ICCJ. Decizia nr. 531/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 531/2011
Dosar nr. 1118/1/2010
Şedinţa publică din 11 februarie 2011
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 4 februarie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a hotărât, printre altele, următoarele:
În baza art. 3002 C. proc. pen., coroborat cu art. 160b alin. (1) C. proc. pen., a constatat legalitatea măsurii arestării preventive dispusă în cauză prin încheierea penală nr. 108 din 29 mai 2010 a Tribunalului Harghita, faţă de inculpatul S.S., în prezent deţinut în Penitenciarul Miercurea Ciuc.
În baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen., a înlocuit măsura arestării preventive a inculpatului S.S. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, prev. de art. 136 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
A dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului S.S., dacă nu este arestat în alte cauze, de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 8 din 29 mai 2010 emis de judecătorul delegat de la Tribunalul Harghita, în dosarul 1312/96/2010.
A respins cererea de menţinere a măsurii arestării inculpatului S.S., formulată de procuror.
În baza art. 145 alin. (1)1 şi alin. (1)2 lit. b) şi c) C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea inculpatul S.S. a respectat următoarele obligaţii:
- s-a prezentat la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată ori de câte ori a fost chemat;
- s-a prezentat la Poliţia Municipiului Miercurea Ciuc (organ de poliţie desemnat cu supravegherea), conform programului are a fost întocmit sau ori de câte ori a fost chemat;
- nu şi-a schimbat locuinţa fără încuviinţarea Curţii de Apel Tg. Mureş;
- nu a deţinut, nu a folosit şi să nu a purtat nicio categorie de arme;
- nu s-a deplasat şi s nu s-a aflat în baruri, cluburi, restaurante sau alte localuri de acest gen care au program de seară şi de noapte şi unde se servesc băuturi alcoolice;
În baza art. 145 alin. (2)2 C. proc. pen., a atras atenţia inculpatului S.S. că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii dispuse sau a obligaţiilor care îi revin, se va lua faţă de el măsura arestării preventive.
A dispus comunicarea prezentei încheieri organelor menţionate de art. 145 alin. (2)1 C. proc. pen. şi art. 1608a alin. (4) C. proc. pen.
Cu privire la temeinicia măsurii preventive şi, prin urmare, cu privire la necesitatea de a menţine această măsură, or de a revoca sau înlocui cu o altă măsură preventivă, instanţa a apreciat că temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive, reglementat de art. 148 lit. f) C. proc. pen., s-a schimbat, impunând înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă luată faţă de inculpatul S.S.
În opinia instanţei, timpul petrecut în stare de detenţie a constituit un avertisment suficient de puternic pentru a-i atrage atenţia asupra inculpatului asupra importanţei şi obligativităţii respectării valorilor sociale ocrotite de legea penală şi asupra consecinţelor care pot apărea în urma săvârşirii unor fapte penale, această durată fiind suficientă pentru a constitui un puternic semnal de alarmă.
În cauza de faţă, instanţa a apreciat că în cele 7 luni de la arestarea preventivă a inculpatului nu se mai conturează acele probe certe pentru care se sprijină ideea actualităţii unui pericol concret pentru ordinea publică, pe care l-ar prezenta inculpatul în libertate, iar natura şi gravitatea infracţiunilor care se judecă nu sunt sinonime cu pericolul concret pentru ordinea publică, astfel încât referirea la cele două elemente nu este suficientă pentru a menţine în continuare inculpatul în stare de arest preventiv.
De asemenea, nu rezultă din materialul dosarului care este nevoia atât de imperioasă care să determine o continuare a stării de arest şi care sunt acele date că procesul penal nu ar putea avea loc în bune condiţii cu inculpatul în libertate, supus însă obligaţiei de a nu părăsi localitatea şi obligaţiilor subsecvente prevăzute de art. 145 alin. (1)1 şi alin. (1)2 C. proc. pen., fără să mai fie necesară o măsură extremă pentru libertatea sa.
În consecinţă, instanţa a apreciat că judecarea inculpatului în continuare în stare de arest preventiv este inutilă şi apare ca o sancţiune morală pentru pretinsa activitate infracţională faţă de care poartă acuza, ceea ce este inadmisibil.
Împotriva acestei încheieri, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Tg. Mureş, solicitând admiterea recursului, casarea parţială a încheierii de şedinţă atacate, în privinţa cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea şi, în rejudecare, respingerea cererii formulate şi menţinerea inculpatului în stare de arest preventiv.
Examinând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Tg. Mureş este fondat pentru următoarele considerente:
Inculpatul S.S. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Harghita pentru comiterea infracţiunilor de trafic de droguri de risc prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi deţinerea de substanţe stupefiante în vederea consumului propriu prev. de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
S-a reţinut, în fapt, că în perioada februarie - mai 2010, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul a procurat, deţinut şi comercializat canabis pentru suma de 60 RON/doză, inculpaţilor M.N., K.S., O.A., V.B., P.G., B.A., B.L., S.R., S.M.R., S.J.Z., B.A., A.L., O.Z. şi J.K.
Prin sentinţa penală nr. 255 din 17 decembrie 2010, pronunţată în dosarul nr. 1357/96/2010, Tribunalul Harghita a dispus condamnarea inculpatului S.S. la pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare, dispunând, totodată, menţinerea inculpatului în stare de arest preventiv.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul, iar la termenul de judecată din 4 februarie 2011, instanţa de control judiciar a admis cererea inculpatului de amânare a judecării cauzei pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului său ales, procedând, însă, la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive şi constatând că nu se mai impune menţinerea măsurii arestării preventive, fiind depăşit termenul rezonabil.
Împotriva încheierii din 4 februarie 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 1537/96/2010 a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Târgu Mureş, solicitând admiterea recursului, casarea parţială a încheierii de şedinţă atacate, în privinţa cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea şi, rejudecând, respingerea cererii formulate şi menţinerea inculpatului în stare de arest preventiv.
Examinând încheierea atacată, Înalta Curte constată că recursul declarat de parchet este fondat pentru următoarele motive:
Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., între măsurile preventive ce pot fi luate împotriva învinuitului sau inculpatului, cercetat într-o cauză privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoarea pentru a se a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei este arestarea preventivă, cât şi obligarea de a nu părăsi localitatea.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată, întotdeauna, la latitudinea judecătorului ori, după caz, a instanţei de judecată în cursul judecăţii pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv, menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Instanţa de judecată poate respinge cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 alin. (1) C. proc. pen., nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive, cu obligaţia de a nu respecta, pe toată durata procesului, principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei, respectiv, a făptuitorului.
În art. 5 paragraful 3 din CEDO se arată că, orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil, sau eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Raportând dispoziţiile legale, atât cele cuprinse în legea naţională, cât şi cele prevăzute în CEDO, la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că, la acest moment procesual, un control judiciar instituit inculpatului S.S. prin admiterea cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea ar fi insuficient pentru realizarea scopului procesului penal şi, în consecinţă, soluţia ce se impune a fi pronunţată în cauză este aceea de menţinere a măsurii arestării preventive, fiind respectat, astfel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptelor pretins a fi comise, respectiv a inculpatului.
În contextul concret al cauzei, Înalta Curte constată că scopul măsurii preventive dispuse împotriva inculpatului S.S., respectiv acela de a asigura buna desfăşurare a procesului penal şi apărarea valorilor şi relaţiilor sociale ce constituie ordinea publică, nu poate fi realizat, prin raportare la gradul ridicat de pericol social al infracţiunilor presupus a fi comise de inculpat, precum şi la modalitatea de săvârşire a acestora, prin admiterea cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci şi la aprecierea temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate trebuie analizată condiţia privind pericolul public pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate, condiţie prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen. şi care a constituit temeiul legal al arestării preventive a inculpatului.
Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele şi din însăşi pericolul social al infracţiunilor de care este învinuit inculpatul, de reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, de posibilitatea săvârşirii, chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai unor astfel de fapte.
Prin urmare, Înalta Curte are în vedere gravitatea infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului, pedepsite cu închisoarea de la 3 la 15 ani, numărul mare al actelor materiale săvârşite de inculpat (14), consecinţele consumului de droguri în rândul populaţiei faptul că una dintre persoanele căreia inculpatul a vândut canabis era minor (M.N.).
Argumentele mai sus expuse sunt de natură a duce la concluzia că detenţia provizorie a inculpatului S.S. este legitimă şi nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale, dar şi din perspectiva CEDO, iar punerea sa în libertate ar fi insuficientă pentru asigurarea scopului procesului penal.
În consecinţă, constatând că cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea formulată de inculpatul S.S. este neîntemeiată, Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Târgu Mureş împotriva încheierii atacate, pe care o va casa în parte şi, în rejudecare, va înlătura dispoziţia de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, cu toate consecinţele.
Se va menţine starea de arest a inculpatului.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.
Onorariul apărătorului desenat din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Târgu Mureş împotriva încheierii din 4 februarie 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 1537/96/2010.
Casează în parte încheierea atacată şi, în rejudecare, înlătură dispoziţia de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu cu toate consecinţele.
În baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., menţine starea de arest a inculpatului S.S.
Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei .
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 527/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 550/2011. Penal. Infracţiuni la alte legi... → |
|---|
