ICCJ. Decizia nr. 359/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 359/2011
Dosar nr. 773/1/2011
Şedinţa publică din 1 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 908 din 30 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală, a fost condamnat, printre alţi, inculpatul O.V. la o pedeapsă rezultantă de 12 ani închisoare.
Împotriva sentinţei, inculpatul a declarat apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Prin încheierea din 18 ianuarie 2011, instanţa de apel, în temeiul art. 3002 combinat cu art. 160b din C. proc. pen., constatând că subzistă temeiurile care au impus luarea măsurii preventive, a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului, urmând ca la un alt termen de judecată să fie soluţionat pe fond apelul acestuia.
Împotriva încheierii, inculpatul O.V. a declarat prezentul recurs, motivele fiind menţionate în partea introductivă a deciziei.
Recursul inculpatului va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Potrivit art. 3002 cu referire la art. 160b din C. proc. pen., în cursul judecăţii, instanţa verifică periodic legalitatea şi temeincia arestării preventive. Dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune menţinerea arestării preventive.
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanţa de apel, motivat, a dispus legal şi temeinic menţinerea stării de arest deoarece, pe de o parte, niciunul dintre temeiurile iniţiale care au determinat arestarea nu a dispărut (art. 143 şi art. 148 din C. proc. pen.) şi acestea impun în continuare privarea de libertate, iar pe de altă parte, în cauză a intervenit o hotărâre condamnatorie la pedeapsa închisorii, hotărâre care, chiar nedefinitivă fiind ca urmare a apelării de către inculpat, este de natură să justifice continuarea privării de libertate în condiţiile art. 5 paragr. 1 lit. a) din C.E.D.O., astfel cum acesta a fost interpretat de C.E.D.O. în cauza Wemhoff contra Germaniei.
În raport de faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, dar mai ales a împrejurărilor concrete, corect instanţa de apel a reţinut că se impune continuarea privării de libertate (pag. 3 a încheierii recurate).
Înalta Curte reţine şi aspectele menţionate în sentinţă, cu referire la persoana inculpatului O.V. şi la activitatea sa infracţională care a făcut obiectul judecăţii (pag. 63-64 sentinţă);
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul inculpatului.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul O.V. împotriva încheierii din 18 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 45992/3/2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 1 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 348/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 363/2011. Penal → |
|---|
