ICCJ. Decizia nr. 626/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 626/2011
Dosar nr. 1253/1/2011
Şedinţa publică din 17 februarie 2011
Asupra recursurilor de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea 4 februarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, investită cu judecarea apelurilor declarate de inculpaţi, a constatat, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor O.A. şi P.I.
S-au reţinut, în esenţă, următoarele:
Inculpaţii au fost condamnaţi prin sentinţa instanţei de fond la pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare fiecare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În sarcina inculpatului O.A., s-a reţinut că a recrutat, prin inducere in eroare, pe părţile vătămate minore K.A.S., de 13 ani şi K.Z.G., de 15 ani, sub pretextul oferirii unei posibilităţi de obţinere a unor sume de bani din activităţi lucrative, nedeterminate, prin crearea convingerii că vor putea realiza câştiguri financiare si se vor putea distra in compania lui, de a le primi si găzdui intr-o încăpere cu condiţii improprii de găzduit, situata deasupra etajului terminal al unui bloc din mun. Constanta si de a le determina sa practice cerşetoria în beneficiul lui si în condiţiile stabilite de el, cu consecinţa punerii la dispoziţia lui a celei mai mari părţi a banilor rezultaţi din prestarea respectivei activităţi - activitate întreprinsă timp de cea. o lună, în perioada dintre jumătatea lunii ianuarie 2009 şi jumătatea lunii februarie 2009. S-a mai reţinut că a întreţinut, pe aceeaşi perioadă de timp, în mod repetat, raporturi sexuale cu partea vătămata minora K.A.S., de 13 ani, în condiţiile în care cunoştea vârsta acesteia - iniţial intr-un compartiment al unui tren de noapte, ce circula pe relaţia Cluj - Buzău si apoi intr-o încăpere situata deasupra etajului terminal al unui bloc din mun. Constanta, in aceasta din urma situaţie de fata si cu alte persoane minore (K.Z.G., M.A.C., N.M.I., M.G.D.).
În sarcina inculpatului P.I., s-a reţinut că a primit în cortul amplasat succesiv pe trei plaje din mun. Constanta, în perioada cuprinsă între sfârşitul lunii mai şi jumătatea lunii august 2009, pe părţile vătămate minore K.A.S., de 13 ani şi K.Z.G., de 15 ani, si de a le determina pe acestea să practice cerşetoria în beneficiul lui si al altor tineri care îl însoţeau, cu consecinţa remiterii de către fraţii minori K. în integralitatea lor a sumelor de bani obţinute din prestarea activităţii de cerşetorie, în condiţiile în care inculpatul a uzat în repetate rânduri de acte de violenţă şi ameninţarea cu astfel de acte la adresa lui K.Z.G. pentru a-i înfrânge voinţa, de faţă şi cu fratele lui minor A.S. şi a întreţinut, în mod repetat raporturi sexuale cu partea vătămată minora K.A.S., de 13 ani, în condiţiile în care cunoştea vârsta acesteia, în decursul perioadei iunie - jumătatea lunii august 2009, în compartimentul cortului în care locuia şi dormea cu aceasta.
S-a reţinut că măsura arestării preventive a inculpaţilor a fost luată prin încheierea nr. 1 din Camera de Consiliu din 16 martie 2010 a Tribunalului Buzău, constatându-se că inculpaţii se află în situaţia prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen., întrucât au săvârşit infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea lor în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, care reiese din temerea că ar putea comite fapte de acelaşi gen.
S-a mai reţinut că există probe şi indicii temeinice care confirmă presupunerea rezonabilă că cei doi inculpaţi au desfăşurat, în mod repetat, activitatea de exploatare prin obligarea la cerşetorie a unor minori cu vârstele de 13 şi 15 ani, lipsiţi de familie sau fugiţi de acasă, asupra cărora au căpătat autoritate, determinându-i să accepte şi întreţinerea de raporturi sexuale. în acest sens, a rezultat din probe că inculpatul O.A. a trimis scrisori unora dintre martori, determinându-i să se prezinte în instanţă, declaraţiile acestora fiind diferite de cele date în cursul urmăririi penale.
Faţă de gravitatea acuzaţiilor aduse, împrejurările concrete ale comiterii faptelor şi în special vârsta şi vulnerabilitatea victimelor, s-a reţinut că nu este în interesul procesului penal ca inculpaţii să fie judecaţi în stare de libertate, existând riscul ca lăsaţi în libertate să influenţeze poziţia victimelor şi a martorilor. S-a mai reţinut că inculpaţii nu au avut înainte de arestare domicilii stabile şi nici locuri de muncă, astfel încât nu prezintă garanţii suficiente pentru a fi judecaţi în stare de libertate.
Împotriva încheierii sus-menţionate, au declarat recurs inculpaţii, pentru motivele expuse în partea introductivă a hotărârii.
Recursurile nu sunt fondate.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă că temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive se menţin, aşa cum a reţinut în mod corect prima instanţă.
Potrivit Codului nostru de procedură penală, similar reglementărilor din majoritatea legislaţiilor europene, menţinerea unei măsuri preventive privative de libertate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de arestare expres şi limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen.
În cauză, se constată că temeiul care a stat la baza luării şi menţinerii măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. subzistă şi în prezent, fiind îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de textul de lege: inculpaţii au săvârşit infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea lor în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Referitor la acest temei, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că menţinerea detenţiei este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unei noi infracţiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariţie a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura şi gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptelor săvârşite de inculpaţi, pentru care au fost trimişi în judecată şi condamnaţi în primă instanţă la pedepse nedefinitive de câte 2 ani şi 6 luni închisoare, lăsarea inculpaţilor în libertate ar putea crea atât riscul de a se exercita presiuni asupra martorilor, precum şi ca aceştia să repete asemenea fapte.
Aşa fiind, menţinerea măsurii arestării preventive se impune în continuare, întrucât prin lăsarea inculpaţilor în libertate s-ar crea un pericol pentru buna desfăşurare a procesului penal.
Pe de altă parte, natura şi modalitatea de comitere a infracţiunilor de trafic de persoane, act sexual cu un minor, corupţie sexuală (au exploatat prin obligarea la cerşetorie minori cu vârstele de 13 şi 15 ani, lipsiţi de familie sau fugiţi de acasă, pe care i-au determinat să întreţină raporturi sexuale), relevă nu doar o periculozitate infracţională, dar şi una socială care impun o reacţie fermă, deoarece lăsarea în libertate ar putea crea riscul ca aceştia să repete asemenea fapte şi ar induce un sentiment de insecuritate în ordinea publică.
Totodată, măsura arestării se impune a fi menţinută şi, pe cale de consecinţă, să fie respinsă cererea inculpaţilor de înlocuire a măsurii arestării preventive cu cea a obligării de nu părăsi localitatea sau ţara, în raport de indiciile ce rezultă din dosar, din care reiese că ar putea să zădărnicească aflarea adevărului, precum şi de împrejurarea că inculpaţii nu au avut un domiciliu stabil şi nici locuri de muncă anterior începerii procesului penal.
Pentru aceste considerente, urmează ca recursurile declarate de recurenţii inculpaţi O.A. şi P.I. împotriva încheierii din 4 februarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, să fie respinse, ca nefondate, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii inculpaţi O.A. şi P.I. împotriva încheierii din 4 februarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosar nr. 1532/114/2010.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2342/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1121/2011. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
