ICCJ. Decizia nr. 276/2011. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 276/2011
Dosar nr. 5727/2/2010
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2011
Asupra cauzei penale de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 274 din 14 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a recunoscut în România sentinţa penală din 8 noiembrie 2004 a Tribunalului Roma, sentinţa penală din 15 octombrie2004 a Judecătorului pentru Cercetări Preliminare Padova, sentinţa penală din 9 iunie 2004 a Tribunalului Padova, sentinţa penală din 12 mai 2006 a Tribunalului Padova, sentinţa penală din 10 aprilie 2007 a Tribunalului Veneţia, sentinţa penală din 20 decembrie 2007 a Tribunalului Padova, sentinţa penală din 28 mai 2008 a Judecătorului pentru Cercetări Preliminare Padova, sentinţa penală din 24 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Veneţia, sentinţa penală din 12 octombrie 2005 a Tribunalului Padova.
A dispus transferul condamnatului O.M.E. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 12 ani şi 27 zile închisoare.
A dedus prevenţia de la 03 martie 2007, la zi.
Onorariul avocatului din oficiu, în sumă de 85 lei, s-a suportat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin rezoluţia nr. 598/II/5/2010 din 23 iunie 2010 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat Curtea de Apel Bucureşti în vederea recunoaşterii sentinţelor penale pronunţate la 08 noiembrie 2004 de Tribunalul din Roma, la 09 iunie 2004 de Tribunalul din Cittadella, la 12 mai 2006 de Tribunalul din Padova, la 10 aprilie 2007 de Tribunalul din San Dona de Piave, la 20 decembrie 2007 de Tribunalul din Padova, la 28 mai 2008 de Judecătorul pentru Cercetări Preliminare din Tribunalul Padova, la 24 ianuarie 2008 de Curtea de Apel Veneţia, la 12 decembrie 2005 de Tribunalul din Padova şi la 15 octombrie 2004 de Judecătorul pentru Cercetări Preliminare din Tribunalul Padova şi punerii în executare a acestora, în conformitate cu dispoziţiile art. 145 sau art. 146 din Legea nr. 302/2004.
Din conţinutul rezoluţiei reiese că la data de 17 martie 2010 s-a înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti adresa nr. 15504/2010 a Ministerului Justiţiei – Direcţia Drept Internaţional şi Tratate prin care a fost transmisă cererea formulată de Ministerul Justiţiei din Republica Italia de transferare a persoanei condamnate O.M.E., cetăţean român, într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei aplicate de instanţele statului de condamnare.
Documentele transmise de statul de condamnare relevă că O.M.E. a suferit următoarele condamnări:
1. Sentinţa penală emisă de Tribunalul din Roma la 08 noiembrie 2004 rămasă definitivă la 28 decembrie 2004 prin care a fost condamnat la 4 luni închisoare;
2. Sentinţa penală emisă de Tribunalul din Padova la 15 octombrie 2004 rămasă definitivă la 27 iulie 2006 prin care a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 8 luni închisoare;
3. Sentinţa penală emisă de Tribunalul din Padova, Secţia
din Cittadella la 09 iunie 2004, rămasă definitivă la 23 octombrie 2004, prin care a fost condamnat la pedeapsa de 9 luni închisoare şi o lună arest;
4. Sentinţa penală emisă de Tribunalul din Padova la 12 mai 2006, rămasă definitivă la 01 august 2006, prin care a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare;
5. Sentinţa penală emisă de Tribunalul ordinar din Veneţia, Secţia din San Dona di Piave la 10 aprilie 2007, definitivă la 12 iunie 2007, prin care a fost condamnat la 3 ani închisoare;
6. Sentinţa penală emisă de Tribunalul din Padova la 20 decembrie 2007 rămasă definitivă la 21 februarie 2008 prin care a fost condamnat la pedeapsa de 6 luni închisoare;
7. Sentinţa penală emisă de Judecătorul pentru Cercetările Preliminare din cadrul Tribunalului Padova la 28 mai 2008 rămasă definitivă la 30 septembrie 2008 prin care a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare;
8. Sentinţa penală emisă de Curtea de Apel Veneţia la 24 ianuarie 2008, rămasă definitivă la 11 martie 2008, prin care a fost condamnat la 1 an şi 10 luni închisoare;
9. Sentinţa penală emisă de Tribunalul din Padova la 12 octombrie 2005 rămasă definitivă la 04 decembrie 2005 prin care a fost condamnat la 20 de zile închisoare;
10. Sentinţa penală emisă de Tribunalul din Bassano del Grappa la 04 decembrie 2006, definitivă la 16 aprilie 2007, prin care a fost condamnat la 20 de zile de arest.
Conform ordonanţei de executare a pedepselor concurente emise de Procuratura Republicii de pe lângă Tribunalul din Padova la data de 04 mai 2009 (filele 130-141 din dosarul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti) condamnatul O.M.E. urmează a executa pedeapsa finală de 12 ani, 1 lună, 17 zile închisoare şi 1 lună şi 20 de zile arest.
Din conţinutul sentinţei penale din 04 decembrie 2006 pronunţată de Tribunalul din Bassano del Grappa reiese că O.M.E. a fost condamnat la 20 de zile de arest pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 6 alin. (III) din Decretul Legislativ nr. 286/1998 constând în aceea că, fără a avea un motiv justificat, nu a prezentat niciun document de identitate carabinierilor care l-au oprit pentru control.
Instanţa de fond a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile dublei incriminări la care se referă art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004 modificată şi art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, mai puţin cu privire la faptele reţinute prin sentinţa penală din 12 octombrie 2005 a Tribunalului din Padova (definitivă la 4 decembrie 2005) pe care nu a recunoscut-o, apreciind că potrivit legislaţiei române nu este interzisă recunoaşterea parţială, atâta timp cât există şi acordul de transfer al condamnaţilor.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, criticând hotărârea sub aspectul greşitei admiteri a cererii formulate de Ministerul Justiţiei din Italia, privind transferul persoanei condamnate O.M.E. în vederea executării pedepsei, întrucât transferul în vederea executării unei părţi din pedeapsa finală, unică nu reprezintă o posibilitate legală, executarea pedepsei neputându-se face fracţionat între cele două state.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, îl consideră fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 129 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 302/2004 transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc numai cu condiţia ca faptele care au atras condamnarea să constituie infracţiuni potrivit legii statului de executare.
Inexistenţa condiţiei dublei incriminări a fost corect constatată de către instanţa de judecată relativ la condamnarea de 20 de zile de arest, însă în mod greşit prin hotărârea recurată s-a scăzut din pedeapsa totală de 12 ani, 1 lună, 17 zile închisoare şi 1 lună şi 20 de zile arest această pedeapsă şi s-a dispus transferul condamnatului în România în vederea continuării executării pedepsei de 12 ani şi 27 zile închisoare.
După condamnarea persoanei transferabile prin cele 10 hotărâri penale, autorităţile judiciare italiene au cumulat pedepsele aplicate, potrivit legislaţiei italiene, astfel încât pedeapsa rezultanta este de 12 ani, 1 lună, 17 zile închisoare şi 1 lună şi 20 de zile arest.
În cazul transferării unei persoane condamnate Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate şi legea internă nr. 302/2004 stabilesc două proceduri alternative de executare, între care statul de executare trebuie să aleagă, respectiv continuarea executării pedepsei aplicate sau conversiunea condamnării.
În procedura de continuare a executării reglementată de art. 10 din Convenţie şi art. 145 din Legea nr. 302/2004, statul de executare continuă activitatea începută de statul de condamnare, succedându-i în totalitate şi este legat de natura juridică şi durata sancţiunii aşa cum rezultă ea din condamnare.
În prezenta cauză fiind stabilită ca modalitate de transferare continuarea executării, nu se poate modifica durata pedepsei, statul român fiind continuatorul statului de condamnare.
Interpretând raţional dispoziţiile art. 145 din Legea nr. 302/2004 reiese că transferul unei persoane condamnate produce efecte „in personam" şi este indivizibilă în sensul că trebuie să privească toate pedepsele privative de libertate pe care condamnatul le are de executat în statul de condamnare.
Recunoaşterea parţială a hotărârilor de condamnare şi transferul în vederea executării unei părţi din pedeapsa finală, unică, nu reprezintă o posibilitate legală, întrucât executarea pedepsei nu se poate face fracţionat între cele două state.
În concluzie, nefiind întrunită condiţia dublei incriminări, se impune respingerea cererii de transfer a persoanei condamnate O.M.E. într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei aplicate de autorităţile judiciare italiene.
Faţă de cele reţinute, conform art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 274 din 14 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, privind pe intimatul persoană condamnată O.M.E.
Va casa sentinţa penală atacată şi, rejudecând, va respinge sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind transferul persoanei condamnate O.M.E., într-un penitenciar din România.
Onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru intimatul persoană condamnată O.M.E., în sumă de 80 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 274 din 14 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, privind pe intimatul persoană condamnată O.M.E.
Casează sentinţa penală atacată şi, rejudecând, respinge sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind transferul persoanei condamnate O.M.E., într-un penitenciar din România.
Onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru intimatul persoană condamnată O.M.E., în sumă de 80 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 ianuarie 2011
| ← ICCJ. Decizia nr. 275/2011. Penal. înlocuirea măsurii... | ICCJ. Decizia nr. 2766/2011. Penal → |
|---|
