ICCJ. Decizia nr. 403/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 403/2011
Dosar nr. 887/1/2011
Şedinţa publică din 3 februarie 2011
Asupra recursului de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 18 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosar nr. 29233.02/3/2008 (12072010), investită cu soluţionarea apelurilor declarate, printre alţii, de inculpatul Y.M. împotriva sentinţei penale nr. 324/ F din 14 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, a dispus, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului.
S-au reţinut, în esenţă, următoarele:
Inculpatul Y.M. a fost arestat preventiv în baza mandatului de arestare preventivă nr. 68/UP din 11 aprilie 2008, emis de către Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, reţinându-se incidenţa dispoziţiilor art. 143 şi art. 148 lit. a), d) şi f) C. proc. pen.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a constatat că în cauză, există indicii temeinice, potrivit art. 143 alin. (1) C. proc. pen. din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunea de trafic de droguri de mare risc şi complicitate la trafic internaţional de droguri de mare risc pentru care a fost trimis în judecată, astfel cum rezultă din procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, procesele verbale întocmite de organele de poliţie judiciară, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, procesele verbale de efectuare a percheziţiilor corporale, domiciliare şi auto, raportul de expertiză tehnică auto, procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice, declaraţiile inculpaţilor T.I. şi O.S., procesele verbale de recunoaştere după planşele foto şi declaraţiile martorilor.
De asemenea, a constatat că sunt îndeplinite şi condiţiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. a) şi d) C. proc. pen., în sensul că inculpatul a fugit în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, perioadă în care a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune - fals privind identitatea, precum şi condiţiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Astfel, pentru infracţiunile prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de patru ani şi există probe că lăsarea inculpatului în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere natura şi gravitatea acestor două fapte ce se presupune a fi comise de inculpat, modalitatea în care se reţine săvârşirea acestora, cantitatea mare de drog traficată, precum şi persoana inculpatului care a refuzat să dea curs citaţiilor ce i-au fost trimise, intenţionând să părăsească ţara sub o altă identitate.
S-a reţinut că noţiunea de pericol nu este definită expres, însă din analiza jurisprudenţei C.E.D.O. şi a legii interne, acest pericol trebuie raportat nu numai la persoana inculpatului, ci şi la natura şi gravitatea faptelor reţinute în sarcina sa şi modul în care a acţionat. De asemenea, infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia publicului, tulbură nu numai ordinea publică, dar şi normele mediului social ocrotit de valorile sale fundamentale, datorită faptului că generează o stare de primejdie pentru raporturile sociale, pentru normala lor desfăşurare şi dezvoltare în interesul societăţii însăşi, creând o stare de nelinişte capabilă să justifice menţinerea arestării preventive, fiind îndeplinite astfel şi prevederile art, 5 paragr. 1 lit. c) şi paragr. 3 din C.E.D.O.
Curtea a apreciat că această măsură este necesară pentru a-şi atinge scopul, aşa cum prevăd disp. art. 136 C. proc. pen., pentru a nu periclita buna desfăşurare a procesului penal. De altfel, s-a reţinut că nu s-a produs nici o schimbare care să determine instanţa să constate că s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea şi menţinerea măsurii arestării preventive până la acest moment şi care să formeze convingerea că inculpatul poate fi cercetat în stare de libertate.
În consecinţă, pentru buna desfăşurare a procesului penal, s-a apreciat că se impune în continuare privarea de libertate a inculpatului Y.M., astfel că, în temeiul art. 3002 din C. proc. pen., raportat la art. 160b alin. (1) şi alin. (3) din C. proc. pen., a menţinut starea de arest a acestuia.
S-a mai constatat că măsura arestării preventive se impune a fi menţinută şi prin raportare la exigenţele art. 5 paragr. 3 din C.E.D.O.
Împotriva încheierii sus-menţionate, a declarat recurs inculpatul Y.M., pentru motivele expuse în partea introductivă a hotărârii.
Recursul inculpatului nu este fondat.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă că temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului se menţin, aşa cum a reţinut în mod corect prima instanţă, astfel că se impune în continuare privarea de libertate.
Potrivit C. nostru de proc. pen., similar reglementărilor din majoritatea legislaţiilor europene, menţinerea unei măsuri preventive privative de libertate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de arestare expres şi limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen.
În cauză, se constată că temeiurile care au stat la baza luării şi menţinerii măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. a), d) şi f) C. proc. pen. subzistă şi în prezent, fiind îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de textul de lege.
Astfel, inculpatul a fugit în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, perioadă în care a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune - fals privind identitatea, iar pentru infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată, prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea inculpatului în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Referitor la acest temei, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că menţinerea detenţiei este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unei noi infracţiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariţie a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura şi gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptelor de trafic şi introducerea în ţară de droguri de mare risc, modalitatea în care s-a reţinut săvârşirea acestora, cantitatea mare de drog traficată, precum şi persoana inculpatului care a nu a avut o atitudine procesuală corespunzătoare (încercând să iasă din ţară sub o identitate falsă), lăsarea acestuia în libertate ar putea crea riscul de a zădărnici aflarea adevărului şi de a împiedica buna desfăşurare a procesului penal.
Natura infracţiunilor şi modalitatea lor de comitere, relevă o periculozitate infracţională şi o rezonanţă socială, care ar crea o stare de pericol pentru ordinea publică.
Aşa fiind, temeiurile care au stat iniţial la baza luării măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, neimpunându-se înlocuirea măsurii preventive cu o alta, restrictivă de libertate, iar condamnarea inculpatului în primă instanţă, la o pedeapsă rezultantă de 20 ani închisoare, chiar dacă nu înlătură prezumţia de nevinovăţie, care subzistă în favoarea sa, oferă indicii cu privire la vinovăţia acestuia şi constituie un temei care justifică în continuare privarea de libertate.
Pentru aceste considerente, urmează ca recursul declarat de recurentul inculpat Y.M. împotriva încheierii din 18 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosar nr. 29233.02/3/2008 (12072010) să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat Y.M. împotriva încheierii din 18 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosar nr. 29233.02/3/2008 (12072010).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Onorariul interpretului de limba turcă desemnat pentru recurentul inculpat se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 399/2011. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 430/2011. Penal → |
|---|
