şi a completului de judecată de la Curtea de Apel Iaşi, care a soluţionat fondul dosarului nr. 540/45/2010. Petentul a reclamat, de fapt, că prin hotărârile judecătoreşti pe care le-au pronunţat cele două complete de judecată, a fost obligat în mod neîntemeiat, nelegal şi abuziv la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru susţinerea afirmaţiei sale, petentul a făcut o expunere a cazurilor în care, în opinia sa, se plătesc cheltuieli de judecată, iar printre acestea nu se regăseşte şi cazul său.
În urma verificărilor efectuate, s-au constatat următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 81 din 19 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, judecător M.C., în dosarul nr. 540/45/2010 a fost respinsă plângerea formulată de petent împotriva rezoluţiei nr. 268/P/2010 din 23 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi a rezoluţiei nr. 537/II/2/2010 din 27 iunie 2010. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat la plata de cheltuieli de judecată.
Prin decizia penală nr. 935 din 9 martie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, judecători A.D., L.L.Z. şi M.S.P., a fost respins ca nefondat recursul declarat de petiţionar. Recurentul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare.
Referitor la susţinerile petentului privind plata cheltuielilor de judecată, prin decizia nr. 82 din 10 decembrie 2007, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au decis, în urma admiterii recursului cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., că în cazul respingerii plângerii formulate în condiţiile art. 2781 C. proc. pen. împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată (neînceperea urmăririi penale) cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea acesteia vor fi suportate de către persoana căreia i s-a respins plângerea.
Astfel, în cazul respingerii unei asemenea plângeri, întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., persoana care a formulat-o nu poate fi exonerată de obligaţia de a plăti cheltuielile judiciare avansate de stat, obligaţie ce este impusă de caracterul nejustificat al iniţiativei sale procesuale.
Într-o asemenea situaţie, culpa procesuală a persoanei care a formulat în mod nejustificat cererea constituie temei pentru suportarea cheltuielilor judiciare, chiar dacă aceasta nu presupune şi existenţa relei-credinţe.
La stabilirea cuantumului cheltuielilor judiciare la care a fost obligat petentul recurent, au fost avute în vedere cheltuielile efectuate cu întocmirea şi transmiterea actelor de procedură şi orice alte cheltuieli necesare normalei desfăşurări a procesului penal.
Pornind de la aceste considerente rezultă că faptele reclamate de petent, respectiv de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi neglijenţă în serviciu nu se confirmă.
Pentru existenţa infracţiunii de neglijenţă în serviciu, este necesar ca „funcţionarul public”, deci un subiect calificat, să îndeplinească sau nu, din culpă, o îndatorire de serviciu sau să întârzie îndeplinirea acesteia şi prin aceasta să se producă o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane. Fapta este săvârşită din culpă şi nu cu intenţie şi are în vedere relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii de serviciu, care presupune îndeplinirea corectă şi cu conştiinciozitate de către funcţionarii publici a îndatoririlor de serviciu. Prin îndatorire de serviciu se înţelege tot ceea ce cade în sarcina unui funcţionar public potrivit normelor care reglementează serviciul respectiv, iar prin încălcarea acesteia se înţelege nerespectarea, neluarea în seamă a unei îndatoriri.
Pornind de la aceasta, prin analogie se reţine că îndatorirea de serviciu a magistraţilor era de a judeca cauza, de a pronunţa şi redacta o hotărâre judecătorească potrivit dispoziţiilor legale.
Prin abuz în serviciu se înţelege acea comportare sau atitudine ilegală, incorectă a unui funcţionar, care constă în încălcarea intenţionată a atribuţiilor sau îndatoririlor de serviciu (adică să fie săvârşită cu intenţia directă, cu ştiinţă, în sensul de a cauza o vătămare a intereselor legale ale unei persoane) fie prin neîndeplinirea (neefectuarea, neexecutarea unui act de serviciu care trebuia îndeplinit în virtutea îndatoririlor de serviciu sau care intră în competenţa acestuia – ori în cauză îndatorirea de serviciu era de a soluţiona cauza cu respectarea dispoziţiilor legale) sau îndeplinirea lor abuzivă, săvârşită în timpul sau cu ocazia exercitării serviciului, adică a soluţionării cauzei.
Faptul că petentul nu este mulţumit de modul cum magistraţii au aplicat dispoziţiile legale nu este de natură să conducă la concluzia că în cauză a fost săvârşită o faptă de natură penală.
În acelaşi sens, legiuitorul care, reglementând statutul judecătorilor şi procurorului în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 rep. a dispus că „judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali”. Totodată, art. 17 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti poate fi obţinută prin exercitarea căilor de atac, şi nu ca urmare a angajării răspunderii penale a magistratului care a pronunţat-o.
Prin rezoluţia nr. 268/P/2011 din 25 mai 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, s-a dispus în temeiul dispoziţiilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii A.D., L.L.Z., M.S.P. şi M.C. pentru infracţiunile prevăzute de art. 246 şi art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP)
Împotriva rezoluţiei nr. 268/P/2011 din 25 mai 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, a formulat plângere petenul C.C. la procurorul ierarhic superior şi prin rezoluţia nr. 4981/1449/II/2/2011 din 28 iunie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus respingerea plângerii ca neîntemeiată, constatându-se că soluţia dispusă în cauză este legală şi temeinică.
Împotriva rezoluţiei nr. 268/P/2011 din 25 mai 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în termen legal, petentul C.C. a formulat plângere în conformitate cu dispoziţiile art. 278 ind.1 C. proc. pen. şi a solicitat admiterea plângerii şi trimiterea cauzei la parchet în vederea efectuării de cercetări penale în cauză arătând, în esenţă, că intimaţii au comis fapte de corupţie şi în mod abuziv a fost obligat la cheltuieli de judecată.
Examinând cauza sub toate aspectele conform art. 2781 C. proc. pen., Înalta Curte constată că plângerea nu este fondată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca, orice persoană nemulţumită de actele şi măsurile dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere împotriva acestora, ca o garanţie a respectării legalităţii în procesul penal.
În concepţia legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri definitive de condamnare. Accesul liber la justiţie este reglementat de legiuitor, iar cel nemulţumit de soluţia dată de procuror se poate adresa judecătorului de la instanţa căreia i-ar reveni potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, aşa cum, de altfel, a procedat şi petiţionarul, prin plângerea ce face obiectul verificării în cauza de faţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 200 C. proc. pen. „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”.
Organul de urmărire penală sesizat potrivit unuia din modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen., efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală în succesiunea determinată de lege, acte care au menirea de a clarifica aspectele care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii şi pot conduce la constatarea unuia din cazurile reglementate de art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
Totodată, se mai constată că soluţia de neîncepere a urmăririi penale împotriva intimaţilor M.C. – judecător la Curtea de Apel Iaşi, A.D., L.Z. şi M.S.P., judecători la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), şi neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), este legală şi temeinică, întrucât din actele premergătoare administrate în cauză nu a rezultat faptul că pe parcursul desfăşurării cauzelor în care judecătorii intimaţi au analizat cauzele în care au fost desemnaţi nu ar fi îndeplinit sarcinile de serviciu, ori ar fi îndeplinit vreun act în mod defectuos ori în exerciţiul atribuţiilor de serviciu cu ştiinţă nu au îndeplinit sau l-ar fi îndeplinit în mod defectuos, cauzând prin aceasta o vătămare intereselor legale ale unei persoane.
Întrucât, în speţă, nu s-au identificat indicii sau alte elemente din care să rezulte că în timpul efectuării actelor procedurale în cadrul soluţionării cauzelor penale de către intimaţi, că aceştia ar fi săvârşit cu intenţie vreo faptă de natură a antrena răspunderea lor penală şi, cu atât mai puţin, săvârşirea unor fapte prin care să aducă atingere intereselor legale ale vreunei persoane, şi în mod justificat, s-a apreciat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică prin pronunţarea rezoluţiei atacate cu prezenta plângere rezultând că susţinerile petentului nu au niciun suport probator.
De altfel, Înalta Curte constată că petentul nu a produs dovezi în sprijinul celor relevate şi nu a făcut referire la aspecte concrete, ce ţin de elementele constitutive ale acestor infracţiuni, fiind simple afirmaţii lipsite de orice fundament real.
Faptul că petentul a fost nemulţumit de modul cum magistraţii intimaţi judecători au soluţionat cauza penală în care au participat, nu poate să conducă la concluzia că au fost săvârşite fapte penale care să atragă răspunderea penală, a intimaţilor atâta timp cât au fost avute în vedere actele administrate de părţi în vederea dispunerii de către parchet a unei soluţii legale şi temeinice. De asemenea, faptele nu există în materialitatea lor cât timp nu se poate reţine că au fost săvârşite cu intenţie şi că prin aceasta s-a cauzat o vătămare a intereselor legale ale persoanei. în acelaşi sens a dispus şi legiuitorul care reglementând statutul judecătorilor şi procurorilor în dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 republicată, a dispus că „Procurorii numiţi de Preşedintele României se bucura de stabilitate şi sunt independenţi, în condiţiile legii.” Desfiinţarea unei rezoluţii a procurorului poate fi obţinută prin exercitarea căilor de atac procedurale prevăzute de lege, iar nu ca urmare a răspunderii penale a procurorului care a dispus-o.
Împrejurarea că soluţionarea cauzelor, în care intimaţii M.C. - judecător la Curtea de Apel Iaşi, A.D., L.Z. şi M.S.P., judecători la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au soluţionat cauzele şi respectiv apărările au fost defavorabile petiţionarului, nu poate determina începerea urmăririi penale faţă de intimaţi pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), pentru acest aspect existând căi de atac prevăzute expres de legiuitor.
Înalta Curte constată că în considerentele rezoluţiei dispuse în cauză au fost analizate, în mod detaliat, toate aspectele invocate de petiţionar cu privire la faptele pentru care a solicitat cercetarea penală a intimaţilor, reţinându-se în mod corect că nu se constată încălcări ale textelor de lege prin care să se fi adus atingere drepturilor procesuale ale petiţionarului.
În consecinţă, respingând plângerea şi dispunând neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţi, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică a emis o rezoluţie temeinică şi legală.
În baza art. 2781 alin. (8) lit. a) teza ultimă C. proc. pen., va respinge ca nefondată, formulată de petentul C.C. împotriva rezoluţiei nr. 268/P/2011 din 25 mai 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiţionarul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului prezentei sentinţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.C. împotriva rezoluţiei nr. 268/P/2011 din 25 mai 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică.
Menţine rezoluţia atacată. Obligă petentul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1684/2011. Penal. Infracţiuni de corupţie... | ICCJ. Decizia nr. 1672/2011. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
