ICCJ. Decizia nr. 2342/2011. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2342/2011
Dosar nr. 103/2/2011
Şedinţa publică din 9 iunie 2011
Asupra recursului de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 46 din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul R.F. rezoluţiei nr. 498/P/2010 din data de 23 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, cu consecinţa menţinerii soluţiei din rezoluţia atacată.
S-au reţinut, în esenţă, următoarele:
Petentul R.F. a formulat plângere penală (la data de 25 martie 2010) împotriva comisarului-şef de penitenciare S.B.C., director al Penitenciarului Bucureşti-Jilava, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanei şi abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, prev. de art. 246 şi art. 247 C. pen.
În motivarea plângerii petentul a arătat că la data de 17 septembrie 2009 R.M.I., conducător auto din cadrul penitenciarului a semnalat dispariţia sursei de încălzire suplimentară din dotarea autovehiculului pe care îl are în gestiune, incidentul fiind verificat de comisia de cercetare administrativă care a concluzionat că în perioada 5 mai 2009-17 septembrie 2009 autospeciala cu nr. B a fost condusă de un număr de 16 conducători auto şi nu se poate stabili data dispariţiei şi persoana acre a sustras bunul. Ca atare, comisia a propus intimatului-făptuitor recuperarea prejudiciului creat unităţii.
Petentul a arătat că prin reţinerea din salariu a sumei de 453 Ron, intimatul-făptuitor a încălcat dispoziţiile art. 89 din Legea nr. 293 din 28 iunie 2004 rap. la art. 164 din Legea nr. 53/2003, conform cărora „reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă".
Prin rezoluţia nr. 498/P din 23 septembrie 2019 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus, în temeiul disp. art. 228 alin. (6) şi art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., art. 209 alin. (3) C. proc. pen., art. 68 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 293/2004 neînceperea urmăririi penale faţă de comisar-şef de penitenciare S.C.B., sub aspectul comiterii infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanei, prev. de art. 246 alin. (1) C. pen. şi abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, prev. de art. 247 C. pen.
În motivarea rezoluţiei s-a reţinut că, din cuprinsul actelor premergătoare efectuate în cauză, rezultă că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor reclamate, sub aspectul laturii obiective, întrucât intimatul-făptuitor şi-a exercitat corespunzător atribuţiile de serviciu emiţând decizia de imputare în baza procesului-verbal întocmit de Comisia de cercetare administrativă şi cu respectarea dispoziţiilor art. 68 şi art. 76 din Legea nr. 293/2004. Aceasta, în condiţiile în care, deşi autospeciala se afla în gestiunea lui R.M.I., în fapt a fost condusă de 16 conducători auto care nu efectua predarea-primirea de la serviciul de zi la cel de tură şi nici între ture, iar la plecarea în cursă cei 16 conducători auto nu au respectat dispoziţiile art. 85 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1541/C/2006 privind verificarea tehnică a autovehiculului. Procurorul a mai arătat că la emiterea deciziei de imputare s-a avut în vedere şi faptul că încălzitorul suplimentar nu se putea desprinde singur şi nici nu putea cădea de pe maşină accidental sau din neglijenţa conducătorilor auto, aşa cum a concluzionat Comisia de cercetare administrativă.
S-a mai arătat în cuprinsul rezoluţiei că nu a fost limitată folosinţa sau exerciţiul drepturilor persoanei vătămate şi nu s-a creat pentru aceasta o situaţie de inferioritate, prin exercitarea atribuţiilor de serviciu ale intimatului-făptuitor.
La data de 2 noiembrie 2010 petentul R.F. a formulat plângere împotriva soluţiei de netrimitere în judecată, iar prin rezoluţia nr. 2273/ll-2/2010 din 04 noiembrie 2010 a procurorului ierarhic superior, s-a dispus, în temeiul art. 275 şi urm. C. proc. pen., respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii, reţinându-se în esenţă aceleaşi considerente din rezoluţia confirmată.
Examinând plângerea formulată, prima instanţă a constatat că atât rezoluţia procurorului de caz, cât şi rezoluţia procurorului ierarhic superior sunt legale şi temeinice, atâta vreme cât actele premergătoare efectuate în cauză, respectiv din copia procesului-verbal întocmit la 10 decembrie 2009 de comisia de cercetare administrativă, declaraţiile martorilor S.V. şi I.M. (membrii ai comisiei), fişa postului petentului, Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 1541/C/2006, nu confirmă vreun indiciu de comitere a infracţiunilor reclamate.
Ca atare, a constatat că nu era necesar ca vinovăţia petentului să fie stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, aşa cum a pretins acesta, astfel că prin emiterea deciziei de imputare intimatul-făptuitor şi-a îndeplinit corespunzător atribuţiile de serviciu.
Cât priveşte infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), s-a reţinut că, pe de o parte reprezintă o variantă particulară a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanei, o faptă unică neputând constitui elementele constitutive ale ambelor infracţiuni, iar pe de altă parte prin acţiunea sa intimatul-făptuitor nu a limitat folosinţa ori exerciţiul unor drepturi ale petentului şi nici nu a creat pentru acesta o situaţie de inferioritate pe temeiul rasei, naţionalităţii, religiei, originii etnice, orientării sexuale etc.
Împotriva sentinţei a declarat recurs petiţionarul.
Recursul declarat de petiţionar împotriva sentinţei este inadmisibil.
Potrivit dispoziţiilor art. 2871 alin. (1) C. proc. pen., împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (7) şi (8) din acelaşi cod, judecătorul, soluţionând plângerea, pronunţă una dintre soluţiile prevăzute la lit. a), b), c) de la alin. (8).
Conform prevederilor art. 2781 alin. (10), astfel cum a fost modificat prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010, publicată în M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010 şi intrată în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, hotărârea judecătorului pronunţată potrivit alin. (8) este definitivă.
În cauză, hotărârea recurată de petiţionar a fost pronunţată la data de 15 februarie 2011, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, care nu mai prevede posibilitatea exercitării recursului împotriva acestor hotărâri.
În raport de considerentele expuse, urmează a fi respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petiţionar, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul petiţionar R.F. împotriva sentinţei penale nr. 46 din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2263/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 626/2011. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
