ICCJ. Decizia nr. 2402/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2402/2011
Dosar nr.6526/105/2010
Şedinţa publică din 15 iunie 2011
Asupra recursului penal de faţă;
Prin Sentinţa penală nr. 32 din 25 ianuarie 2011 a Tribunalului Prahova s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de evadare prevăzută de art. 269 alin. (1) şi alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen. reţinută în sarcina inculpatului V.I. în infracţiunea de evadare prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen., texte de lege în baza cărora a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 7 luni închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) şi b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) C. pen. după împlinirea vârstei de 18 ani.
S-a luat act că inculpatul este arestat în altă cauză.
Prin încheierea pronunţată de Judecătoria Ploieşti la data de 7 septembrie 2010 în Dosarul nr. 17233/281/2010 s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului V.I. pe o perioada de 15 zile, începând cu data de 7 septembrie 2010 până la data de 21 septembrie 2010 inclusiv, emiţându-se mandatul de arestare preventivă nr. 180/U/2010.
La data 8 septembrie 2010, în timp ce se afla în Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă din cadrul Poliţiei Câmpina, inculpatul V.I. a acuzat dureri în zona abdominală, motiv pentru care a fost transportat la Spitalul Municipal din Câmpina sub escorta formată din agent-şef de poliţie M.A. şi agent-şef de politie I.A., care conducea autovehiculul cu care s-a efectuat transportul.
În incinta Spitalului Municipal din Câmpina autospeciala condusă de agent-şef I.A. a fost parcată în curtea instituţiei, în apropierea unităţii de primiri urgenţe, după care inculpatul V.I., care avea mâinile încătuşate în faţa corpului, a fost condus de agenţii de poliţie M.A. şi I.A. la cabinetul medical al spitalului pentru efectuarea controlului medical.
Inculpatul a fost însoţit în interiorul cabinetului medical de agent-şef de poliţie M.A., care l-a descătuşat pentru a permite efectuarea controlului de către medicul D.C.
În urma controlului medical, diagnosticul stabilit inculpatului V.I. de către medicul D.C. a fost acela de colică abdominală.
După terminarea controlului medical, inculpatului V.I. i-au fost aplicate din nou cătuşele la mâini şi a fost condus pe culoarul spre ieşire şi apoi în curtea spitalului, până în apropierea autospecialei cu care se efectuase transportul, flancat din faţă de agent-şef de politie I.A. şi din spate de agent-şef de poliţie M.A. la distanţa de aproximativ 0,50 m.
Ajungând la o distanţă de aproximativ 1,5 metri de autospeciala poliţiei, agentul-şef I.A. se afla poziţionat cu spatele la inculpatul V.I. şi la agent-şef de poliţie M.A., care se afla la aproximativ 0,50 m în spatele inculpatului.
În acel moment, văzând că agentul-şef I.A. se afla cu spatele la el încercând să deschidă autospeciala de transport, inculpatul V.I. a profitat de moment şi a fugit de sub escortă prin curtea spitalului, ieşind apoi din incinta instituţiei pe poarta destinată accesului autovehiculelor, poartă ce se afla deschisă.
Imediat agentul de poliţie M.A. a somat pe inculpat să stea pe loc, moment în care s-a întors cu faţa la el şi agentul-şef I.A., care a observat faptul că inculpatul V.I. fugise de sub escortă.
Apoi, cei doi agenţi de poliţie au plecat în urmărirea arestatului, somându-l în repetate rânduri să se oprească, însă acesta nu a făcut-o, continuând să fugă pe diferite străzi, unde a şi reuşit să scape de urmăritori.
După mai multe ore de căutări, inculpatul V.I. a fost prins de organele de poliţie în zona DN1 Paralela 45, fiind reîncarcerat în Centrul de Arestare Preventivă din Câmpina.
În cauză a fost efectuată expertiza medico-legală psihiatrică a inculpatului V.I.; potrivit concluziilor raportului de expertizădin 23 septembrie 2010, inculpatul avea discernământul păstrat la data comiterii faptei, respectiv 8 septembrie 2010.
În faza de judecată a fost efectuat de către Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Prahova referatul de evaluare al inculpatului V.I. din cuprinsul căruia rezultă că inculpatul, pe fondul contextului familial nefavorabil şi-a conturat un patern infracţional a cărui reiterare este probabilă în lipsa unor intervenţii educativ restrictive specializate.
Audiat cu respectarea garanţiilor procesuale, în prezenţa apărătorului ales, inculpatul V.I. a avut o atitudine sinceră, recunoscând şi regretând săvârşirea infracţiunii de evadare în modalitatea prevăzută şi pedepsită de art. 269 alin. (1) C. pen., însă a contestat ferm faptul că ar fi folosit chiar şi cea mai uşoara formă de violenţă la momentul fugii de sub escortă.
Tribunalul a apreciat ca fiind pe deplin dovedită doar situaţia de fapt descrisă mai sus, aceasta rezultând atât din declaraţiile inculpatului V.I., cât şi din declaraţiile martorilor D.C., medic la Spitalul Judeţean Câmpina şi T.I., portar la aceeaşi instituţie, aceştia fiind persoane cu privire la obiectivitatea cărora nu există motive de îndoială.
Din analiza declaraţiilor acestora nu rezultă că inculpatul V.I. ar fi folosit violenţa pentru a-şi asigura fuga de sub escortă.
Martorul T.I., paznic la Spitalul Municipal Câmpina a declarat faptul că a văzut doar că inculpatul, având mâinile încătuşate în faţa corpului, a ieşit în fugă din curtea spitalului pe poarta folosită de autovehicule, poartă ce se afla deschisă.
Martorul T.I. nu a făcut referiri la vreo eventuală violenţă ce ar fi fost exercitată de inculpatul V.I. asupra agenţilor de politie care îl escortau.
Tribunalul nu a reţinut declaraţiile martorilor M.A. şi I.A., agenţi-şefi de poliţie care asigurau escorta, întrucât stabilirea vinovăţiei inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evadare în formă agravantă prevăzută de art. 269 alin. (2) C. pen. nu se poate face decât în baza unor probe dincolo de orice îndoială rezonabilă.
În rândul probelor dincolo de orice îndoială, de nicio manieră nu se pot circumscrie declaraţiile martorilor M.A. şi I.A., agenţi-şefi de poliţie însărcinaţi cu escortarea inculpatului la momentul fugii acestuia, întrucât aşa cum rezultă chiar din declaraţiile date în faza de judecată, aceştia au fost cercetaţi penal sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înlesnire a evadării prevăzută de art. 270 alin. (4) C. pen. la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova de însuşi procurorul care a sesizat instanţa în prezenta cauză prin rechizitoriu.
Tot din declaraţiile agenţilor-şefi de poliţie M.A. şi I.A. rezultă faptul că aceştia încă mai sunt cercetaţi sub aspect administrativ sau disciplinar în legătură cu acelaşi aspect, respectiv modalitatea concretă în care a evadat inculpatul V.I.
În aceste condiţii, declaraţiile martorilor M.A. şi I.A., agenţi-şefi de poliţie cu responsabilităţi directe în escortarea inculpatului V.I., nu pot servi ca mijloace de probă pentru dovedirea vinovăţiei acestuia din urmă sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evadare prin folosirea violenţei, faptă prevăzută de art. 269 alin. (2) C. pen.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul schimbării încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. şi individualizării pedepsei aplicate.
Prin Decizia penală nr. 50 din 31 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti s-a admis apelul declarat de procuror, s-a desfiinţat în parte sentinţa penală atacată şi, rejudecând, a fost condamnat inculpatul V.I. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evadare prevăzută de art. 269 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi s-a constatat că inculpatul este arestat în altă cauză.
Curtea a considerat că tribunalul a reţinut în mod eronat faptul că fuga inculpatului de sub escortă s-a realizat fără ca acesta să exercite cea mai mică formă de violenţă faţă de agenţii de poliţie care formau dispozitivul de pază.
În primul rând, este de remarcat că inculpatul a avut pe parcursul acestui proces penal o atitudine constantă, în sensul că în toate declaraţiile pe care acesta le-a dat a susţinut că a reuşit să scape de escorta asigurată de către martorii agenţi de poliţie într-un moment în care aceştia nu erau atenţi şi nu se asigurau cu privire la conduita sa. Acest lucru nu este însă de natură a conduce la o mai mare credibilitate a declaraţiilor sale. În conformitate cu prevederile art. 69 C. proc. pen., declaraţiile inculpatului pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu celelalte probe aflate la dosarul cauzei. În speţă aceste declaraţii nu pot fi coroborate cu nicio probă de la dosarul cauzei, fiind unice în ceea ce priveşte conţinutul.
În al doilea rând, modalitatea în care inculpatul a reuşit să se sustragă pazei pe care o asigurau martorii, agenţii de poliţie M.A. şi I.A., a fost descrisă în declaraţiile acestora din urmă, iar din coroborarea acestora rezultă că inculpatul a reuşit să fugă de sub escortă prin împingerea cu tot corpul a agentului-şef de poliţie M.A. care se afla în spatele acestuia, cu o mână ţinându-l de umăr. Ca rezultat al acţiunii inculpatului, martorul menţionat s-a dezechilibrat, a pierdut contactul fizic direct cu inculpatul, fapt ce a permis acestuia să fugă din curtea spitalului, fiind urmărit de către cei doi agenţi de poliţie, precum şi de alte persoane, însă fără succes.
Prima instanţă a înlăturat declaraţiile martorilor menţionaţi anterior considerând că acestea nu sunt conforme realităţii, cei doi lucrători de poliţie fiind direct interesaţi de soluţia prezentei cauze, deoarece erau cercetaţi penal pentru comiterea infracţiunii de înlesnire a evadării, prevăzută de art. 270 C. pen., ca urmare a acestui incident, precum şi disciplinar. A apreciat tribunalul că în cazul în care cei doi martori ar fi susţinut varianta inculpatului în ceea ce priveşte modul de desfăşurare a faptelor, s-ar fi autoincriminat şi din acest motiv aceştia ar fi alterat adevărul.
Curtea nu consideră ca fiind pertinent raţionamentul primei instanţe, acesta fiind fondat pe o prezumţie de părtinire a martorilor, prezumţie care nu poate fi îmbrăţişată. Elementele care conduc instanţa de fond la concluzia că martorii au încercat să prezinte o stare de fapt diferită faţă de cum s-au petrecut lucrurile sunt exterioare prezentei cauze, şi mai mult, nu au acoperire în realitate, în condiţiile în care, aşa cum rezultă din Rezoluţia din 3 noiembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, faţă de cei doi martori s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 270 alin. (4) C. pen. Această rezoluţie este anterioară momentului la care cei doi martori au fost audiaţi de către instanţa de fond la 13 ianuarie 2011 şi ca atare nu se poate considera că aceştia mai aveau posibilitatea de a se autoincrimina aşa cum susţine instanţa fondului.
Mai mult, este de remarcat că declaraţiile celor doi martori menţionaţi, singurii care au observat integral incidentul, inclusiv momentul la care s-a produs acţiunea violentă a inculpatului asupra unuia dintre aceştia, pe lângă faptul că se coroborează corespunzător, prezintă o stare de fapt mai plauzibilă decât cea relatată de către inculpat, neexistând elemente de fapt care să conducă la concluzia că martorii ar fi permis acestuia să umble nesupravegheat prin curtea unităţii sanitare. Din declaraţiile celorlalţi martori audiaţi, inclusiv de către prima instanţă, rezultă faptul că martorii M.A. şi I.A., atunci când au prezentat inculpatul pentru consultul medical, au manifestat grijă cu privire la modul în care asigurau paza inculpatului, martorul D.C.D., medicul pediatru care l-a consultat, relatând în declaraţia dată în cursul urmăririi penale că în cabinetul medical a fost prezent continuu unul dintre martorii lucrători de poliţie. În condiţiile în care în interiorul cabinetului medical cei doi lucrători de poliţie au asigurat paza inculpatului într-un mod adecvat, deşi riscul ca acesta să fugă era mult mai redus, cu atât mai mult se poate în mod rezonabil presupune că aceeaşi atitudine au avut aceştia şi în curtea unităţii sanitare.
Nu sunt de neglijat nici aspectele invocate în apelul parchetului vizând o anumită premeditare din partea inculpatului, care suporta greu detenţia, aşa cum acest lucru rezultă din cuprinsul referatului de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Prahova. În aceste condiţii, în mod evident inculpatul a profitat de cea mai mică ocazie ce i s-a ivit pentru a putea să se sustragă de sub escortă, chiar dacă pentru aceasta a fost necesară chiar şi utilizarea unei forme de violenţă, respectiv împingerea martorului M.A.
Curtea a reţinut din probele aflate la dosarul cauzei că inculpatul V.I. în momentul în care a ajuns în curtea spitalului din municipiul Câmpina a reuşit prin împingerea martorului M.A. să scape de sub supravegherea directă a acestuia, înlăturându-i mâna aflată pe umăr şi făcându-l pe acesta să îşi piardă echilibru, iar ulterior a fugit de sub escorta asigurată de către cei doi lucrători de poliţie, reuşind ulterior să evite prinderea sa de către aceştia.
Faţă de această stare de fapt, Curtea a considerat că acţiunile inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de evadare în forma prevăzută de art. 269 alin. (1) şi (2) C. pen., prima instanţă dispunând în mod eronat schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de evadare în formă simplă.
În raport de această încadrare juridică, pedeapsa aplicată inculpatului a fost stabilită conform limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru această infracţiune, instanţa orientându-se spre un cuantum orientat spre minimul special prevăzut de textul legal menţionat, alin. (2) al art. 269 C. pen., minim stabilit prin luarea în considerare a prevederilor art. 99 şi urm. C. civ., apreciind că în acest mod efectul educativ - preventiv al acesteia prevăzut de art. 52 C. pen. se va realiza, criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), analizate de către instanţă, indicând pe de o parte stabilirea unei pedepse cu închisoarea, iar pe de altă parte cuantumul acesteia, ce nu poate fi minimul special.
Împotriva Deciziei penale nr. 50 din 31 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, în termen legal a declarat recurs inculpatul V.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută de art. 269 alin. (2) C. pen. şi individualizării pedepsei aplicate.
În motivarea recursului său, inculpatul arată că nu a folosit violenţa în niciun mod pentru a evada, fapt confirmat de declaraţiile medicului de gardă D.C.D. şi ale portarului spitalului - T.I., în mod greşit fiind reţinute declaraţiile poliţiştilor care erau persoane interesate în cauză, iar pedeapsa aplicată este prea mare.
Inculpatul solicită casarea deciziei recurate şi menţinerea hotărârii primei instanţe.
Examinând recursul declarat de inculpat prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 14 şi 17 C. proc. pen., Înalta Curte reţine că acesta este întemeiat pentru considerentele ce urmează:
Potrivit art. 269 alin. (1) C. pen. evadarea din starea legală de reţinere sau detenţie se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani.
Conform alin. (2) al aceluiaşi articol pedeapsa este mai mare dacă fapta este săvârşită prin folosirea de violenţe, de arme sau de alte instrumente ori de către două sau mai multe persoane împreună.
În speţă, probele administrate nu au dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpatul ar fi folosit violenţa pentru a-şi asigura fuga de sub escortă.
După efectuarea controlului medical la Spitalul Municipal din Câmpina, inculpatul încătuşat a fost condus de către martorii I.A. şi M.A. - agenţi-şefi de poliţie către maşina poliţiei ce se afla parcată în curtea instituţiei.
În timp ce martorul I.A. se afla poziţionat cu spatele la inculpat încercând să deschidă maşina, iar martorul M.A. la o distanţă de 0,50 m în spatele său, inculpatul a fugit de sub escortă prin curtea spitalului, ieşind apoi pe partea destinată accesului autovehiculelor care era deschisă.
Martorul M.A. a relatat că în momentul în care se aflau la 1 - 1,5 m de autospeciala de transport, inculpatul l-a împins puternic cu corpul, moment în care s-a dezechilibrat, iar inculpatul a fugit îndreptându-se spre poarta de acces.
Martorul I.A. a arătat că după ce a deschis uşa autospecialei de transport, s-a întors, moment în care l-a văzut pe M.A. în timp ce îşi recăpăta echilibrul, strigând totodată „STAI”, iar pe inculpat fugind în curtea spitalului.
Martorul nu a văzut personal ce s-a întâmplat în spatele său la momentul când minorul a fugit, dar arată că celălalt agent se afla într-o mişcare aplecată spre în faţă şi a crezut că îşi revine dintr-o dezechilibrare. Nu poate preciza exact dacă poziţia în care l-a văzut era rezultatul efortului martorului M.A. de a-şi reveni după ce fusese dezechilibrat sau era rezultatul angajării sale în fuga după minor.
Ceilalţi martori audiaţi - D.C.D. şi T.I. nu au văzut momentul în care inculpatul a fugit de sub escortă, martorul T.I., relatând doar că l-a observat pe inculpat după acest moment, în timp ce ieşea pe poarta de acces, iar cei doi agenţi l-au somat să stea.
Din actele dosarului rezultă că cei doi agenţi însărcinaţi cu paza inculpatului şi audiaţi ca martori în prezenta cauză au fost cercetaţi pentru săvârşirea infracţiunii de înlesnire a evadării prevăzută de art. 270 alin. (4) C. pen., din declaraţiile acestora rezultând că sunt cercetaţi disciplinar în legătură cu evadarea inculpatului.
Prin Rezoluţia din 3 noiembrie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 270 alin. (4) C. pen.
Cu toate acestea, nu se poate reţine dincolo de orice îndoială că inculpatul a folosit violenţa pentru a evada, declaraţiile celor doi agenţi fiind apreciate şi prin prisma faptului că aceştia erau cercetaţi penal şi disciplinar pentru înlesnirea evadării.
Cum nicio altă probă din dosar nu demonstrează că inculpatul l-a îmbrâncit pe agentul-şef M.A. pentru a fugi de sub escortă, nu se poate concluziona că inculpatul a comis infracţiunea în modalitatea prevăzută de alin. (2) al art. 269 C. pen.
În consecinţă, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. va admite recursul, va casa Decizia penală recurată şi va menţine hotărârea primei instanţe.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul V.I. împotriva Deciziei penale nr. 50 din 31 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia recurată şi menţine Sentinţa penală nr. 32 din 25 ianuarie 2011 a Tribunalului Prahova, secţia penală.
Constată că inculpatul este arestat în altă cauză.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 iunie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 2400/2011. Penal. Lovirile sau vătămările... | ICCJ. Decizia nr. 2403/2011. Penal → |
|---|
