ICCJ. Decizia nr. 4202/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4202/2011
Dosar nr. 9661/1/2011
Şedinţa publică din 8 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 28 noiembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti în baza art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen. a menţinut starea de arest a inculpatului G.N.A., constatând că starea de detenţie a inculpatului este legală, arestarea preventivă a acestuia fiind menţinută cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale referitoare la libertatea persoanei, fiind incidente în continuare dispoziţiile art. 143 C. proc. pen., în sensul că există presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit fapta reţinută în sarcina sa, precum şi dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., atât cu privire la limitele de pedeapsă cât şi cu privire la pericolul social concret pentru ordinea publică.
Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul G.N.A. şi a solicitat admiterea recursului arătând că, inculpatul nu prezintă un pericol pentru ordinea publică, nu mai subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, invocând totodată durata nerezonabilă a termenului arestării preventive, cât şi faptul ca inculpatul nu ar influenţa aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi sau martori.
Analizând recursul declarat, sub aspectele invocate precum şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, conform prevederilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul G.N.A. este nefondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare:
Prin Rechizitoriul nr. 383/P/2010 din 24 iunie 2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, a fost trimis în judecată inculpatul G.N.A. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 257 alin. (1) şi (2) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); două infracţiuni prevăzute de art. 257 alin. (1) şi (2) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 215 alin. (1), art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) şi art. 23 lit. b) şi c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., reţinându-se, în esenţă, că în perioada 2007 - 2008, în mai multe rânduri a pretins sume între 120.000 şi 400.000 euro de la C.A., lăsând să se creadă că are influenţă pe lângă conducerea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi că va determina astfel soluţionarea favorabilă a unor situaţii dificile în care s-a aflat, la un moment dat denunţătorul în activitatea sa comercială (conturi blocate, consemn vamal etc).
De asemenea, în sarcina inculpatul s-a mai reţinut că în calitatea sa de consilier superior clasa I în cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală a făcut menţiuni ireale în declaraţia sa de avere şi a ascuns provenienţa unor sume de bani obţinute ilicit.
Procedând la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestări preventive luată faţă de G.N.A. în conformitate cu dispoziţiile legale, instanţa - Curtea de Apel Bucureşti - în mod temeinic, a apreciat că menţinerea arestării preventive a inculpatului este legală şi a dispus menţinerea acesteia.
Înalta Curte, pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului G.N.A. se reţine că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 din acelaşi cod şi dacă inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea lui în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive.
În ceea ce priveşte temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă, analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Astfel, se constată că, în raport de actele dosarului, prima condiţie prevăzută de textul de lege menţionat, referitoare la săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului art. 257 alin. (1) şi (2) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); două infracţiuni prevăzute de art. 257 alin. (1) şi (2) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 215 alin. (1), art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) şi art. 23 lit. b) şi c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., ce sunt sancţionate cu pedepse ce depăşesc limita arătată. (2 - 10 ani, 6 - 12 ani)
Analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă existenţa şi a celei de-a doua cerinţe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenţia consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în fata autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane şi menţinerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Înalta Curte constată că menţinerea arestării preventive a inculpatului G.N.A. este justificată, acesta fiind trimis în judecată pentru infracţiuni caracterizate de un grad ridicat de pericol social, care prin natura lor, împrejurările comiterii şi, îndeosebi, urmările produse, impun menţinerea detenţiei provizorii.
Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că pericolul concret pentru ordinea publică al faptelor privind traficul de influenţă, înşelăciune, fals în înscrisuri poate fi dedus atât din pericolul social concret deosebit de ridicat al faptelor, din modul în care acesta a acţionat, cât şi din circumstanţele personale ale inculpatului avându-se în vedere şi funcţia acestuia, respectiv consilier superior în cadrul Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
În cauza de faţă, stabilirea pericolului social al faptei şi persoanei asupra căreia s-a conturat cu suficienţă existenţa unor probe ce justifică bănuiala puternică şi legitimă că inculpatul a comis infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată, avându-se în vedere gravitatea faptelor săvârşite, împrejurările în care au fost comise, importanţa valorilor puse în pericol cât şi rezonanţa faptelor.
În consecinţă, Înalta Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci acestea se menţin în continuare, motiv pentru care, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat de inculpatul G.N.A. cu obligarea recurentului inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.A.N. împotriva Încheierii din 28 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 5892/2/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4203/2011. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 4201/2011. Penal. Sustragerea sau distrugerea... → |
|---|
