ICCJ. Decizia nr. 3976/2011. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3976/2011

Dosar nr. 5135/3/2006

Şedinţa publică din 9 noiembrie 2011

Asupra recursurilor de faţă constată:

Prin sentinţa penală nr. 292 din 11 martie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, în temeiul art. 257 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe inculpatul C.A., cu domiciliul în Braşov, Jud. Braşov, la o pedeapsă de 3 ani închisoare.

A constatat că fapta dedusă judecăţii este concurentă cu cea pentru care inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64, lit. a), b) C. pen., în baza art. 215 alin. (1), (2), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., 74 alin. (1), lit. a) şi 76 alin. (2) C. pen. şi cu privire la care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, conform art. 86-862 C. pen. pe un termen de 7 ani, conform sentinţei penale nr. 216/F din 28 septembrie 2005 a Tribunalului Bistriţa Năsăud, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 669 din 06 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În baza art. 865, alin. (1) şi art. 85 alin. (1) C. pen. a anulat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dispusă prin sentinţa penală menţionată anterior şi conform art. 33 lit. a) şi 34 lit. b), C. pen. a contopit pedeapsa stabilită în prezenta cauză, de 3 ani închisoare, cu pedeapsa cu privire la care s-a anulat suspendarea de 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), C. pen., inculpatul având de executat o pedeapsă de 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), C. pen., după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64, lit. a), teza a II-a şi lit. b), C. pen.

În baza art. 88 C. pen. a dedus din durata pedepsei închisorii pronunţate reţinerea şi arestarea preventivă de la 03 noiembrie 2005 la 21 ianuarie 2006 şi respectiv de la 23 septembrie 2004 la 25 mai 2005.

11. În temeiul dispoziţiilor art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 a condamnat pe inculpatul B.F.F., cu domiciliul în Braşov, Jud. Braşov, la o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În baza art. 81 C. pen. a suspendat condiţionat executarea pedepsei pe o durată de 5 ani, ce constituie termen de încercare stabilit conform art. 82 C. pen.

În baza art. 88 C. pen. a computat din durata pedepsei pronunţate prevenţia de la 3 noiembrie 2005 la 21 ianuarie 2006.

În baza art. 359 C. proc. proc. a atras atenţia asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. referitoare la revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

A constatat că banii primiţi de cei doi inculpaţi aparţin D.N.A.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat inculpaţii la cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În cursul lunii octombrie 2005, inculpatul C.A. l-a contactat pe martorul F.T.G., propunându-i să preia un teren situat în com. Beclean, Jud. Braşov, teren destinat construcţiei unui depozit ecologic de deşeuri (groapă de gunoi), afacere de care martorul s-a arătat interesat, astfel încât cei doi au stabilit o întâlnire la motelul O., în data de 16 octombrie 2005.

Cu această ocazie, martorul s-a întâlnit atât cu inculpatul C., cât şi cu inculpatul B.F., reprezentat de SC Z.C. SRL.

Într-o discuţie de circa 20 minute, inculpatul C.A. i-a expus denunţătorului faptul că pe rolul Judecătoriei Braşov există o contestaţie depusă de SC Z.C. SRL privitoare la o licitaţie pentru concesionarea unui teren în suprafaţă de 31 ha în Beclean, judeţul Braşov, precizându-i totodată că societatea comercială în cauză cheltuise cu ocazia acestei licitaţii circa 200.000 euro. Inculpatul i-a propus lui F.T.G. să-i dea suma de 100.000 euro pentru ca SC Z.C. SRL să câştige acest proces, urmând ca la noua licitaţie ce s-ar organiza el să garanteze că SC U.SA va intra în posesia acestui teren şi că totodată îi vor da studiile şi proiectele întocmite de ei. Inculpatul A.C. a afirmat, conform declaraţiei denunţătorului că îi garantează câştigarea procesului întrucât "avem relaţii".

A doua zi, conform înţelegerii, cei doi inculpaţi s-au întâlnit din nou cu martorul, stabilind să se întâlnească şi în ziua următoare pentru a încheia un eventual contract şi pentru ca acesta să le lase o garanţie, în condiţiile în care a afirmat că nu dispune de întreaga sumă solicitată.

După ce în data de 18 octombrie 2005 martorul a stabilit cu inculpatul C., în urma unei discuţii telefonice, să ia legătura în data de 19 octombrie 2005 şi ulterior acestei convorbiri telefonice purtată de cei doi în data de 19 octombrie 2005 când inculpatul C. s-a interesat dacă martorul a rezolvat cu banii şi a afirmat că o parte din aceştia sunt necesari pentru rezolvarea problemei la instanţa din Braşov, martorul a sesizat D.N.A. cu privire la împrejurările prezentate mai sus şi descrise pe larg în denunţul existent la dosar.

Având în vedere acest autodenunţ, la data de 19 octombrie 2005, D.N.A. a emis autorizaţia nr. 15 de înregistrare cu titlu provizoriu de convorbiri şi imagini, precum şi de interceptare a convorbirilor telefonice ale persoanelor implicate, autorizaţie confirmată şi prelungită de instanţa Tribunalului Bucureşti prin încheierea nr. 320/A.I/2005 din 20 octombrie 2005 .

Materialele rezultate ca urmare a punerii în executare a acestor autorizaţii au fost selectate şi certificate de instanţa emitentă prin procesul verbal din 31 ianuarie 2006. Conform unei înţelegeri prealabile, cei trei s-au întâlnit din nou la data de 1 octombrie 2005, la restaurantul motelului O. din Braşov. Reprezentantul firmei austriece, inc. B.F. le-a prezentat stadiul afacerii privind construcţia gropii de gunoi, precizându-i denunţătorului că iniţial se organizase o licitaţie la care nu fusese declarat nici un câştigător, arătându-i şi o copie a procesului verbal de respingere a tuturor ofertelor, spunându-i că ulterior a fost declarat câştigător SC C. SA Braşov.

Cu această ocazie, inculpatul B.F. i-a spus denunţătorului că doreşte să se retragă din afacere şi că-i propune ca în schimbul sumei de 100.000 euro să-i faciliteze preluarea afacerii de către societatea sa, spunând că o parte din această sumă reprezintă cheltuielile avute până în prezent (proiecte, studii, etc), iar o parte urmează să o ofere unor persoane din cadrul instanţelor braşovene pentru închiderea contestaţiei licitaţiei şi unor funcţionari din Primăria Beclean pentru câştigarea licitaţiei de către SC U. SA.

Pentru a da credibilitate afirmaţiilor făcute, cei doi au folosit numele mai multor persoane (al primarului com. Beclean; B., fost preşedinte al Consiliului judeţean, senatorul C.) sugerând că aceste persoane urmează să-l ajute pe martor în cazul în care va prelua respectiva afacere. De asemenea, aceştia i-au expus denunţătorului modul în care urmau să acţioneze, spunându-i că fie avea loc o nouă licitaţie, fie va primi discret concesiunea, ei putând "să aranjeze" această licitaţie.

Astfel, inculpatul C. i-a spus martorului că vor merge împreună la primar şi o să discute şi aici şi la Consiliul Judeţean, aceştia urmând să îl sprijine tocmai datorită celor doi inculpaţi ("Deci, oricum te vor sprijini. Şi te vor sprijini că spunem noi").

Inculpatul C.A. a continuat expunerea afacerii, spunând că este necesar ca denunţătorul să dea suma de bani atât pentru închiderea procesului, cât şi pentru câştigarea noii licitaţii, urmând ca şi el să se implice, în sensul că va interveni pe lângă aceleaşi persoane şi chiar mai mult, garantându-i personal acest lucru. După acest moment al discuţiei, inc. C.A. i-a pretins denunţătorului suma de bani ce urma să fie împărţită conform celor arătate mai sus. în final au căzut de acord asupra sumei de 80.000 euro (vol. 2, filele 34-35 d.u.p.), convenindu-se ca modalitate de plată un avans de 50.000 euro.

De asemenea, cei doi inculpaţi au propus pentru a crea o aparenţă de legalitate încheierea unui contract, pe care îl numesc şi "Convenţie", "agreement" sau Gentleman's agreement".

Totodată, inculpatul B.F. a reafirmat influenţa pe care o are, atât asupra "judecătorului", cât şi în cadrul autorităţilor judeţene şi locale.

De asemenea, inculpatul Crişan a afirmat că "primarul este relaţia lor" şi că totul este aranjat. Fiind întrebat de martor, dacă este nevol.e de bani pentru proces, inculpatul B.F. a confirmat că sunt necesari 10.000 euro şi că persoana cu care a aranjat este din primărie ( "Asta este, din primărie şi (...) totul se închide, înţelegi? - A. Tu dai la primărie şi nu mai e procesu. -" Exact, nimic!".

Acelaşi inculpat, la solicitarea martorului, a arătat că are relaţii şi în cadrul Consiliului Local, respectiv pe primar, viceprimar şi două consiliere.

Inculpatul C.A. le-a prezentat la rândul său modul fraudulos de întocmire a caietului de sarcini al noii licitaţii („îţi face caietu cum vrem noi!"), pentru ca ulterior cei doi coinculpaţi să-i precizeze denunţătorului că vor câştiga contestaţia împotriva procesului verbal de licitaţie prin depunerea la dosarul cauzei aflat pe rolul instanţei a procesului verbal prin care comisia de licitaţie respinsese iniţial toate ofertele prezentate.

Privitor la suma solicitată, inculpatul B.F. i-a comunicat martorului că 20.000 euro a costat studiul de fezabilitate, iar restul reprezintă „şpaga", "Această sumă este o. Parte de cheltuieli şi o parte de şpagă. Asta este!".

De asemenea, inculpatul a precizat că va interveni pe lângă judecătorul care judecă contestaţia în cauză şi (...) judecător. Richt." vorbit cu mine: "Ai grijă! Asta pune primar în puşcărie).

Cu ocazia acestei întâlniri, inculpatul B.F. i-a înmânat denunţătorului un "studiu de fezabilitate privind constituirea unei societăţi comerciale pentru realizarea unui depozit ecologic (com. Beclean) în vederea colectării şi depozitării deşeurilor din Jud. Braşov" în original, care a fost ulterior predat organelor judiciare, cei trei participanţi stabilind, de asemenea, să se întâlnească la data de 24 octombrie 2005 la un cabinet avocaţial din Bucureşti, din zona Bd. U., pentru redactarea contractului.

La data de 20 octombrie 2005, denunţătorul îl contactează pe inculpatul C.A. care îşi întăreşte afirmaţiile făcute cu prilejul întâlnirii anterioare, susţinând că el va aranja tot, având toate relaţiile necesare .

La data de 24 octombrie 2005, cei trei s-au reîntâlnit la un birou avocaţial din Bucureşti, B-dul U., unde au continuat discuţiile şi nu s-au înţeles cu privire la forma contractului ce urma să acopere înţelegerea frauduloasă. Inc. C.A. şi inc. B.F. au reiterat influenţa pe care o au pentru câştigarea licitaţiei, menţionând în acest sens că vor aranja la primărie pentru a se aproba o nouă licitaţie, precum şi faptul că vor câştiga şi procesul care e mâna lor.

Au fost, de asemenea, menţionate numele primarului din Beclean şi cel de Cismaru, fiind precizate şi funcţiile acestora în cadrul autorităţilor locale şi centrale, oferindu-se asigurări că pe această cale licitaţia va fi câştigată de SC U. SA, societate care a luat locul SC Z. SRL.

În continuare, cei trei au discutat în contradictoriu cu privire la eficienţa depunerii la dosarul cauzei aflat pe rolul instanţei a procesului verbal prin care se respinseseră toate ofertele, neajungându-se la nici o concluzie. De asemenea, aceştia au convenit amânarea încheierii contractului de colaborare între cele două societăţi comerciale.

Inculpatul C.A. a avut o tentativă de mărire a preţului corupţiei, afirmând că pentru câştigarea licitaţiei ar mai fi necesară suplimentarea sumei de 80.000 euro, denunţătorul nefiind însă de acord cu această propunere.

Denunţătorul F.T.G. a ridicat problema restituirii sumei de bani în cazul în care cele promise de coinculpaţi nu se realizează, căzându-se de acord să se emită un bilet la ordin în alb de către SC Z. SRL.

În finalul discuţiei, cei trei au stabilit să se întâlnească la data de 02 noiembrie 2005 în Municipiul Braşov unde, după remiterea sumei de 50.000 euro cash, cei doi coinculpaţi să-1 conducă pe denunţător la sediul Primăriei Beclean şi la Consiliul Judeţean Braşov pentru perfectarea afacerii.

La data de 01 noiembrie 2005, inculpatul C.A. l-a contactat pe denunţător, de la care a aflat că dispunea de suma de bani solicitată, inculpatul insistând să aibă 50.000 euro cash, restul urmând a fi plătit prin virament.

La data de 02 noiembrie 2005, D.N.A. a organizat o echipă operativă pentru prinderea în flagrant a celor doi coinculpaţi.

La această dată, în jurul prânzului, inc. C.A., inc. B.F. şi denunţătorul F.T.G. s-au întâlnit la sediul Primăriei Beclean, judeţul Braşov, constatând că primarul l.M. nu se afla în instituţie, fiind plecat din localitate. De asemenea, denunţătorului i s-a adus la cunoştinţă faptul că vicepreşedintele Consiliului Judeţean Braşov, V.B., nu poate fi găsit întrucât era în concediu.

După ce au petrecut câteva zeci de minute la un restaurant din apropierea primăriei, cei trei s-au deplasat la sediul instituţiei unde au avut o scurtă discuţie cu viceprimarul Ţuţurea loan, după care a sosit şi primarul l.M. Cei doi coinculpaţi l-au prezentat pe denunţător ca pe un nou partener de afaceri interesat de amenajarea gropii de gunoi din comună, solicitând sprijinul autorităţilor locale pentru acest proiect. Cei doi reprezentanţi ai primăriei i-au asigurat de tot sprijinul lor întrucât era un proiect de importanţă publică. Inculpatul C.A. a invocat din nou sprijinul unor persoane importante din Judeţul Braşov. "CA. : (vorbeşte în acelaşi timp cu B.F.): Noi o să mergem şi la domnu B. şi la domnu C.I. Să-l prezentăm pe noul nostru partener, şi toate detaliile şi, bineînţeles, vom reveni la (dumneavoastră după fiecare fază la care se impune . (neinteligibil).„

După acest moment, coinculpaţii şi denunţătorul au hotărât să se reîntâlnească în municipiul Braşov la restaurantul motelului O. După amiază, inc. C.A., inc. B.F. şi denunţătorul F.T.G. s-au revăzut la acest restaurant.

La discuţia avută cu această ocazie, inc. C.A. a precizat din nou că este sprijinit de persoane importante care îl vor ajuta să câştige licitaţia, susţinând că vineri, 04 noiembrie 2005, se va ţine o nouă licitaţie şi că "ai văzut că ceea ce ţi-am spus este adevărat. şi că oamenii mă cunosc".

După acest moment, denunţătorul F.T.G. i-a înmânat inculpatului C.A. suma de 50.000 euro, conform înţelegerii: "F.T.: la. Numără-i! Că şi când îi găseşti pe jos, îi numeri. CA.: Da. (neinteligibil). Să nu greşim că sunt mulţi bani şi. Eu o să mă retrag (neinteligibil).".

La scurt timp a avut loc intervenţia echipei operative a D.N.A., cei doi inculpaţi fiind surprinşi în flagrant. Suma de bani a fost găsită asupra inc. B.F. Cu ocazia întocmirii procesului verbal de constatare a infracţiunii flagrante, cei doi inculpaţi nu au dat detalii cu privire la provenienţa şi scopul primirii sumei de bani găsită asupra lor. Atât pe palme, cât şi pe hainele acestora au fost evidenţiate urme de praf fluorescent.

S-a încercat de către inculpaţi acreditarea ideii că în realitate a fost vorba de o afacere legală, în sensul că SC Z. SRL, al cărei reprezentant era inculpatul B.F., dorea să renunţe la amenajarea unei gropi de gunoi în com. Beclean, jud. Braşov, în condiţiile în care pierduse licitaţia organizată, contestând însă în instanţă această licitaţie, împrejurare faţă de care, în scopul recuperării în parte a cheltuielilor ocazionate de această afacere, inculpatul B.F. i-a propus martorului denunţător, care derula afaceri cu acelaşi specific în zonă, preluarea documentaţiei în vederea participării la o nouă licitaţie, rolul inculpatului C.A. fiind acela de a facilita negocierile dintre cei doi, inculpatul B.F. necunoscând limba română, iar martorul pe cea germană.

Cei doi au pretins că nu cunosc persoanele al căror nume au fost vehiculate în discuţiile purtate cu martorul, cu precizarea că inculpatul B.F. a menţionat că îi cunoaşte pe primarul şi viceprimarul din com. Beclean anterior participării firmei sale la licitaţie, aceştia făcând parte dintr-o delegaţie care se deplasase în Austria, la invitaţia firmei sale.

S-a constatat că aceste apărări, în cadrul cărora fiecare dintre inculpaţi a încercat să-şi diminueze rolul avut în "negocierile" purtate cu martorul, inculpatul B.F. susţinând că nu a discutat niciodată direct cu martorul, ci numai prin intermediul inculpatului C.A., iar acesta din urmă arătând că în toate discuţiile nu a avut decât rolul de traducător, erau în totală contradicţie cu probele tehnico-ştiinţifice şi audio-video, din analiza cărora rezulta că cei doi inculpaţi au pretins că au relaţii în mediile judiciare braşovene şi în cadrul administraţiei publice locale Beclean, pentru a-i crea denunţătorului convingerea că au o influenţă reală, în cazul anulării judiciare a procesului verbal de licitaţie şi organizării, respectiv, câştigării unei noi licitaţii privind groapa de gunoi.

De altfel, într-o primă fază, inculpatul B.F. a admis faptul că era posibil să fi creat confuzie în mintea denunţătorului, afirmând însă că nu a avut nici un moment intenţia de a da bani vreunui reprezentant al autorităţilor pentru câştigarea licitaţiei sau anularea judecătorească a procesului verbal de licitaţie.

S-a reţinut că, din analiza înregistrărilor ambientale rezulta cu claritate faptul că cei doi inculpaţi au urmărit să-l facă să creadă pe denunţător că au influenţă reală pe lângă magistraţi din cadrul instanţelor braşovene şi membri ai administraţiei locale din Beclean pentru admiterea contestaţiei, respectiv, câştigarea unei noi licitaţii de către SC U. SA.

De asemenea, s-a constatat că şi celelalte date şi împrejurări rezultând din aceleaşi probe confirmă susţinerile făcute în mod constant de către martorul denunţător.

A mai constatat prima instanţă că declaraţiile celorlalţi martori se referă la modul în care a avut loc desfăşurarea licitaţiei, actele întocmite în cadrul procedurii, cât şi la faptul că procesul verbal prin care fuseseră respinse toate ofertele cuprindea o eroare de redactare care a fost ulterior înlăturată.

De asemenea, martorii au confirmat şi împrejurarea că inculpatul B.F. era cunoscut de autorităţile din cadrul Primăriei Beclean şi că a avut loc o întâlnire la sediul acestei primării la data de 02 noiembrie 2005 la care au participat cei doi inculpaţi şi martorul denunţător, ocazie cu care avusese loc o discuţie în termeni generali, fără a fi abordate chestiuni punctuale. De altfel, această întâlnire organizată de către inculpaţi, a fost realizată tocmai în vederea întăririi convingerii martorului de existenţa influenţei pe care aceştia pretindeau că o au asupra autorităţilor locale, respectiv a primarului şi viceprimarului din comună.

Sub acest aspect, instanţa a constatat îndeplinită cerinţa legii privind existenţa faptelor menţionate în rechizitoriu, cei doi inculpaţi lăsând să se creadă că au influenţă asupra primarului şi viceprimarului din com. Beclean, precum şi asupra a doi consilieri din cadrul Consiliului Local Beclean, a unor reprezentanţi ai Consiliului Judeţean Braşov, dar şi asupra unor magistraţi din cadrul instanţelor din Municipiul Braşov pentru anularea licitaţiei privitoare la construcţia gropii de gunoi din com. Beclean şi, respectiv, organizarea şi câştigarea unei noi licitaţii de către societatea denunţătorului.

Instanţa a apreciat astfel că era de necontestat că cei doi inculpaţi au pretins şi primit suma de bani pentru a determina mai multe persoane din cadrul autorităţilor locale din municipiul Braşov şi corpul magistraţilor, lăsând să se creadă că aveau influenţă în rezolvarea favorabilă a situaţiei care prezenta interes pentru denunţător.

A constatat, de asemenea, că referirea pe care cei doi inculpaţi au făcut-o la sprijinul pe care urmau să-l obţină pentru martor nu a avut doar caracter general,ci a prezentat aspecte concrete, fiind sugerată implicarea unor persoane care făceau credibile afirmaţiile lor în legătură cu influenţa pe care pretindeau că o deţin.

Pe baza probatoriului administrat şi din care rezulta ca inculpaţii formulaseră nu numai afirmaţii cu caracter general în sensul deţinerii unor relaţii în cadrul respectivelor instituţii, dar şi referiri concrete la anumite persoane, afirmaţii credibile prin modul în care fuseseră făcute, dar şi prin acţiunile întreprinse în acest scop, instanţa a concluzionat că martorul de la care au pretins şi primit suma de bani putea fi obiectiv convins că inculpaţii deţineau o influenţă reală asupra reprezentanţilor acelor autorităţi.

S-a constatat că, prin acţiunile întreprinse inculpaţii nu s-au limitat la inducerea în eroare a martorului pentru a-l determina să remită suma de bani pretinsă, rezultând din probele administrate că pretinderea şi primirea sumei de bani avusese loc pe considerentul influenţei pe care inculpaţii lăsase să se creadă că o aveau asupra unor persoane cu atribuţii de natură a asigura rezolvarea favorabilă a problemei licitaţiei şi în scopul obţinerii ajutorului lor.

Ca atare, s-a considerat că fapta săvârşită de inculpaţi întruneşte, prin conţinutul ei concret, cerinţele înscrise de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Sub acest aspect, s-a constatat ca fiind îndeplinită şi cerinţa laturii subiective a infracţiunii de trafic de influenţă, cei doi inculpaţi acţionând cu vinovăţie sub forma intenţiei directe, conştienţi şi în vederea traficării influenţei pe care pretindeau că o au asupra reprezentanţilor autorităţilor locale şi judecătoreşti din judeţul Braşov, prevăzând şi urmărind rezultatul acţiunii lor, cu consecinţe în ceea ce priveşte buna desfăşurare a actului de serviciu specific fiecăreia dintre respectivele autorităţi.

În consecinţă, prima instanţă a dispus condamnarea inculpaţilor la pedepse individualizate în conformitate cu criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., şi anume dispoziţiile părţii generale a Codului penal, limitele speciale ale pedepselor prevăzute de lege, gradul de pericol social concret al faptei săvârşite, persoana inculpaţilor, împrejurările ce atenuează sau agravează răspunderea penală.

La evaluarea gradului de pericol social concret al infracţiunii s-a ţinut seama de modalitatea de realizare a acţiunilor ce constituie latura subiectivă a infracţiunii, de importanţa valorilor sociale ocrotite de lege, forma şi gradul de vinovăţie.

De asemenea, s-a ţinut seama şi de datele ce caracterizează persoana inculpaţilor, precum şi de aptitudinea acestora de a înţelege gravitatea faptei săvârşite prin raportare la vârsta, pregătirea şi experienţa de viaţă şi capacitatea lor de a reacţiona faţă de o anumită sancţiune penală.

A fost valorizat şi comportamentul anterior al inculpaţilor, lipsa antecedentelor penale în cazul inculpatului B.F. şi existenţa unei condamnări anterioare de 4 ani închisoare pentru inculpatul C.A., aplicată prin sentinţa penală nr. 216/F din 28 septembrie 2005a Tribunalului Bistriţa Năsăud, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 669 din 06 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Deopotrivă, a fost reţinută şi conduita inculpaţilor după săvârşirea faptei constatând, pe de o parte, în atitudinea nesinceră, de nerecunoaştere a acuzaţiilor, iar, pe de altă parte, în prezentarea de bună vol.e după punerea lor în libertate în faţa autorităţilor judiciare.

În raport de toate aceste elemente, instanţa a apreciat că prin aplicarea unor pedepse orientate spre minimul special prevăzut de lege este posibilă reeducarea inculpaţilor, constatând, totodată, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul B.F., care se afla la prima încălcare a legii penale, că acesta poate să se îndrepte şi fără executarea efectivă a pedepsei, în condiţiile art. 86¹ C. pen.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi inculpaţii C.A. şi B.F.

Parchetul a criticat soluţia instanţei de fond pentru omisiunea de aplicare a dispoziţiilor art. 71 C. pen. în ceea ce priveşte pedeapsa accesorie aplicată inculpatului B.F., precum şi greşita individualizare a pedepselor stabilite în sarcina fiecărui inculpat şi a modalităţii de executare a acesteia pentru inculpatul C.A., solicitându-se un regim sancţionator mai sever.

Prin apelul inculpatului C.A. s-a solicitat în principal achitarea pe temeiul cazurilor prevăzute de art. 10 lit. b) şi d) C. proc. pen., formulându-se o serie de critici de nelegalitate şi netemeinicie după cum urmează:

1. Neregularitatea actului de sesizare a instanţei decurgând din faptul că rechizitoriul a fost întocmit de un alt procuror decât cel care fusese desemnat în cauză, iar semnatarul acestuia nu era competent să efectueze urmărirea penală.

2. Încălcarea dreptului la apărare în faza de urmărire penală, prin acţiuni provocatoare ale organului de urmărire penală şi ale denunţătorului, neaducerea la cunoştinţă a acuzaţiilor, neascultarea în calitate de învinuit sau inculpat, neadministrarea unor probe în favoarea inculpatului şi obţinerea unor mijloace de probă în mod ilegal.

3. Greşita condamnare a inculpatului, în absenţa oricăror probe care să facă dovada existenţei participaţiei sale penale.

Cu privire la acest aspect, s-a susţinut că toate acţiunile inculpatului erau licite şi făcute în realizarea serviciului de interpret.

4. Greşita individualizare a pedepsei în cuantum şi ca modalitate de executare.

La rândul său, inculpatul B.F. a solicitat în principal trimiterea cauzei la parchet în vederea refacerii urmăririi penale şi, în subsidiar, achitarea pe temeiul prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen., cu motivarea că fapta menţionată în rechizitoriu nu există în materialitatea ei.

În cadrul criticii referitoare la greşita condamnare, apărarea a susţinut că pretinderea sumelor de bani s-a făcut de către inculpat în calitate de reprezentant al unei societăţi comerciale, cu titlu de contravaloare a studiului de fezabilitate remis denunţătorului din cauză, sens în care s-a încercat şi încheierea unui contract.

S-a mai arătat că obţinerea şi folosirea interceptărilor telefonice trebuie privită cu suspiciune, având în vedere că denunţătorul a fost determinat de organele de urmărire penală să provoace acţiunile inculpatului, fiind încălcate astfel prevederile art. 68 alin. (2) C. proc. pen.

Prin Decizia nr. 45 din 3 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., desfiinţată în parte sentinţa atacată şi, în rejudecare:

A fost aplicată inculpatului B.F. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata executării pedepsei principale.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii C.A. şi B.F. împotriva aceleiaşi sentinţe.

S-a dispus restituirea către Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a plicului nedesigilat conţinând 15 bucăţi C.D. şi 5 minicasete, conform adresei de înaintare către Curtea de Apel Bucureşti.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat întemeiate în parte criticile procurorului şi nefondate motivele de apel ale inculpaţilor.

În ceea ce priveşte apelul parchetului, critica privind neaplicarea dispoziţiilor art. 71 C. pen. pentru inculpatul B.F. a fost găsită întemeiată, rezultând din conţinutul dispoziţiilor art. 71 alin. (5) C. pen. că pe durata suspendării executării pedepsei principale se suspendă şi executarea pedepsei accesorii.

În schimb, critica vizând greşita individualizare a pedepselor s-a constatat a fi neîntemeiată, apreciindu-se că prima instanţă evaluase corespunzător gravitatea faptei şi periculozitatea socială a inculpaţilor, în raport de toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.

Nefondate au fost apreciate şi criticile invocate de inculpatul C.A., în esenţă cu următoarea argumentaţie:

Referitor la pretinsa neregularitate a actului de sesizare a instanţei s-a constatat că nu există niciun motiv de nulitate care să afecteze valabila sesizare a instanţei. Rechizitoriul a fost emis de procurorii care efectuaseră urmărirea penală şi era confirmat de procurorul ierarhic superior, aspecte verificate de prima instanţă în conformitate cu dispoziţiile art. 300 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte nerespectarea dreptului la apărare, instanţa de apel a constatat că nu a existat o asemenea încălcare prin neregularităţile invocate de inculpat.

S-a arătat astfel că nu se poate reţine provocarea din partea organelor de urmărire penală prin intermediul denunţătorului din cauză, rezultând că toate acţiunile inculpatului se desfăşuraseră în înţelegere cu denunţătorul.

S-a arătat că inculpatul a avut posibilitatea permanentă de a alege între activităţile întreprinse şi deşi a existat o asemenea posibilitate, nu a respins în niciun fel propunerile venite din partea acestuia.

Dimpotrivă, inculpaţii au fost cei care în mai multe rânduri au avut iniţiativa acţiunii lor proprii, acţiunile săvârşite înscriindu-se în latura obiectivă a infracţiunii de trafic de influenţă.

S-a mai arătat că expresiile folosite de denunţător, atât în declaraţiile aflate la dosar cât şi în convorbirile cu inculpaţii nu constituie acţiuni provocatorii, inculpaţii consimţind liber la stabilirea înţelegerii dintre ei şi denunţător.

De asemenea, s-a arătat că nici folosirea sumei de bani din fondurile D.N.A. nu poate fi interpretată ca o acţiune provocatorie, neavând relevanţă cine a furnizat suma de bani, esenţial fiind că aceasta a fost pretinsă şi primită de cei doi inculpaţi.

S-a constatat, totodată, că inculpatul a fost informat cu privire la acuzaţiile formulate împotriva sa cu ocazia fiecărei declaraţii date, a prezentării materialului de urmărire penală, precum şi în faţa instanţei.

Pe baza actelor şi lucrărilor din dosar, s-a constatat că inculpatul a fost ascultat în respectiva calitate, existând în acest sens mai multe declaraţii olografe semnate, precum şi cele pe formular tipizat.

La urmărirea penală au fost administrate probele considerate ca necesare şi utile cauzei, iar inculpatul nu a indicat probele în favoare care ar fi fost ascunse de organele de urmărire penală.

De altfel, nici în faţa instanţei de fond şi nici în cursul procedurii din apel inculpatul nu a menţionat care erau acele probe în concret.

În ceea ce priveşte critica referitoare la obţinerea nelegală a probelor din faza de urmărire penală, s-a constatat că prima instanţă examinase neregularităţile invocate, arătând în concret şi motivele pentru care nu au fost primite susţinerile inculpatului.

În urma propriei aprecieri, instanţa de apel a constatat respectarea în caz a dispoziţiilor art. 911 şi următoarele C. proc. pen. în ceea ce priveşte momentul solicitării autorizaţiei. Textul de lege nu impune ca urmărirea penală să fie începută.

De asemenea, traducerea convorbirilor în limba română s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale.

Tot astfel, nu a fost primită nici critice referitoare la interpretarea greşită a probelor cauzei.

În esenţă, în cadrul criticii formulate, s-a susţinut că persoanele care puteau influenţa licitaţia erau cele din consiliul local şi comisia de licitaţie şi nu cele reţinute în actul de inculpare.

Or, din situaţia de fapt reţinută prin rechizitoriu şi de prima instanţă, rezulta că inculpaţii au lăsat să se înţeleagă că aveau influenţă şi asupra acestor persoane, unde s-au şi deplasat împreună cu denunţătorul.

Ca urmare, instanţa de apel a constatat că traficarea influenţei se făcuse şi în legătură cu persoane care aveau competenţa de a rezolva favorabil interesele denunţătorului din cauză.

În fine, a fost respinsă şi critica inculpatului C.A. vizând neaplicarea dispoziţiilor art. 32 C. proc. pen., cu menţiunea că nu era posibilă reunirea prezentei cauze cu cea în care inculpatul fusese condamnat definitiv la o pedeapsă de 4 ani închisoare cu aplic.art. 86¹ C. pen., această din urmă cauză fiind judecată definitiv.

Şi motivele de apel formulate de inculpatul B.F. s-a constatat a nu fi întemeiate, reţinându-se, pe de o parte, că solicitarea privind trimiterea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale nu fusese motivată în niciun fel, neindicându-se cauza nulităţii întregii urmăriri penale şi, nici din oficiu, neputând fi constatată, iar pe de altă parte, că nu a existat nicio provocare din partea organelor de urmărire penală prin acţiunile coordonate ale denunţătorului, inculpatul având posibilitatea de a respinge propunerile denunţătorului, ceea ce nu a făcut, dimpotrivă, aparţinându-i iniţiativa acţiunilor întreprinse.

În legătură cu acelaşi aspect, s-a constatat că afirmaţia inculpatului privind încheierea unui contract care să materializeze vinderea studiului pentru amenajarea gropii de gunoi nu s-a concretizat în niciun fel, reprezentând eventual o simplă dorinţă a inculpatului neurmată de o acţiune materială în acest sens.

Şi împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi inculpaţii C.A. şi B.F., cauză înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. 5135/3/2006.

I. Recurentul inculpat C.A., prin apărătorul său ales, în cadrul dezbaterilor orale de la termenul din 24 octombrie 2011, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat în cauză de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., făcând referire în acest sens la dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 13 din Convenţie, texte de lege care în opinia apărării conferă numai inculpatului posibilitatea de a ataca o hotărâre de condamnare.

Pe fondul cauzei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., criticând hotărârile pronunţate în cauză sub aspectul cuantumului pedepselor stabilite în sarcina inculpaţilor şi al modalităţii de executare a pedepsei dispusă în privinţa inculpatului B.F.

Recurentul inculpat C.A. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 2, pct. 6, pct. 9, pct. 10, pct. 172, pct. 18 C. proc. pen., solicitând, de asemenea, achitarea conform art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., motive de casare care au fost consemnate pe larg în încheierea de şedinţă de la termenul din 26 septembrie 2011, urmând a nu mai fi reluate.

În cadrul motivelor de recurs formulate în scris şi depuse la dosarul cauzei (filele 24-45 dosar recurs), inculpatul C.A. a invocat motivele de casare prevăzute de art. art. 385⁹ pct. 2, pct. 6, pct. 9, pct. 10, pct. 13, pct. 14, pct. 17¹, pct. 18 C. proc. pen., solicitând achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) sau lit. d) C. proc. pen.

Recurentul inculpat B.F. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 2, pct. 9, pct. 10, pct. 14 şi pct. 18 C. proc. pen., solicitând, de asemenea, achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) sau art. 10 lit. d) C. proc. pen., motive de casare care au fost consemnate în încheierea de dezbateri din 24 octombrie 2011, urmând a nu mai fi reluate.

Examinând cauza în raport de criticile formulate şi cazurile de casare invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că toate recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează:

I. Cu privire la excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de parchet, invocată de apărătorul inculpatului C.A. şi susţinută prin prisma dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 13 din Convenţie, Înalta Curte constată că niciuna din prevederile legale enunţate nu intră în contradicţie cu dispoziţiile dreptului intern care reglementează materia căilor de atac.

Evident, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului defineşte şi garantează drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanei fără nicio limitare în ceea ce priveşte dreptul suveran al statului de a institui un sistem jurisdicţional care să asigure aplicarea corectă a legii prin reglementarea unor căi de atac.

Termenele şi titularii căilor de atac sunt reglementate prin legea fiecărui stat, singura obligaţie pentru statele membre fiind aceea de a garanta dublul grad de jurisdicţie în materie penală persoanei declarate vinovată de o infracţiune, cu excepţiile prevăzute de parag. 2 al art. 2 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O.

Reglementarea căilor de atac este instituită în interesul general şi cum Ministerul Public reprezintă societatea, este abilitat să exercite căile de atac prevăzute de lege în condiţiile şi pentru motivele prevăzute tot de lege.

Dispoziţiile art. 385¹ C. proc. pen. enumera hotărârile supuse recursului, iar dispoziţiile art. 385² C. proc. pen. menţionează şi titularii căilor de atac.

Or, textul de lege enunţat menţionează expres dreptul Ministerului Public de a exercita calea de atac a recursului, iar în cuprinsul art. 385⁹ C. proc. pen. sunt menţionate şi motivele pentru care poate fi folosită respectiva cale de atac, fără nicio restricţie în ceea ce priveşte cazul Ministerului Public.

II. Pe fondul cauzei, trecând la examinarea recursului exercitat de Ministerul Public, Înalta Curte constată că nu există temeiuri care să justifice majorarea pedepselor aplicate inculpaţilor C.A. şi B.F. şi nici înlocuirea modalităţii de executare a pedepsei pentru inculpatul B.F., criticile invocate în susţinerea cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen. fiind nefondate.

Se constată astfel că infracţiunea reţinută în sarcina inculpaţilor se caracterizează într-adevăr printr-un grad ridicat de pericol social, având în vedere relaţiile sociale ocrotite prind dispoziţia de lege încălcată, însă, pericolul social generic reflectat în limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor nu se identifică cu pericolul social concret determinat pentru fiecare caz în parte de ansamblul datelor particulare ale cauzei.

De asemenea, aşa cum au subliniat şi instanţele anterioare, nu trebuie omis că pedeapsa se aplică făptuitorului, ceea ce înseamnă că măsura răspunderii penale nu poate fi angajată în afara şansei de reeducare pe care o prezintă cel căruia îi este destinată pedeapsa.

Rezultă aşadar că în operaţiunea de individualizare a pedepsei, gravitatea faptei şi periculozitatea socială constituie criterii deopotrivă egale şi numai prin valorizarea lor concomitentă se asigură corecta stabilire a pedepsei.

Cu referire la periculozitatea socială a inculpaţilor, aceasta a fost evaluată prin prisma comportamentului manifestat în general în societate, precum şi în raport de atitudinea avută în faţa organelor judiciare, inclusiv după eliberarea din detenţie provizorie, concluzionându-se întemeiat că aceasta nu relevă persistenţa unor deprinderi şi mentalităţi antisociale de natură a impune o reacţie represivă prea severă în cazul inculpatului B.F., ci, dimpotrivă, un potenţial sporit de a reacţiona pozitiv.

Pentru inculpatul C.A. care a mai suferit anterior o condamnare pentru săvârşirea unei infracţiuni de înşelăciune, s-a considerat că acesta prezintă periculozitate socială mai sporită şi ca urmare un tratament sancţionator mai sever. Şi în opinia înaltei Curţi, toate aceste elemente sunt relevante în operaţiunea de individualizare a pedepsei şi justifică condamnarea de 3 ani închisoare aplicată prin hotărârea instanţei de fond, inclusiv modalitatea privativă de executare dispusă în privinţa inculpatului C.A., având în vedere şi dispoziţiile art. 86¹ C. pen.

Totodată, se constată că nu există motive pertinente care să impună reducerea pedepselor aplicate în cauză, conform solicitării inculpaţilor C.A. şi B.F., împrejurările invocate în favoare fiind deja valorificate prin limitele de pedeapsă stabilite de prima instanţă.

Ca urmare, nu se justifică aplicarea unui regim sancţionator mai sever sau mai blând conform solicitărilor formulate de parchet şi inculpaţi în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., toate aspectele invocate fiind corect evaluate de instanţele anterioare.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 2 C. proc. pen. invocat de apărarea ambilor inculpaţi, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat.

S-a susţinut că urmărirea penală şi actul de sesizare a instanţei ar fi fost efectuate de un organ necompetent, menţionându-se că deşi procurorul A.M. fusese desemnat să efectueze urmărirea penală, majoritatea actelor de la dosar au fost întocmite de un alt procuror pentru care nu a existat o delegare sau dispoziţia procurorului ierarhic superior.

De asemenea, s-a invocat nerespectarea dispoziţiilor art. 246 C. proc. pen., susţinându-se că verificarea actului de sesizare a fost efectuată de un procuror necompetent, procurorul şef secţie Păun Irinel efectuând la rândul său anterior acte de urmărire penală în cauză şi, ca atare, nu mai putea ulterior să procedeze şi la confirmarea rechizitoriului emis în caz.

Cu privire la aspectele invocate, Înalta Curte constată că susţinerile apărării nu sunt exacte, iar neregularitatea menţionată nu atrage nulitatea actului de sesizare a instanţei.

Din actele dosarului, se reţine că învestirea instanţei s-a făcut prin rechizitoriul nr. 203/P/2005 din 3 februarie 2006 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Secţia de Combatere a Corupţiei.

Urmărirea penală a fost efectuată de A.M. şi C.D., procurori în cadrul acestui departament, rechizitoriul întocmit în cauză fiind avizat de procurorul şef secţie, I.P., în conformitate cu dispoziţiile art. 22 din O.U.G. nr. 43/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

Actele de urmărire penală confirmă că acestea au fost efectuate de procurorii care au emis şi rechizitoriul în cauză, iar intervenţia procurorului şef secţie a vizat exclusiv verificarea legalităţii şi temeiniciei actului de sesizare a instanţei.

Din nicio probă a dosarului nu rezultă ca procurorul care a confirmat rechizitoriul emis în cauză să fi întocmit personal acte de urmărire penală.

De altfel, nu s-a precizat în concret ce acte de urmărire penală ar fi efectuat procurorul şef secţie, P.I.

De asemenea, se constată că rechizitoriul care stă la baza sesizării instanţei cuprinde toate menţiunile prevăzute de art. 203 C. proc. pen., iar procurorul care a confirmat legalitatea şi temeinicia rechizitoriului era competent să o facă, conform art. 264 alin. (3) C. proc. pen.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 9 C. proc. pen. invocat de apărarea inculpaţilor C.A. şi B.F., Înalta Curte constată că nici acesta nu este fondat.

Contrar susţinerilor formulate, în considerentele deciziei pronunţate în apel se regăsesc motivele pentru care au fost înlăturate cererile apărării şi argumentele care au condus la adoptarea soluţiei.

O hotărâre judecătorească este suficient motivată dacă răspunde în ansamblu problemelor supuse dezbaterii.

Împrejurarea că instanţa de apel nu a făcut referire la identitatea pretinsului judecător sau funcţionar public pe lângă care inculpaţii şi-au traficat influenţa nu constituie un motiv de reformare a hotărârii.

Latura obiectivă a infracţiunii de trafic de influenţă este realizată şi în ipoteza în care funcţionarul pe lângă care urmează să se intervină nu este individualizat de făptuitor, fiind suficient să se facă referire la funcţia pe care o îndeplineşte.

În speţă, această condiţie este îndeplinită, inculpaţii pretinzând că au influenţă asupra unor judecători şi funcţionari din cadrul autorităţilor locale ale com. Beclean, judeţ Braşov.

Ca urmare, în condiţiile în care inculpaţii nu au menţionat în concret numele judecătorului pe lângă care au lăsat să se creadă că au influenţă în vederea anulării procesului verbal de licitaţie şi al funcţionarilor publici responsabili de organizarea şi câştigarea unei noi licitaţii pentru obiectivul de care era interesat denunţătorul, rezultă că instanţa de apel era în imposibilitate de a furniza ea însăşi identitatea respectivelor persoane.

Modalitatea de motivare a hotărârii judecătoreşti reflectă o examinare efectivă asupra mijloacelor de probă şi evidenţiază concluziile care rezultă ca urmare a acestei examinări, a argumentelor şi reţinerea sau nu a unora dintre acestea, în raport cu motivele de apel invocate, aşa încât hotărârea conţine toate elemente prevăzute de art. 356, art. 383, art. 385⁹ C. proc. pen. şi conferă posibilitatea instanţei de recurs de a verifica ea însăşi modul în care instanţa de prim control judiciar a apreciat legea la cazul concret.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen. nu este incident în cauză.

Apărarea inculpatului B.F. a susţinut că instanţa de apel ar fi omis să se pronunţe asupra cererii privind efectuarea în mod legal a expertizelor tehnico-judiciare cuprinzând înregistrarea convorbirilor interceptate, arătând că inculpatul contestase că ăi aparţinea vocea înregistrată pe suporturile optice.

Respectiva solicitare ar fi fost formulată atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti.

Înalta Curte constată însă că susţinerea formulată nu îşi găseşte acoperire în actele dosarului.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului cauzei se constată că inculpatul nu a formulat o solicitare privind efectuarea unei expertize tehnico-judiciare.

În cadrul dezbaterilor din apel, la termenul din 24 februarie 2009, apărătorul inculpatului a susţinut doar că instanţa de apel ar trebui să verifice şi să confrunte dacă înregistrările de pe suporturile optice sunt în concordanţă şi cu transcrierea respectivelor înregistrări făcută pe suport de hârtie.

De asemenea, o altă solicitare a aceluiaşi apărător a fost aceea ca instanţa să verifice dacă transcrierile din limba în care au fost purtate convorbirile se impunea a fi traduse de un traducător autorizat.

În legătură cu acelaşi aspect, prin nota depusă la dosar (fila 112 dosar apel), apărătorul inculpatului C.A. a solicitat şi o analiză a interceptărilor efectuate în cauză, arătând că un specialist ar fi putut transcrie părţile din interceptări, aşa numite neinteligibile, susţinând că discuţia redată la pagina 41-61 din rechizitoriu era complet falsă şi că multe pasaje erau sărite, iar înţelesul fusese schimbat.

În cadrul aceluiaşi motiv de casare, apărarea aceluiaşi inculpat a criticat omisiunea instanţei de apel, de a nu fi înlăturat din probele ilegal obţinute în proces, dar şi faptul că probele administrate în faţa instanţei ar fi fost interpretate eronat, cu consecinţa stabilirii unei situaţii de fapt fără acoperire în probe.

O altă neregularitate invocată se referă la procesul verbal de transcriere a convorbirilor înregistrate, susţinându-se că acesta a fost preconstituit, în expunerea de motive care a stat la baza obţinerii autorizaţiei iniţiale consemnându-se o bază factuală care a existat după trecerea unui interval de 10 ore de la momentul emiterii autorizaţiei. Din acest motiv, s-a solicitat în apel încuviinţarea probei cu martori pentru a se dovedi că întâlnirea cu denunţătorul avusese loc ulterior expunerii de motive în vederea obţinerii autorizaţiei, dar şi încuviinţarea unei expertize tehnico-judiciare care să ateste data la care s-a efectuat înregistrarea, cerere de probe asupra căreia instanţa de apel a omis să se pronunţe.

Cu referire la aceste aspecte, Înalta Curte constată că înainte de a declara închise dezbaterile în apel, inculpatul C.A. a solicitat efectuarea unei expertize a înregistrărilor audio-video, indicând în acest sens şi obiectivele la care trebuia să răspundă expertul judiciar.

În şedinţa din 24 februarie 2009 (fila 151 dosar apel), când a fost formulată cererea, instanţa a respins încuviinţarea probei, reţinând în esenţă că obiectivul principal urmărit prin efectuarea expertizei viza transcrierea înregistrărilor audio în limba în care avuseseră loc discuţiile şi, ulterior, în limba română.

O asemenea solicitare nu era utilă cauzei, aşa cum bine a considerat şi instanţa de apel, având în vedere dispoziţiile art. 91³ alin. (2), teza ultimă, C. proc. pen., conform cărora, corespondenţele în altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret.

Rezultă astfel că redarea convorbirilor sau comunicărilor interceptate, purtate în altă limbă decât cea română, nu se face în limba în care au avut loc, ci se transcriu direct în limba română, prin intermediul unui interpret.

Prin urmare, organele judiciare nu aveau obligaţia de întocmire a unor procese verbale separate de redare a convorbirilor în limba în care s-au purtat şi ulterior în limba română, conform solicitării inculpatului C.A.

Însă, independent de modul în care a fost soluţionată cererea de probatorii în apel, înalta Curte constată că o nouă cerere de probatorii nu mai putea fi legal efectuată după închiderea dezbaterilor şi acordarea cuvântului pe fond.

Pentru această nouă solicitare, nu se poate invoca incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., inculpatul nemaiputând învesti legal instanţa, dar nici pentru prima solicitare, având în vedere pronunţarea expresă asupra probelor de către instanţă.

De altfel, încheierea de la termenul din 24 februarie 2009 consemnează poziţia instanţei de apel care a atras atenţia avocatului inculpatului C.A. asupra faptului că se pronunţase deja în legătură cu cererile repetat formulate în cadrul procedurii din apel.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen. se reţine că acesta a fost invocat de apărarea ambilor inculpaţi în raport de grava eroare săvârşită de instanţe în evaluarea şi stabilirea stării de fapt.

În esenţă, s-a susţinut că suma de bani primită de la denunţătorul F.T.G. reprezenta contravaloarea proiectelor şi studiilor de fezabilitate întocmite pentru participarea la licitaţie în vederea concesionării terenului din afara municipiului Braşov, inculpatul B.F. acţionând în numele SC Z.C. SRL, iar inculpatul C.A. ca traducător.

Înalta Curte constată însă că materialul probator administrat în cauză susţine în întregime acuzaţiile aduse inculpaţilor prin rechizitoriu, instanţele anterioare stabilind corespunzător vinovăţia acestora în considerarea dispoziţiilor art. 257 C. pen.

Din transcrierea înregistrărilor ambientale efectuate la restaurantul O. din municipiul Braşov rezultă că, la data de 20 octombrie 2005, între inculpaţii din cauză şi denunţătorul F.T.G. a avut loc o discuţie referitoare la preluarea afacerii inculpatului B.F. în schimbul sumei de 80.000 euro, ce urma să fie plătită de martorul denunţător, reprezentând cheltuielile efectuate cu lucrările de proiectare şi studiile de fezabilitate, precum şi banii cuveniţi unor funcţionari din cadrul Consiliului Judeţean Braşov pentru câştigarea licitaţiei de către SC U. SA (care urma să preia proiectele SC Z.C. SRL al cărei reprezentant era B.F.), dar şi unor înalţi funcţionari din cadrul instanţelor braşovene pentru închiderea dosarului privind contestaţia formulată împotriva licitaţiei referitoare la construcţia unei gropi de gunoi din com. Beclean şi organizarea şi câştigarea unei noi licitaţii de către SC U. SA.

Pe parcursul discuţiei, cei doi inculpaţi au pronunţat numele funcţionarilor din Primăria Beclean, respectiv numele primarului, viceprimarului şi al unor persoane din Consiliul Judeţean Braşov, respectiv B.V. - vicepreşedintele Consiliului Judeţean Braşov şi al senatorului Cismaru, toate acestea pentru a încredinţa denunţătorul de primirea ajutorului necesar câştigării licitaţiei.

La afirmaţia denunţătorului cu privire la împrejurarea că el nu are certitudinea că i se va da în concesiune terenul ce constituia obiectul afacerii, respectiv, construcţia gropii de gunoi, inculpatul C.A. a afirmat în repetate rânduri „asta îţi aranjăm noi, dacă tu nu poţi." (fila 30 vol. 2 d.u.p.).

În aceeaşi conversaţie, pentru a da credibilitate destinaţiei sumei de bani pretinse, cei doi inculpaţi au convenit încheierea unui contract de colaborare cu denunţătorul, urmând ca inculpatul B.F. să nu mai participe la licitaţie, în vederea câştigării acesteia de către firma denunţătorului (fila 75, vol. 2 d.u.p.), suma de 80.000 euro reprezentând o parte din cheltuielile deja efectuate şi o „parte de şpagă".

Aceeaşi notă de redare a discuţiilor ambientale din 20 octombrie 2005 (fila 40, vol. 2 d.u.p.) consemnează afirmaţia inculpatului B.F. cum că „am vorbit eu cu judecătorul", cât şi precizarea (fila 62, vol. 2 d.u.p.) că 20.000 euro reprezenta cheltuieli cu întocmirea documentaţiei, iar restul până la 80.000 euro, constituia şpaga.

La data de 24 octombrie 2005 a avut loc o nouă discuţie între inculpaţi şi denunţător, într-un apartament situat în municipiul Bucureşti (filele 77-112, vol.2 d.u.p ), împrejurare în care inculpaţii l-au asigurat pe denunţător cu privire la relaţiile şi influenţa lor pentru câştigarea licitaţiei organizată de Primăria Beclean, explicând că între SC Z.C. SRL şi SC U. SA există un contract de colaborare, iar licitaţia urma să fie câştigată de SC U. SA (fila 102 vol. 2 d.u.p.) prin depunerea la instanţă a unui proces verbal consemnând respingerea tuturor ofertelor; inculpatul C.A. chiar a afirmat „primii bani i-am promis primarului". De asemenea, au stabilit şi modalitatea de reuşită, respectiv, câştigarea procesului şi în această situaţie primarul com. Beclean urma să renunţe la licitaţie.

La data de 2 noiembrie 2005 (fila 139, d.u.p. vol. 2), inculpatul C.A., aflându-se împreună cu inculpatul B.F. şi martorul denunţător la sediul Primăriei Beclean, în prezenţa primarului Ţ. şi a primarului I.M. a afirmat că „noi o să mergem şi la domnul B. şi la domnul C. să-l prezentăm pe noul nostru partener, şi toate detaliile şi bineînţeles vom reveni la dumneavoastră după fiecare fază care se impune".

Din procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante organizate la restaurantul O. din municipiul Braşov, la data de 2 noiembrie 2005 (filele 198-214 vol. 1 d.u.p.), rezultă că asupra inculpatului B.F. a fost găsită suma de 50.000 euro, compusă din 100 de bancnote a câte 500 euro, bancnote ce fuseseră anterior tratate cu praf fluorescent de culoare portocalie, iar un număr de 6 bancnote evidenţiate cu menţiunea „trafic" (fila 210, vol. 1 d.u.p.).

În respectiva ocazie, inculpatul B.F. a recunoscut primirea sumei de bani de la denunţătorul F.T.G. şi a oferit explicaţii în declaraţia scrisă dată în prezenţa unui translator autorizat de limba germană.

Prin declaraţia dată, inculpatul a susţinut că, prin intermediul firmei SC Z.C. SRL pe care o reprezenta în România, urma să încheie un contract de colaborare cu SC U. SA, administrată de denunţătorului F.T.G., colaborare pe temeiul căreia trebuia să predea toate documentele pentru continuarea procesului şi pentru calculele şi studiile necesare, în cazul organizării şi participării la o nouă licitaţie, precum şi contestaţia, procesul verbal şi alte documente hotărâtoare pentru câştigarea procesului şi continuarea licitaţiei, SC Z.C. SRL având un ascendent de conducere asupra celorlalţi participanţi.

Inculpatul B.F. a negat însă că suma de 80.000 euro ar fi fost pretinsă şi primită pentru a interveni pe lângă funcţionarii Primăriei Beclean sau Consiliul Judeţean Braşov ori către vreun magistrat învestit cu soluţionarea dosarului având ca obiect anularea licitaţiei, susţinând că suma de bani constituia preţul contractului de colaborare pe care îl înmânase denunţătorului pentru studiu şi eventuale modificări şi că respectiva convenţie nu fusese încă semnată din motive imputabile denunţătorului care, în ziua flagrantului, a lăsat banii şi a justificat nesemnarea contractului din lipsă de timp.

Aceeaşi apărare a fost formulată şi de inculpatul C.A. care a susţinut la rândul său că nu a făcut promisiuni denunţătorului în sensul că va interveni pe lângă persoane din cadrul administraţiei din municipiul Braşov pentru câştigarea unei noi licitaţii sau pe lângă judecători pentru câştigarea procesului având ca obiect contestaţia împotriva licitaţiei adjudecate în favoarea SC C. SA Braşov.

Inculpatul a negat existenţa oricăror relaţii cu funcţionarii din instituţiile statului sus-menţionate, precum şi orice implicare cu conotatie penală, susţinând că a acţionat exclusiv în calitate de translator pentru inculpatul B.F. şi denunţător, primul nefiind vorbitor de limba română, iar celălalt de limba engleză.

Înalta Curte constată însă că declaraţiile celor doi inculpaţi sunt contrazise de starea de fapt rezultată din conţinutul înregistrărilor ambientale şi declaraţiile constante ale denunţătorului F.T.G.

Elementele de fapt furnizate de înregistrările ambientale şi declaraţiile denunţătorului sunt susţinute şi de declaraţiile martorilor M. - consilier juridic în cadrul Consiliului Local Beclean, M.I. - primar al com. Beclean, D.D.A. - inginer mecanic, T.A.M. -inspector de asigurări şi Ţ. - viceprimar al com. Beclean, care au confirmat implicarea inculpatului B.F. în desfăşurarea licitaţiei organizate de Consiliul Local Beclean pentru construirea unei gropi ecologice, oferind şi alte detalii legate de împrejurările care au determinat contestarea licitaţiei.

În legătură cu acelaşi aspect, au fost audiaţi în cauză şi martorii I.I. - contabilă la Primăria Beclean, V.V., P.V., U.I., M.V.C. şi S.C. - consilieri în cadrul Primăriei Beclean, şi aceste persoane oferind informaţii legate de modalitatea în care fusese organizată licitaţia si motivele care au condus la contestarea ei.

Prin urmare, din coroborarea întregului material probator administrat în cauză, cu referire specială la convorbirile telefonice interceptate, înregistrările ambientale si denunţul si declaraţiile denunţătorului, rezultă cu evidentă că pretinderea sumei de 80.000 euro nu a constituit preţul pretinsului contract de colaborare ce urma să se încheie între SC Z.C. SRL şi SC U. SA, ci contravaloarea serviciului asumat de cei doi inculpaţi pentru adjudecarea licitaţiei în favoarea SC U. SA, prin afirmaţiile şi acţiunile întreprinse inculpaţii lăsând să se creadă că vor interveni în acest scop pe lângă funcţionari din cadrul administraţiei publice locale şi ai autorităţii judecătoreşti.

În consecinţă, fapta există şi prin conţinutul ei constitutiv, aşa cum a fost descris prin hotărârea primei instanţe, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen.

Inculpatul C.A. a mai invocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 171 C. proc. pen., precizat în concluziile scrise depuse în cadrul dezbaterii recursurilor (fila 12, 13, 14, 15 din concluziile scrise), criticând hotărârea de condamnare şi susţinând că interceptările convorbirilor telefonice şi a imaginilor este nelegală, pe motiv că autorizaţiile au fost emise înainte de a se săvârşi o infracţiune, respectiv, înainte de începerea urmăririi penale. Astfel că mijloacele de probă au fost obţinute în mod ilegal şi drept urmare nu puteau fi folosite în procesul penal.

S-a mai invocat de către apărare că, folosind în argumentare în mod expres mijloace de probă obţinute în mod ilegal, sentinţa primei instanţe este în contradicţie cu legea. A mai susţinut apărarea că aceste probe administrate în faza de urmărire penală au fost obţinute în mod ilegal, că interceptările nu puteau fi dispuse în mod legal înainte de începerea urmăririi penale şi că sunt aplicabile dispoziţiile art. 64 alin. (2) C. proc. pen., consecinţa fiind aceea a imposibilităţii de utilizare a acestor mijloace de probă.

Înalta Curte constată că prin încheierea din camera de consiliu din data de 20 octombrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosar nr. 320/A/I/2005 (filele 148-150-151 vol. 1 d.u.p) s-a dispus emiterea autorizaţiei prin care s-a autorizat interceptarea şi înregistrarea pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport a convorbirilor şi comunicărilor purtate de la postul telefonic utilizat de către denunţătorul F.T.G. şi de la postul telefonic utilizat de făptuitorul C.A. precum şi interceptarea şi înregistrarea audio/video a convorbirilor ambientale privind pe denunţătorul F.T.G. şi făptuitorul C.A.

Prin rezoluţia din data de 1 noiembrie 2005 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Secţia de Combatere a Corupţiei în Dosar nr. 203/P/2005 s-a dispus începerea urmăriri penale faţă de C.A. şi B.F. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000. (filele 158-159 vol. 1 d.u.p)

Înalta Curte, analizând dispoziţiile legale prevăzute în Secţiunea V a Titlului III respectiv, „Interceptările şi înregistrările audio şi video" C. proc. pen., constată că nu poate fi primită opinia apărării întrucât ar reprezenta o interpretare evazivă şi generică a textelor care reglementează această materie.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 911 alin. (1) C. proc. pen., în vigoare la data de 20 octombrie 2005, când a fost emisă autorizaţia din 2005, a cărei legalitate se cere a fi verificată din perspectiva dispoziţiilor art. 64 alin. (2) C. proc. pen., „Interceptările şi înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri ori comunicări se vor efectua cu autorizarea motivată a instanţei, la cererea procurorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului. Autorizaţia se dă de către preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, în camera de consiliu. Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor se impun pentru aflarea adevărului, atunci când stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe."

La alin. (2) din acelaşi articol sunt enumerate infracţiunile pentru care s-a permis acest mijloc de probă, printre care se numără şi infracţiunile cuprinse în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

Din textele de lege sus-arătate rezultă că interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor sunt subordonate unor condiţii strict determinate, şi anume:

a) să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni;

Prin urmare, trebuie să existe date şi indicii temeinice care să conducă la reţinerea unei suspiciuni rezonabile cu privire la pregătirea unei infracţiuni sau la săvârşirea acesteia. Ori de câte ori există o astfel de suspiciune rezonabilă, este posibilă autorizarea unei ingerinţe în viaţa privată a oricărei persoane, indiferent dacă este implicată sau nu într-o procedură penală.

b) să privească o infracţiune dintre cele pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu;

În reglementarea condiţiilor necesare pentru a se autoriza interceptările şi înregistrările audio sau video, legiuitorul român a precizat numai infracţiunile pentru care se poate permite ingerinţa în viaţa privată, fără a se preocupa de persoana care trebuie să suporte intruziunea.

c) să fie utile pentru aflarea adevărului, atunci când stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe;

Caracterul subsidiar al ingerinţei în dreptul la viaţa privată a oricărei persoane îl obligă pe judecătorul competent să autorizeze măsura, să facă o analiză şi să aprecieze dacă alte procedee probatorii nu sunt de natură să contribuie eficient la stabilirea situaţiei de fapt sau la identificarea făptuitorului.

După cum se observă, în textul art. 911 C. proc. pen., în vigoare la data de 20 octombrie 2005, legiuitorul a folosit termenul de „făptuitor" şi nu de „învinuit" sau „inculpat", deci autorizaţia emisă de Tribunalul Bucureşti a fost dată în condiţiile legii, neputând fi contestat caracterul probator al înregistrărilor realizate.

d) să existe o autorizaţie din partea judecătorului competent;

Din cele ce preced, rezultă că legalitatea interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video nu este condiţionată de începerea urmăririi penale.

Nicio dispoziţie legală nu interzice ca autorizarea de interceptare şi de înregistrare audio sau video să se poată da ca act premergător începerii urmăririi penale.

Atunci când legiuitorul a dorit ca autorizarea unei ingerinţe în dreptul la viaţa privată să se facă doar după începerea urmăririi penale a facut-o în mod expres, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 100 C. proc. pen. care reglementează percheziţia şi care prin Legea nr. 281/2003 au fost completate cu alin. (6) în care se prevede că „percheziţia domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale."

În cazul înregistrărilor audio sau video nu există un text prohibitiv şi cu atât mai mult cu cât autorizarea poate fi dispusă atunci când sunt date despre pregătirea săvârşirii unor infracţiuni grave şi pentru identificarea sau localizarea infractorilor, ceea ce implică şi o muncă de informare.

Cu privire la dispoziţiile cuprinse în art. 91, art. 91 şi art. 91 C. proc. pen., în faţa instanţelor de judecată au fost invocate mai multe excepţii de neconstituţionalitate, iar atunci când Curtea Constituţională a fost sesizată, le-a respins, constatând că textele de lege respective nu contravin normelor constituţionale (a se vedea Decizia nr. 962 din 25 iunie 2009, Decizia nr. 410 din 10 aprilie 2008, precum şi Decizia nr. 1556 din 17 noiembrie 2009).

Chiar C.E.D.O. a validat dispoziţiile legale contestate în faţa Curţii Constituţionale, în cauza Dumitru Popescu II versus România, din 26 aprilie 2007. Astfel, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor, legislaţia în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006), există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente, precum şi în materie de control al fiabilităţii înregistrărilor.

Legea nu prevede, ca o garanţie distinctă, obligativitatea înştiinţării persoanei interesate despre faptul înregistrării. Această omisiune este firească, având în vedere scopurile pentru care s-a luat asemenea măsură şi caracterul secret al acesteia şi nu este incompatibilă cu drepturile garantate de art. 6 sau art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Prin urmare, împrejurarea că în prezenta cauză autorizaţia pentru interceptarea şi înregistrarea audio şi video a convorbirilor telefonice şi ambientale a fost dată de judecătorul competent, pe data de 20 octombrie 2005, iar începerea urmăririi penale s-a dispus prin rezoluţia din data de 1 noiembrie 2005 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Secţia de Combatere a Corupţiei în Dosar nr. 203/P/2005, nu se impune aplicarea dispoziţiilor art. 64 alin. (2) C. proc. pen.

Rezultă, aşadar, că autorizaţia din 20 octombrie 2005, pentru interceptarea şi înregistrarea audio/video a convorbirilor ambientale privind pe denunţătorul F.T.G. şi pe făptuitorul C.A., dar şi a interceptărilor şi înregistrărilor pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport a convorbirilor şi comunicărilor înregistrate pe bandă magnetică a convorbirilor şi imaginilor dispusă prin încheierea penală nr. 320 din data de 20 octombrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, corespunde exigenţelor legii în vigoare la acea dată.

În cadrul aceluiaşi motiv de casare respectiv art. 385⁹ pct. 171 C. proc. pen., inculpatul C.A. în concluziile scrise (filele 16, 17, 18, 19) a mai susţinut că nu au fost depuse la dosarul cauzei transcrierile în limba în care au avut loc discuţiile. A mai susţinut că expunerea de motive pentru obţinerea autorizaţiei de ascultare s-a făcut pe baza unor convorbiri inexistente, care nu au avut loc, având în vedere că expunerea de motive s-a făcut dimineaţa la Bucureşti, iar pretinsa convorbire a avut loc seara la Braşov, într-o limbă străină, situaţie în care numai transcrierea şi traducerea ar fi durat, în cel mai bun caz, câteva zile. De asemenea, a susţinut că pretinsa traducere a convorbirilor nu era posibilă întrucât traducătorii nu au fost introduşi în cauză, traducătorii nu au avut la dispoziţie acte privind transcrierea convorbirilor purtate în limba vorbită de cetăţenii străini. Totodată, a susţinut că interpreţii nu puteau să traducă conţinutul pretinselor convorbiri ascultând înregistrările întrucât o atare procedură este prohibită şi totodată ilicită din perspectiva faptului că datele aflate pe suporţi sunt secrete de stat atâta timp cât aparţin SRI.

În concluzie, a susţinut că, „convorbirile nu au existat şi sunt o creaţie artistică a procurorilor" şi că traducerea pretinselor convorbiri s-a făcut în afara cadrului procesual, de către persoane neautorizate şi necompetente, iar identitatea pretinşilor vorbitori a fost stabilită arbitrar, de persoane necompetente.

Toate aceste susţineri ale apărătorului inculpatului C.A. sunt simple afirmaţii care nu au suport legal.

Cu privire la critica privind împrejurarea că transcrierile nu au fost translatate de un translator autorizat, Înalta Curte constată că nu sunt reale.

Nota de redare (fila 162 vol.2 d.u.p.) a conţinutului dialogului ambiental purtat la data de 2 noiembrie 2005 de către F.T.G. şi numiţii C.A. şi B.F. în incinta restaurantului O. din Braşov, a fost tradusă de translatorul autorizat Ş.M.V., autorizare dată de Ministerul Justiţiei sub nr. 6098

Nota de redare a conţinutului dialogului ambiental din 24 octombrie 2005 purtat între F.T.G. şi numiţii C.A. şi B.F., într-un apartament din municipiul Bucureşti, a fost tradusă de acelaşi translator autorizat Ş.M.V..

Cu privire la critica inculpatului privind omisiunea organelor judiciare de a proceda la transcrierea separată a înregistrărilor purtate în limba în care au avut loc, Înalta Curte constată că nici aceasta nu este întemeiată.

Potrivit dispoziţiilor art. 91³ alin. (2), teza ultimă, C. proc. pen., corespondenţele în altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret.

Rezultă astfel că redarea convorbirilor sau comunicărilor interceptate, purtate în altă limbă decât cea română, nu se face în limba în care au avut loc, ci se transcriu direct în limba română, prin intermediul unui interpret.

Prin urmare, nu exista obligaţia de întocmire a unor procese verbale separate de redare a convorbirilor în limba în care s-au purtat şi ulterior în limba română, conform solicitării inculpatului C.A.

Cu privire la motivul de casare invocat de apărătorul inculpatului C.A. prevăzut de art. 385⁹ pct. 6 C. proc. pen., se reţine că acesta a fost invocat în raport de faptul că urmărirea penală ar fi avut loc în lipsa apărătorului, iar inculpatul nu a fost audiat în calitate de învinuit şi de inculpat în faza de urmărire penală şi, pe cale de consecinţă, nu a beneficiat de asistenţa juridică cerută de lege. A mai susţinut că la dosarul cauzei există declaraţii care nu sunt semnate nici de procuror nici de avocat şi nici de inculpatul C.A.

Nici această afirmaţie nu este argumentată şi nici întemeiată.

Declaraţia olografa a inculpatului C.A. dată în calitate de învinuit, audiat la sediul D.N.A. la data de 3 noiembrie 2005 (filele 236-240 vol. 1 d.u.p.) poartă semnătura procurorului de caz, a inculpatului şi a avocatului său.

De asemenea, există şi declaraţia dată tot în calitate de învinuit, consemnată pe formular tipizat, la 3 noiembrie 2005, (filele 2412-243 vol. 1 d.u.p.), semnată de procuror, inculpat şi apărător ales, S.A.

Pe ambele declaraţii, inculpatul C.A. a precizat că „atât declar susţin şi semnez în prezenţa apărătorului ales" avocat S.A.

Tot astfel, în cursul cercetării judecătoreşti, inculpatul a fost audiat la termenul din 16 noiembrie 2006, în faţa instanţei de fond, în prezenţa apărătorului ales A.D.

Inculpatul C.A. a mai criticat hotărârea instanţei de apel şi sub aspectul modului de soluţionare a excepţiilor şi a refuzului de aplicare a unei soluţii legal prevăzute pentru această situaţie, instanţele de judecată pronunţând în prezenta cauză, în opinia apărării, soluţii suspuse cazurilor de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 2 şi pct. 172 C. proc. pen. (fila 10 din concluziile scrise). Înalta Curte constată că a răspuns acestor critici în contextul analizării motivului de casare invocat de inculpat privind dispoziţiile art. 385⁹ pct. 2 iar în ceea priveşte motivul de casare prevăzut de art. 385 pct. 17 C. proc. pen., acesta a fost analizat anterior în cadrul motivului de casare invocat de către inculpat în cadrul motivului de casare prevăzut la art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., urmând a nu mai fi reluat, deoarece, inculpatul, în fapt a invocat aceleaşi argumente dar a solicitat ca acestea să se aibă în vedere în contextul dispoziţiilor art. 385 pct. 2 şi pct. 17 C. proc. pen.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 13 C. proc. pen. invocat în cadrul motivelor de recurs depuse, de apărătorul inculpatului C.A. (filele 24-45 dosar recurs), se reţine că acesta a fost susţinut prin aceea că inculpatul ar fi fost condamnat pentru o faptă neprevăzută de legea penală din perspectiva abrogării Legii nr. 15/1968.

Înalta Curte constată că nici acest motiv de casare nu este fondat.

Inculpatul nu a precizat care era fapta neprevăzută de legea penală, traficul de influenţă fiind prevăzut ca infracţiune de legea penală.

Condamnarea inculpatului a vizat săvârşirea acestei infracţiuni, textul de lege prevăzut de art. 257 C. pen. fiind în vigoare atât la momentul săvârşiri faptei cât şi în prezent.

La fila 12 şi 13 din concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, inculpatul C.A. a mai criticat soluţiile ambelor instanţe invocând din nou motivele de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 6, pct. 9, pct. 18, pct. 14, pct. 17¹ C. proc. pen. în sensul pronunţării unei soluţii de angajare a răspunderii penale pentru o faptă ce nu a fost comisă şi pentru o activitate care nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, motive care, de asemenea, au fost deja analizate, urmând a nu mai fi reluate.

În cadrul dezbaterilor din recurs, la termenul din 24 octombrie 2011, inculpatul C.A. a reiterat, în contextul motivelor de casare prevăzute de art. 385 pct. 17 şi pct. 18 C. proc. pen., împrejurarea că a solicitat în faţa instanţei de apel încuviinţarea audierii unor martori care să ateste că întâlnirea de la data de 20 octombrie 2005, de la restaurantul O. în municipiul Braşov a avut loc în fapt ulterior expunerii de motive din cererea de eliberare a autorizaţiei privind interceptările din cauză.

Înalta Curte constată, de asemenea, că aceste argumente au mai fost invocate de apărătorul inculpatului C.A. dar în contextul dispoziţiilor art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., motiv de casare care a fost analizat anterior.

Fără a preciza niciun motiv de casare apărătorul inculpatului C.A., în cadrul dezbaterilor din recurs, redate în încheierea de şedinţă de la termenul din 24 octombrie 2011, a mai invocat permanenta provocare a inculpaţilor de către denunţătorul F.T.G., în sensul de a-i fi determinat să pronunţe anumiţi termeni cu conotaţie penală.

Înalta Curte constată că această afirmaţie nu se poate încadra în depăşirea prerogativelor permise de lege, în sensul incidenţei dispoziţiilor art. 68 alin. (2) C. proc. pen., dispoziţii procedural penale care ar putea fi invocate în contextul activităţii investigatorului sub acoperire şi a colaboratorului acestuia, ceea ce nu corespunde cu speţa de faţă, unde denunţătorul nu a acţionat ca un agent al statului.

Cu atât mai mult, nu se poate reţine incidenţa acestui text de lege atâta vreme cât inculpatul C.A. şi denunţătorul F.T.G. au declarat, în faza de urmărire penală, că inculpatul C.A. a fost cel care l-a contactat telefonic pe denunţător cu scopul de a-i propune o afacere, inculpatul precizând că avea cunoştinţe că denunţătorul desfăşura acelaşi tip de activitate ca cel pentru care urma să facă oferta respectivă, în colaborare cu inculpatul B.F.

Deopotrivă, este de menţionat, aşa cum bine au subliniat instanţele anterioare, că inculpaţii au avut în permanenţă posibilitatea de a nu da curs solicitărilor venind din partea denunţătorului şi că în deplină cunoştinţă de cauză s-au angajat din proprie iniţiativă să intervină pentru câştigarea licitaţiei în favoarea SC U. SA.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 385⁹ alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi de inculpaţii C.A. şi B.F. împotriva Deciziei penale nr. 45 din 3 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, constatând legalitatea şi temeinicia hotărârilor atacate sub toate aspectele cauzei.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi de inculpaţii C.A. şi B.F. împotriva Deciziei penale nr. 45 din 3 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă recurentul inculpat C.A. la plata sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Obligă recurentul inculpat B.F. la plata sumei de 1.200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul cuvenit interpretului de limba germană se suportă din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 noiembrie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 3967/2011. Penal. Traficul de persoane (Legea...		ICCJ. Decizia nr. 3991/2011. Penal. înşelăciunea (art. 215... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 3840/2011. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs ICCJ. Decizia nr. 3863/2011. Penal. Traficul de droguri (Legea 143/2000 art. 2). Recurs ICCJ. Decizia nr. 3889/2011. Penal. Omorul (art. 174 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 3967/2011. Penal. Traficul de persoane (Legea 678/2001 art. 12). Contestaţie în anulare - Recurs ICCJ. Decizia nr. 3991/2011. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 4000/2011. Penal. Traficul de persoane (Legea 678/2001 art. 12). Recurs ICCJ. Decizia nr. 4094/2011. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 4115/2011. Penal. înlocuirea măsurii preventive (art. 139 C.p.p.). Recurs