ICCJ. Decizia nr. 387/2011. Penal. Cerere de transfer de procedură în materie penală (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 387/2011
Dosar nr. 7640/2/2009
Şedinţa publică din 3 februarie 2011
Asupra recursului de faţă în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 269 din 16 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admisă cererea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a fost recunoscută Hotărârea nr. 321J6265/02-1 Ks din 14 octombrie 2002 a Tribunalului Mainz - Germania privind pe persoana condamnată B.D.L. (fiul lui M. şi al lui A.) şi s-a dispus transferarea persoanei condamnate din Penitenciarul Diez-Germania într-un Penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei detenţiunii pe viaţă aplicată prin hotărârea de mai sus.
A fost computată perioada executată de 265 zile în perioada 09 martie 2002 până la 28 noiembrie 2002 şi în continuare la zi până la predarea efectivă autorităţilor române.
S-au reţinut, în esenţă, următoarele:
Instanţa a fost sesizată, în temeiul dispoziţiilor art. 149 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti cu cererea autorităţilor judiciare din Republica Germania privind persoana condamnată B.D.L. în vederea recunoaşterii Hotărârii nr. 3214Js6265/02-1Ks din 14 octombrie 2002 Tribunalul Mainz şi a punerii în executare a acesteia, în procedura soluţionării cererii de transfer într-un penitenciar din România a sus-numitului pentru continuarea executării pedepsei cerere formulată de autorităţile germane.
S-a reţinut că în Dosarul nr. 968/ll/5/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, se găsesc actele comunicate de autorităţile germane şi care susţin cererea acestora tradusă în limba română, aşa cum cere Legea nr. 302/2004.
Din hotărârea pronunţată de Tribunalul Maintz şi care se cere a fi recunoscută, a rezultat că lui B.D.L. i s-a aplicat pedeapsa deţinerii pe viaţă pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat deosebit de grav, faptă prevăzută de dispoziţiile art. 211 din cadrul C. pen. german.
În fapt, s-a reţinut că la data de 8 martie 2002, în jurul orelor 19,30 persoana condamnată B.D.L. s-a întâlnit cu victima B.G., cetăţean român stabilit în Mainz şi pe care a cunoscut-o cu câtva timp în urmă prin intermediul unor cetăţeni români, iar după ce a aşteptat-o mai mult timp în faţa locuinţei sale a atacat-o. Agresiunea asupra acesteia a constat în trei lovituri de cuţit aplicate la baza gâtului, iar leziunile produse au avut ca urmare moartea victimei, după ce a aceasta a fost pusă în portbagajul unui autoturism.
S-a reţinut că infracţiunea astfel comisă îndeplineşte condiţiile dublei incriminări la care se referă art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004 modificată şi art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, respectiv art. 174, art. 175 lit. i) şi art. 176 lit. a) C. pen. român.
Persoana condamnată nu şi-a manifestat acordul cu transferarea sa în România, dar rezultă din actele comunicate de autorităţile germane că faţă de persoana condamnată s-a luat şi măsura expulzării la data de 28 martie 2003 în Dosarul nr. 3/31 -133-03 prin dispoziţia Administraţiei Landului Rhein-Lahn, dar şi în această situaţie conform Legii nr. 302/2004 fiind luată măsura expulzării nu mai este nevoie de acordul persoanei condamnate care poate fi transferată.
Din rezoluţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti din data de 4 august 2009 a rezultat că persoana condamnată a executat 265 zile arest preventiv din data de 09 martie 2002 până la 28 noiembrie 2002.
Curtea de Apel Bucureşti a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru ca Hotărârea nr. 3214/Js6265/02-1 Ks din 14 octombrie 2002 a Tribunalului Mainz să fie recunoscută şi să fie pusă în executare conform dispoziţiilor art. 145 şi art. 146 din Legea nr. 302/2004 modificată, cererea fiind admisă în temeiul dispoziţiilor art. 149 pct. 4 din Legea 302/2004 modificată.
Împotriva sentinţei penale sus-menţionate, persoana condamnată a declarat recurs. Recursul nu este fondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, se constată că sentinţa primei instanţe este legală şi temeinică.
Astfel, în mod corect s-a reţinut că este îndeplinită condiţia dublei incriminări prevăzute de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004 şi art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, fapta reţinută în sarcina persoanei condamnate având corespondent în legislaţia penală română, în infracţiunea prevăzută de art. 176 lit. a) C. pen.
Persoana condamnată a declarat că nu este de acord cu transferarea sa în România, însă din actele comunicate de autorităţile germane a rezultat că faţă de persoana condamnată s-a luat şi măsura expulzării pe termen nelimitat, la data de 28 martie 2003, în Dosarul nr. 3/31-133-03, prin dispoziţia Administraţiei Landului Rhein-Lahn.
În ce priveşte lipsa consimţământului persoanei condamnate la transfer, prin excepţie, transferul se poate realiza şi împotriva voinţei condamnatului, însă numai în situaţiile prevăzute în Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, respectiv atunci când condamnarea pronunţată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conţine o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia acestei persoane, odată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare.
În raport de aceste date, transferul persoanei condamnate putându-se realiza fără consimţământul acesteia, se constată că sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile cerute de art. 129 din Legea nr. 302/2004 şi art. 3 lit. b), c) şi e) din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, pentru transferarea acesteia într-un penitenciar din România în vederea continuării executării restului de pedeapsă.
Fată de cele arătate, urmează ca recursul declarat de recurentul persoană condamnată B.L.D. împotriva sentinţei penale nr. 269 din 16 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, să fie respins, ca nefondat, cu obligarea recurentului la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul persoană condamnată B.L.D. împotriva sentinţei penale nr. 269 din 16 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul persoană condamnată la plata sumei de 600 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 377/2011. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 399/2011. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
