ICCJ. Decizia nr. 2059/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2059/2011
Dosar nr. 4093/1/2011
Şedinţa publică din 18 mai 2011
Asupra recursului de faţă
În baza actelor şi lucrărilor dosarului cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 160 din 14 martie 2011, pronunţată de Tribunalul Dolj, în baza art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul S.N.C., deţinut în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Craiova, la 15 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II a, lit. b) C. pen.
În baza art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul S.N.C. la 7 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II a, lit. b) C. pen.
În baza art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul S.N.C. la 2 ani închisoare.
În baza art. 89 alin. (1) din O.U.G. 195/2002 cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul S.N.C. la 3 ani închisoare.
În baza art. 33, art. 34 lit. b), art. 35 C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului, care va executa pedeapsa cea mai grea aceea de 15 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II a, lit. b) C. pen.
Au fost interzise inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), teza a II a, lit. b) C. pen. pe durata prevăzută de art. 71 alin. (2) C. pen.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) şi art. 350 C. proc. pen. a fost dedusa din pedeapsa închisorii aplicată inculpatului durata detenţiei preventive de la 16 noiembrie 2010 la zi şi menţine starea de arest preventiv a inculpatului.
În fapt, s-a reţinut că la data de 16 noiembrie 2010 în jurul orelor 15,00 a condus autoturismul marca VW Golf înmatriculat în Republica Bulgaria pe o stradă din judeţul Dolj, fără a poseda permis de conducere pentru vreo categorie de autovehicule s-a produs un eveniment rutier soldat cu decesul unei persoane (O.S.M.) şi vătămarea corporală a altei persoane (P.A.), după care a părăsit locul accidentului, fără încuviinţarea organelor de poliţie.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel apelantul inculpat S.N.C., deţinut în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Craiova şi părţile civile O.C.C. şi O.F., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia penală si pentru cauza cu minori, sub nr. 519/63/2011.
Prin încheierea de şedinţă din 9 mai 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 519/63/2011 în baza art. 300/2 raportat la art. 160/b C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest preventiv faţă de apelantul inculpat S.N.C., deţinut în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Craiova.
Analizând materialul probator existent la dosar, curtea a apreciat că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, deoarece în continuare sunt probe că inculpatul a săvârşit faptele pentru care este cercetat, şi pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani. S-a reţinut totodată ca inculpatul prezintă în continuare pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere natura şi gravitatea faptelor, împrejurările săvârşirii, impactul negativ pe care l-au avut infracţiunile în rândul comunităţii, fiind justificată ideea că dacă inculpatul s-ar afla în libertate s-ar crea un sentiment de nesiguranţă în rândul celorlalţi membrii ai societăţii.
Nu trebuie ignorată nici reacţia opiniei publice, care reclamă o intervenţie promptă a autorităţilor care să nu aibă ca efect încurajarea unor astfel de comportamente, ci diminuarea sau chiar stoparea lor.
Împotriva acestei încheieri de şedinţă a declarat, în termen legal, recurs inculpatul S.N.C. fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii de şedinţă atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 13 mai 2011, sub numărul 4093/1/2011.
La termenul fixat pentru soluţionarea recursului, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii privative nu mai subzistă.
Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi ultimul al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de către inculpat, prin prisma dispoziţiilor prevăzute de art. 3856 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:
Astfel, Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa sesizată este datoare să verifice în cursul judecăţii legalitatea şi temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160b alin. (3) din acelaşi cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune prin încheiere motivată menţinerea stării de arest.
Din examinarea actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului s-a luat măsura arestării preventive în baza art. 143 şi art. 148 si art. 149 alin. (1) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., art. 86 alin. (1) din O.U.G. 195/2002 si art. 89 alin. (1) din O.U.G. 195/2002.
Cu referire la cauza, Înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a activităţii infracţionale, de împrejurările comiterii faptei şi de importanţa relaţiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârşirea unor infracţiuni grave, precum şi de persoana inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a actului de justiţie, existând totodată temerea că dacă acesta ar fi pus în libertate s-ar sustrage judecăţii şi executării pedepsei.
De altfel, în cauză măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată şi de existenţa, pe lângă cerinţele prevăzute de art. 143 C. proc. pen. şi a cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile săvârşite este mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
În aprecierea persistenţei pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a inculpatului trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudenţa CEDO (Letellier c Franţei), prin care a statuat că în măsura în care dreptul naţional o recunoaşte - prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o „tulburare a societăţii" de natură să justifice o detenţie preventivă.
Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă şi că menţinerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puţin severe, au fost luate în considerare şi apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (Saadi contra Regatul Unit), iar menţinerea arestului preventiv în pofida prezumţiei de nevinovăţie, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.
În jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea şi desigur, menţinerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franţei.)
Înalta Curte constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiţii, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în libertate a acestuia ar genera creşterea sentimentului de nesiguranţă al populaţiei şi ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de protecţie a organelor statului, acesta având obligaţia de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea fapte.
Faptul că a fost pronunţată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumţia de nevinovăţie, limitarea libertăţii persoanei încadrându-se în dispoziţiile legii precum şi în prevederile art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Având în vedere probatoriul administrat şi soluţia pronunţată de tribunal, Înalta Curte consideră că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, că menţinerea acestei măsuri de către instanţa de apel este pe deplin justificată în raport cu dispoziţiile evocate coroborate cu cele ale art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond, modul şi circumstanţele în care se presupune că au fost comise infracţiunile, starea de nesiguranţă care ar putea fi declanşată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual şi real pentru ordinea publică.
Faţă de considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul inculpat prin apărător, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) şi art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.N.C. împotriva încheierii din 9 mai 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 519/63/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1970/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2252/2011. Penal → |
|---|
