ICCJ. Decizia nr. 2854/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2854/2011
Dosar nr. 6538/1/2011
Şedinţa publică din 17 august 201.
Asupra recursului de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin încheierea din 2 august 2011, pronunţată în dosarul nr. 4630/89/2010 al Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a dispus, printre altele, în temeiul art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului C.J., constatându-se că temeiurile de fapt şi de drept care au fost avute în vedere la luarea măsurii preventive faţă de inculpat subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a acestuia.
De asemenea, instanţa de prim control judiciar a reţinut că prezervarea ordinii publice continuă să fie prevalentă datelor ce ţin de persoana inculpatului şi cu toate că în desfăşurarea procedurilor penale a intervenit o hotărâre de condamnare (inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 42 din 21 februarie 2011 a Tribunalului Vaslui la o pedeapsă rezultantă de 8 ani închisoare) nu este afectată prezumţia de nevinovăţie.
Împotriva încheierii sus-arătate a declarat recurs inculpatul C.J., solicitând, prin apărătorul desemnat din oficiu, punerea în libertate, în cauză existând indicii că procesul penal se va desfăşura normal şi în aceste condiţii.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs precum şi întreaga cauză, conform dispoziţiilor cuprinse în art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.
De la această regulă, există însă excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de procedură prevăzute de legea naţională, care la rândul lor trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Altfel spus, să se poată demonstra că detenţia acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 paragraful 1.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte, constată respectarea, deopotrivă, atât a dispoziţiilor cuprinse în legea internă, cât şi a existenţelor ce decurg din prevederile Convenţiei.
Astfel, potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept [art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.] care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Înalta Curte, în raport de modalitatea concretă de săvârşire a faptelor şi de gravitatea deosebită a acestora, de atitudinea inculpatului care, a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin negare constantă a săvârşirii faptelor ce i se impută, dar mai ales de efectul negativ resimţit de societatea civilă în cazul lăsării acestuia în libertate, constată că instanţa de prim control judiciar a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen.
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de apel a procedat corect atunci când a menţinut, justificat, măsura arestării preventive a inculpatului C.J., constatând că există indicii temeinice pentru a se conchide că există presupunerea rezonabilă că acesta a săvârşit faptele deduse judecăţii, a căror gravitate scoate în evidenţă pericolul concret pentru ordinea publică.
Lăsarea în libertate a inculpatului exclude atingerea dezideratelor impuse de legea penală chemată să ocrotească adevăratele valori ale statului de drept, creându-se un climat de insecuritate şi de neîncredere a cetăţenilor oneşti în actul de justiţie.
Mai mult decât atât, manifestările nejustificate de clemenţă ale instanţei nu ar face decât să încurajeze, la modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial şi să afecteze nivelul încrederii societăţii în instituţiile statului chemate să vegheze la respectarea şi aplicarea legii.
Pentru considerentele mai sus-enunţate şi constatând că judecarea cauzei cu inculpatul C.J. în stare de arest preventiv va asigura celeritatea şi buna desfăşurare a procesului penal, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.J. împotriva încheierii din 02 august 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 4630/89/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul cuvenit interpretului de limbă engleză se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 august 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2853/2011. Penal. Cerere de transfer de... | ICCJ. Decizia nr. 2938/2011. Penal → |
|---|
