ICCJ. Decizia nr. 3460/2011. Penal. Rejudecarea după extrădare (art.522 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3460/2011
Dosar nr. 3206/30/2011
Şedinţa publică din 6 octombrie 2011
Asupra recursului penal de faţă;
Prin cererea introdusă şi înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 3206/30/2011 la data de 10 mai 2011, condamnatul P.O. a solicitat rejudecarea cauzei în care s-a pronunţat Tribunalul Timiş prin sentinţa penală nr. 544/P/2003, deoarece a fost judecat şi condamnat în lipsă şi în temeiul art. 404 alin. (1) solicită suspendarea în tot a executării hotărârii supuse rejudecării.
În motivarea cererii, condamnatul a arătat ca i-a fost încălcat dreptul la apărare prevăzut de art. 6 din C.E.D.O. si art. 6 C. pen. deoarece nu a fost citat în mod corect la niciunul din termenle de judecată, în aceste condiţii neştiind de existenţa dosarului, iar sentinţa a rămas definitivă prin neapelare.
De asemenea, s-a mai arătat că i-au fost încălcate dispoziţiile art. 291 C. proc. pen. privind citarea părţilor la judecată, că i-a fost îngrădit dreptul la apărare deoarece nu a putut administra probe nici la instanţa de fond şi nici să uzeze de căile de atac prevăzute de lege, încălcându-i-se astfel şi principiul de drept privind garantarea dreptului la apărare şi al prezumţiei de nevinovăţie.
S-a mai arătat că a fost citat greşit încă de la întocmirea actului de sesizare al instanţei, astfel, în rechizitoriu s-a reţinut că domiciliul său este în Viena, str. A. nr. X Austria, însă, în reliatate adresa de domiciliu este în Viena, str. A. X Austria 1100, după cum a indicat în mod corect în declaraţia scrisă personal.
Totodată s-a mai arătat că din dovada de îndeplinire a procedurii de citare, deşi adresa era cunoscută pentru primul termen de judecată a fost citat direct prin afişare la Consiliul Local şi la uşa instanţei, lucru total neprocedural.
S-a mai arătat că scrisoarea recomandată prin care se face citarea oferă posibilitatea reală a inculpatului care locuieşte în străinătate, de a lua cunoştinţă de faptul că a fost citat la o anumită instanţa, într-o anume cauză şi la un termen precizat.
Inculpatul a mai arătat că probele administrate în cadrul dosarului au fost efectuate, deşi în încheierea de şedinţă s-a făcut menţiunea „lipsa de procedură cu inculpatul".
Astfel, inculpatul solicită admiterea cererii şi să se dispună rejudecarea cauzei, în baza art. 5221 C. proc. pen. şi totodată suspendarea în tot a executării hotărârii supuse judecării, în baza art. 404 C. proc. pen.
Prin sentinţa penală nr. 295/PI din 22 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 3206/30/2011, în baza art. 5221 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 406 alin. (4) C. proc. pen. a fost respinsă cererea de rejudecare a sentinţei penale nr. 544/PI din 18 august 2003 a Tribunalului Timiş, pronunţată în Dosarul nr. 3942/P/2000, formulată de condamnatul P.O., ca nefondată.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat condamnatul la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Timiş a reţinut următoarele.
Prin s.p.nr. 544/PI din 18 august 2003 a Tribunalului Timiş, rămasă definitivă prin neapelare, numitul P.O. a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare, în condiţiile art. 71, 64 C. pen. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 176 C. vam., art. 279 alin. (1) C. pen., art. 26 raportat la art. 293 alin. (2) C. pen.
La data de 10 mai 2011, condamnatul a formulat o cerere de rejudecare a cauzei, în condiţiile prevăzute de art. 5221 C. proc. pen., întrucât nu a fost prezent la judecata care a avut ca rezultat condamnarea sa la o pedeapsă de 4 ani închisoare, întrucât nu a fost legal citat, el locuind în fapt în Austria.
Potrivit dispoziţiilor art. 5221 C. proc. pen. este posibilă rejudecarea cauzei de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului, în cazul unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, dacă aceasta a fost extrădată sau predată în baza unui mandat european de arestare.
Aşa cum s-a reţinut din actele depuse la dosar, condamnatul O.P. a fost arestat, la data de 31 iulie 2010, în Grecia în vederea extrădării sale către România pentru punerea în executare a mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 722/2003 din data de 18 august 2003 emis de Tribunalul Timiş pe numele său ca urmare a rămânerii definitive a s.p.nr. 544 din 18 august 2003.
S-a mai reţinut că condamnatul a fost predat autorităţilor judiciare române la data de 22 noiembrie 2010.
Totodată, instanţa de fond a constatat că numitul O.P. nu a participat la procesul ce a format obiectul Dosarului nr. 3924/P/2000 al Tribunalului Timiş, el nefiind prezent nici la nici un termen de judecată, întrucât era plecat din ţară şi nu a fost legal citat.
Ca atare, atâta timp cât condamnatul a făcut obiectul unui mandat european de arestare executat de autorităţile judiciare elene şi el a fost judecat şi condamnat în lipsă de către Tribunalul Timiş în cursul anului 2003, la termenul de judecată din data de 03 iunie 2011 instanţa a admis, în principiu, cererea de rejudecare formulată de condamnatul O.P.
La acelaşi termen de judecată, s-a constatat că instanţa a solicitat condamnatului să precizeze limitele rejudecării, acesta menţionând personal că nu doreşte ca martorii propuşi prin rechizitoriul nr. 282/P/2000 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş să fie reaudiaţi. El a menţionat doar că ar dori, eventual, să fie audiat în calitate de martor, numitul K.V., dar la solicitarea instanţei de a indica locul unde acesta poate fi găsit, condamnatul a precizat că nu cunoaşte locul unde se află acest presupus martor, motiv pentru care la termenul de judecată din data de 22 iunie 2011 condamnatul a renunţat la cererea de încuviinţare a acestui martor.
La termenul de judecată din data de 03 iunie 2011 instanţa a procedat la audierea condamnatului, declaraţia acestuia fiind consemnată şi ataşată la dosar.
Potrivit dispoziţiilor art. 5221 C. proc. pen. dispoziţiile art. 404-408 C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător cererilor de rejudecare.
În conformitate cu prevederile art. 406 alin. (4) C. proc. pen., dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge.
În condiţiile în care aceste prevederi legale se aplică în mod corespunzător şi cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., instanţa de fond a apreciat că în situaţia în care cererea de rejudecare este nefondată, sentinţa de condamnare fiind temeinică şi legală, ea poate fi respinsă ca neîntemeiată, ori, în prezenta cauză, în opinia instanţei de fond, cererea de rejudecare este nefondată.
S-a reţinut că în cursul anului 2000 condamnatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de contrabandă prevăzute de art. 176 din Legea nr. 141/1997, nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor prevăzută de art. 279 alin. (1) C. pen., complicitate la prezentarea sub o identitate falsă prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 293 alin. (2) C. pen., complicitate la tentativă la trecerea frauduloasă a frontierei prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 68 lit. b) din Legea nr. 56/1992 şi racolarea de persoane în vederea trecerii frauduloase a frontierei prevăzută de art. 67 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 56/1992.
De asemenea, s-a reţinut că cel condamnat nu a criticat sentinţa de condamnare în ceea ce priveşte ultimele două infracţiuni, arătând că acestea au fost graţiate prin Legea nr. 543/2002.
Referitor la infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 293 alin. (2) C. pen., s-a reţinut că numitul O.P. a solicitat achitarea sa întrucât fapta nu există, neputându-se vorbi de complicitate atâta timp cât autorul nu a fost trimis în judecată.
Sub acest aspect, prima instanţă a apreciat că susţinerile condamnatului nu pot fi luate în considerare. După cum s-a reţinut din procesul verbal întocmit de organele de cercetare penală la data de 13 martie 2000, la data respectivă, în jurul orei 1:30, s-au prezentat, la P.C.T.F. Jimbolia, pe sensul de ieşire din ţară, 5 cetăţeni străini. Trecându-se la controlul paşapoartelor, s-a constatat că aceştia se numesc B.B., W.P., O.P., K.E. şi K.D. Fiind cercetate documentele de călătorie, poliţiştii de frontieră au constatat că ultimii doi cetăţeni străini (K.E. şi K.D.) nu aveau aplicate în paşapoarte ştampila de intrare în România.
În continuare, trecându-se la efectuarea portretului vorbita celor două persoane, s-a constatat că acestea nu corespund ca fizionomie a feţei cu pozele din paşaport.
În acest context, atâta timp cât cei doi cetăţeni străini au negat faptul că ar mai avea asupra lor alte documente, s-a trecut la efectuarea unui control corporal, constatându-se că în buzunarele de la pantaloni aveau paşapoartele simple pe numele de K.I. şi B.C.
S-a reţinut că fiind audiaţi, cei doi cetăţeni turci au precizat că au venit în România prin P.C.T.F Giurgiu, intrând în ţară cu paşapoartele reale, intenţia lor fiind să ajungă în Occident. Înainte de plecarea lor din ţară, au aranjat cu un turc din Austria, pe nume H., să le aranjeze sosirea lor în Austria. El Ie-a transmis că va veni după ei un turc, care îi va aştepta într-o benzinărie situată în apropiere de Bucureşti.
S-au întâlnit cu O.P. într-o benzinărie, iar acesta Ie-a înmânat paşapoartele false pe care le adusese cu el, urmând ca aceste paşapoarte să fie folosite la ieşirea din ţară. Pentru serviciile sale, O.P. Ie-a cerut câte 3.000 de mărci germane, dar nu au avut să-i dea decât 400 de mărci.
În ceea ce priveşte această faptă, prima instanţă a constatat că numitul O.P. a avut o poziţie contradictorie. Iniţial, fiind audiat la data de 13 martie 2000, a precizat că nu-i cunoaşte pe cei doi cetăţeni turci, arătând că i-a întâlnit într-o benzinărie, la Deva. Cei doi l-au auzit vorbind turceşte la telefon şi l-au întrebat dacă poate să-i transporte şi pe ei până în Austria, condamnatul acceptând acest lucru.
S-a reţinut că ulterior, la data de 14 martie 2000, O.P. a revenit asupra declaraţiilor sale şi a afirmat că paşapoartele false ale celor doi cetăţeni turci Ie-a adus el personal din Austria, de la o persoană pe nume H., care a organizat întreaga acţiune, el şi cei doi prieteni ai săi (B. şi W.) urmând să primească ceva bani pentru ajutor.
După aceea, când a fost audiat din nou, în aceeaşi zi -14 martie 2000, condamnatul şi-a schimbat din nou declaraţiile, revenind asupra primelor susţineri din data de 13 martie 2000.
Fiind audiat la data de 03 iunie 2011, condamnatul şi-a schimbat din nou declaraţiile, arătând că nu-i cunoaşte pe cei doi cetăţeni turci, că nu au fost cu el în aceeaşi maşină - aspect contrazis de toate celelalte probe administrate în cauză.
Instanţa de fond a constatat că O.P. nu a prezentat un motiv plauzibil în legătură cu prezenţa sa în România în ziua de 13 martie 2000. Atât el, cât şi B.B. şi W.P. au afirmat că au venit în România pentru a se plimba. Ei au intrat în ţară în dimineaţa zilei de 12 martie 2000, s-au deplasat până la Bucureşti şi în seara aceleiaşi zile au pornit înapoi spre Austria, dorind să iasă din ţară în dimineaţa zilei de 13 martie 2000, în jurul orei 1:30.
S-a apreciat că o asemenea explicaţie nu apare ca fiind credibilă. Fiind greu de crezut că cele 3 persoane au efectuat un drum de peste 1.000 km, care a durat doar o zi şi care a necesitat cheltuieli, doar pentru a se plimba.
Nici afirmaţia potrivit căreia s-ar fi întâlnit întâmplător cu cei doi cetăţeni turci într-o benzinărie de lângă Deva nu a fost luată în considerare de prima instanţă, reţinându-se că numiţii B.C. şi K.I. au explicat faptul că numitul O.P. a venit special din Austria pentru a-i prelua, dându-şi întâlnire într-o benzinărie, şi a-i transporta fraudulos până la Viena, sens în care Ie-a şi înmânat cele două paşapoarte false.
În acest context, prima instanţă a apreciat că cererea de rejudecare formulată de condamnat, sub acest aspect, este nefondată, condamnarea sa fiind temeinică şi legală pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la fals privind identitatea, în condiţiile în care Ie-a înmânat numiţilor B.C. şi K.I. două paşapoarte false cu care aceştia s-au legitimat în faţa poliţiştilor de frontieră de la P.C.T.F. Jimbolia.
S-a considerat că împrejurarea că autorii infracţiunii prevăzute de art. 293 C. pen. nu au fost trimişi în judecată, apreciindu-se că fapta lor nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, nu are nicio relevanţă în ceea ce priveşte responsabilitatea condamnatului şi în nicio situaţie nu poate conduce la concluzia că fapta nu există. Săvârşirea infracţiunii de fals privind identitatea a fost facilitată de către numitul O.P., care Ie-a înmânat paşapoartele false, motiv pentru care activităţile desfăşurate de el sunt mai grave întrucât, în situaţia în care nu s-ar fi implicat, falsul privind identitatea nu ar fi fost săvârşit.
În ceea ce priveşte infracţiunile prevăzute de art. 279 alin. (1) C. pen. şi art. 176 din Legea nr. 141/1997, s-a reţinut că cel condamnat a recunoscut faptul că, la data de 12 martie 2000, a introdus în ţară un pistol marca Para calibrul 9 mm şi 5 cartuşe aferente.
Din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 283.632 din data de 20 martie 2000 s-a reţinut că arma era în stare de funcţionare, fiind confecţionată special pentru a împrăştia gaze nocive iritante sau de neutralizare.
De asemenea, s-a constatat că pentru această armă condamnatul nu a prezentat nicio autorizaţie de deţinere sau de introducere în tară, arătând că nu deţine o astfel de autorizaţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 176 din Legea nr. 141/1997 în vigoare la data săvârşirii faptei, s-a reţinut că constituia infracţiunea de contrabandă calificată trecerea peste frontieră, fără autorizaţie, a armelor şi se pedepsea cu închisoarea de la 3 la 12 ani, constatându-se că această infracţiune continuă să existe şi în momentul de faţă, fiind preluată prin dispoziţiile art. 271 din Legea nr. 86/2006.
S-a mai reţinut că la data desfăşurării activităţii infracţionale, noţiunea de armă era definită prin dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 17/1996, care stabileau la alin. (2) lit. d), că prin armă se înţelege şi orice armă confecţionată special pentru a împrăştia gaze nocive, iritante sau de neutralizare.
În acest context, s-a apreciat că săvârşirea infracţiunii de contrabandă calificată de către numitul O.P., nu poate fi contestată. La data de 12 martie 2000 acesta a introdus în ţară, fără drept, o armă confecţionată special pentru a împrăştia gaze nocive iritante sau de neutralizare, aspect pe care l-a recunoscut. Ca urmare, s-a apreciat că condamnarea sa pentru comiterea infracţiunii de contrabandă calificată este temeinică şi legală.
De asemenea, s-a constatat că în cauză sunt incidente şi prevederile art. 279 alin. (1) C. pen. Apărătorul condamnatului a menţionat că aceste prevederi nu ar trebui aplicate întrucât în cursul anului 2004 a intrat în vigoare Legea nr. 295/2004, care, la art. 1361, stabileşte o pedeapsă mai uşoară astfel încât este o lege mai favorabilă.
Instanţa a constatat că rolul cererilor de rejudecare întemeiate pe dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen. nu este acela de a proceda, în mod automat, prin simpla formulare a cererii, la rejudecarea întregului proces. O asemenea opinie nu a fost acceptată întrucât s-a considerat că ar reprezenta o încurajare a condamnaţilor să se sustragă de la procesul penal pentru ca ulterior, prin simpla formulare a unei cereri de rejudecare, să beneficieze de o nouă judecată a procesului, cu tot ceea ce implică aceasta, instanţa fiind obligată să ia în considerare toate instituţiile dreptului penal, inclusiv cele referitoare la prescripţia răspunderii penale sau legea mai favorabilă.
Cererea de rejudecare, în opinia primei instanţe, poate fi admisă şi, pe cale de consecinţă, poate conduce la anularea hotărârii de condamnare, numai în situaţia în care cu ocazia administrării probatoriului, de data aceasta în prezenţa condamnatului, se constată că hotărârea de condamnare este netemeinică sau nelegală, astfel încât soluţia de condamnare este greşită, fiind necesară achitarea sau încetarea procesului penal. În cazul în care toate probele administrate în cauză converg către legalitatea şi temeinicia hotărârii de condamnare, cererea de rejudecare nu poate fi admisă iar hotărârea de condamnare anulată.
Prima instanţă a constatat că cel condamnaţi nu a contestat legalitatea şi temeinicia hotărârii de condamnare în ceea ce priveşte infracţiunile de contrabandă şi nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor. S-a reţinut că ceea ce el a contestat este cuantumul pedepselor aplicate, pe care le consideră prea mari. În opinia primei instanţe, rolul cererilor de rejudecare nu este acela de a determina instanţa de judecată să procedeze la o nouă individualizare a pedepselor, ci de a constata nelegalitatea sau netemeincia hotărârii de condamnare, ceea ce în prezenta cauză nu se poate reţine.
S-a constatat că la data condamnării numitului O.P. şi rămânerii definitive a hotărârii de condamnare Legea nr. 295/2004 nu era în vigoare, astfel că dispoziţiile ei nu puteau fi aplicate de către prima instanţă, soluţia fiind corectă şi sub acest aspect.
Prima instanţă a reţinut că condamnarea numitului O.P. pentru săvârşirea infracţiunilor de contrabandă calificată şi nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor este temeinică şi legală. Condamnatului i-au fost aplicate pedepse orientate spre minimul special, iar în urma contopirii pedepselor nu i-a fost aplicat nici un spor de pedeapsă, deşi activitatea infracţională a fost alcătuită din săvârşirea a trei infracţiuni. Totodată, la stabilirea pedepselor, instanţa a luat în considerare caracterul organizat al activităţii infracţionale, precum şi atitudinea numitului O.P. care, în mod repetat, a încercat să inducă în eroare organele judiciare.
Ca atare, în opinia instanţei de fond, aplicarea unei pedepse în cuantum de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea a trei infracţiuni concurente, în condiţiile în care minimul special al pedepsei pentru infracţiunea cea mai gravă era de 3 ani închisoare, iar condamnatul nu a recunoscut în totalitate săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa, nu apare ca fiind exagerată.
S-a mai reţinut că apărătorul condamnatului a solicitat reţinerea în favoarea acestuia a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen., însă s-a apreciat că împrejurarea că numitul O.P. nu are antecedente penale nu reprezintă o împrejurare care să justifice coborârea pedepsei sub minimul special, acest aspect fiind avut în vedere în momentul în care au fost individualizate pedepsele, lipsa antecedentelor penale reprezentând starea de normalitate a unei persoane şi nu constituie o împrejurare excepţională ce poate fi interpretată ca fiind o circumstanţă atenuantă.
În ceea ce priveşte presupusa atitudine sinceră a condamnatului, prima instanţă a constatat că pe durata întregului proces numitul O.P. a avut o conduită procesuală oscilantă, schimbându-şi mereu declaraţiile, astfel încât nu s-a putut considera că prin susţinerile sale acesta a contribuit, în mod esenţial, la aflarea adevărului, astfel încât atitudinea sa să poată fi interpretată ca reprezentând o împrejurare de natură a atenua răspunderea penală.
Prin urmare cererea de rejudecare a fost respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel inculpatul P.O., apelul nefiind motivat în scris, ci doar oral în ziua judecăţii de către apărătorul din oficiu care a solicitat admiterea cererii de rejudecare, iar inculpatul în ultimul său cuvânt, a arătat că Ministerul de Justiţie din Austria îi garantează dreptul la rejudecare şi se consideră nevinovat cu privire la acuzaţiile aduse.
Prin Decizia penală nr. 123/A din 24 august 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală a fost respins ca nefondat apelul inculpatului.
Astfel, din examinarea întregului material probator existent în cauză, a rezultat că Tribunalul Timiş a reţinut în mod corect starea de fapt dedusă judecăţii şi a stabilit în mod corect că nu se impune admiterea cererii de rejudecare a cauzei, în sensul modificării pedepselor aplicate în cauză sau în sensul constatării nevinovăţiei pentru una sau mai multe din infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului în primul ciclu procesual.
S-a arătat în mod judicios că inculpatul nu a criticat infracţiunile de complicitate la tentativă de trecere frauduloasă a frontierei prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), rap. la art. 68 lit. b) din Legea nr. 56/1992, respectiv racolarea de persoane în vederea trecerii frauduloase a frontierei prev. de art. 67 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 56/1992, deoarece aceste infracţiuni au fost graţiate prin Legea nr. 543/2002.
Cu privire la infracţiunea prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), rap. la art. 293 alin. (2) C. pen., inculpatul a solicitat achitarea pentru această faptă întrucât autorul nu a fost trimis în judecată, însă din toate probele dosarului rezultă că acesta se face vinovat de această infracţiune, săvârşind infracţiunea de complicitate la fals privind identitatea, în condiţiile în care Ie-a înmânat numiţilor B.C. şi K.I. două paşapoarte false cu care aceştia s-au legitimat în faţa poliţiştilor de frontieră de la P.C.F.T. Jimbolia, iar faptul că autorii infracţiunii prev. de art. 293 C. pen. nu au fost trimişi în judecată, apreciindu-se că fapta lor nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, nu are nici o relevanţă în ceea ce priveşte responsabilitatea condamnatului şi nu se poate constata nevinovăţia inculpatului.
Cu privire la infracţiunea prev. de art. 279 alin. (1) C. pen. şi art. 176 din Legea nr. 141/1997, inculpatul a recunoscut că la data de 12 martie 2000 a introdus în ţară un pistol marca „P.", calibrul 9 mm şi 5 cartuşe aferente, iar potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit în cauză, arma era în stare de funcţionare, fiind confecţionată special pentru a împrăştia gaze nocive, iritante sau de neutralizare, pentru care inculpatul nu a putut prezenta autorizaţie de deţinere sau de introducere în ţară.
În aceste condiţii, săvârşirea infracţiunii de contrabandă calificată de către inculpatul O.P. nu poate fi contestată, acesta introducând în ţară fără drept o armă confecţionată special pentru a împrăştia gaze nocive iritante sau de neutralizare, aspect pe care de altfel l-a şi recunoscut, fiind incidente şi disp. art. 279 alin. (1) C. pen., în acelaşi timp, astfel că pentru aceste infracţiuni condamnarea inculpatului s-a produs în mod temeinic şi legal.
În speţa de faţă condamnatului i-au fost aplicate pedepse orientate spre minimul special, iar ca urmare a contopirii pedepselor, nu i s-a aplicat nici un spor de pedeapsă, iar pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare pentru săvârşirea a trei infracţiuni concurente nu apare ca fiind exagerată, cu toate că acesta nu a recunoscut în totalitatea săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa, activitatea sa având şi un caracter organizat.
Criticile inculpatului referitoare la inexistenţa infracţiunilor în aceste condiţii, apare ca total nefondată, iar cu privire la asigurarea rejudecarii invocată în cauză, acest drept i-a fost respectat în totalitate, tocmai prin parcurgerea procedurii de rejudecare, doar că în final s-a apreciat că nu se impune vreo modificare cu privire la hotărârea deja pronunţată în cauză, condamnările pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa fiind temeinice şi legale, iar cuantumul pedepselor fiind de natură să conducă la reeducarea inculpatului.
Rolul cererilor de rejudecare nu este acela de a determina instanţa de judecată să procedeze la o nouă individualizare a pedepselor, ci de a constata nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii de condamnare, ceea ce în prezenta cauză nu se poate reţine, iar hotărârea de condamnare nu poate fi anulată pentru motivele solicitate de către inculpat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs condamnatul P.O., care fără a indica vreun caz de casare, a solicitat trimiterea cauzei pentru rejudecarea dosarului de fond, arătând că judecata la prima instanţă s-a făcut fără citarea legală a recurentului la adresa indicată pe declaraţia sa olografă de la urmărirea penală.
Recursul este nefondat.
În ce priveşte citarea condamnatului, acesta se raportează în mod greşit la primul ciclu procesual, finalizat prin condamnarea sa în lipsă pentru faptele deduse judecăţii. Lipsa lui de la judecată, în condiţiile în care a fost plecat din ţară, nefiind legal citat, reprezintă aspecte care au fost avute în vedere de către instanţa învestită cu cererea de rejudecare a cauzei şi care au determinat de altfel admiterea în principiu a acesteia.
În procedura de rejudecare prevăzută şi desfăşurată conform art. 5221 C. proc. pen., condamnatul a fost prezent în toate fazele procesuale, în condiţiile în care s-a aflat permanent în stare de deţinere, astfel încât nu se poate pune problema nelegalei sale citări.
Curtea constată că, deşi a declarat recurs, condamnatul nu a formulat vreo critică punctuală cu privire la procedura de rejudecare, iar Curtea nu a identificat niciun motiv de casare care să afecteze hotărârile pronunţate în cauză, dintre cele care ar putea fi luate în considerare din oficiu conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
Prin urmare, recursul este nefondat şi va fi respins conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul condamnat P.O. împotriva deciziei penale nr. 123/A din 24 august 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 400 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul interpretului de limba germană se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3446/2011. Penal. Traficul de droguri (Legea... | ICCJ. Decizia nr. 349/2011. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
