ICCJ. Decizia nr. 511/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 511/2011
Dosar nr. 1087/1/2011
Şedinţa publică din 10 februarie 2011
Asupra cauzei penale de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 28 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a menţinut arestată preventivă a inculpaţilor V.D., T.G.C., P.C. şi V.C., apreciind că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat şi impun în continuare privarea de libertate.
Împotriva aceste încheieri au declarat recurs inculpaţii V.D., T.G.C., P.C. şi V.C., solicitând punerea în libertate, întrucât nu prezintă pericol pentru ordinea publică, au colaborat cu organele de urmărire penală (V.D. chiar a făcut un denunţ finalizat cu trimiterea în judecată a unor inculpaţi).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursurile declarate în cauză, le consideră nefondate pentru următoarele considerente:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaţilor V.D., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 18 şi art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, art. 24 alin. (1) şi (2), art. 25 şi art. 27 pct. 1 şi 2 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), toate cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen., T.G.C., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 18 şi art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, art. 24 alin. (1) şi (2), art. 25 şi art. 27 pct. 1 şi 2 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), toate cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen., P.C., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 18 şi art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, art. 24 alin. (1) şi (2), art. 25 şi art. 27 pct. 1 şi 2 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art .41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen., V.C., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 18 şi art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, art. 26 raportat la art. 24 alin. (1) şi (2), art. 25 şi art.26 raportat la art. 27 pct. 1 şi 2 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), toate cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen.
În fapt, în actul de sesizare s-a reţinut că, în cursul anului 2009, cei patru inculpaţi s-au decis să obţină importante sume de bani prin utilizarea la ATM-uri a unor clone de carduri bancare ce trebuiau falsificate în prealabil. În realizarea acestui obiectiv infractorii au avut mai multe întâlniri, în timpul cărora au stabilit planul acţiunii criminale.
Prin sentinţa penală nr. 963/F din 16 decembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, i-a condamnat pe inculpaţi la pedepse cu închisoarea cu executare în regim de detenţie. Astfel, inculpatul V.D. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare, inculpatul T.G.C. la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare, inculpatul P.C. la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare şi inculpatul V.C. la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare.
Potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
În cauză, pe parcursul cercetării judecătoreşti, atât în faţa instanţei de fond cât şi a celei de control judiciar, s-a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi s-a constatat în mod justificat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza arestării preventive subzistă, confirmând în continuare privarea de libertate a inculpaţilor V.D., T.G.C., P.C. şi V.C., respectiv infracţiunea dedusă judecăţii este una gravă, fiind sancţionată cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea inculpaţilor în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică şi, totodată, există presupunerea rezonabilă că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care au fost trimişi în judecată şi condamnaţi de instanţa de fond.
Luarea şi menţinerea măsurii arestării preventive se face ţinându-se seama de scopul acestei măsuri, de gradul de pericol social al infracţiunilor presupus a fi săvârşite de inculpaţi ( V.D. – infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 18 şi art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, art. 24 alin. (1) şi (2), art. 25 şi art. 27 pct. 1 şi 2 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), toate cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen., T.G.C. - infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 18 şi art.9 alin. (2) din Legea nr.39/2003, art.24 alin. (1) şi 2, art. 25 şi art. 27 pct. 1 şi 2 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), toate cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen., P.C. - infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 18 şi art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, art. 24 alin. (1) şi (2), art. 25 şi art. 27 pct. 1 şi 2 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), toate cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen., V.C. - infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 18 şi art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, art. 26 raportat la art. 24 alin. (1) şi (2), art. 25 şi art. 26 raportat la art. 27 pct. 1 şi 2 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), toate cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen.).
În raport de gravitatea infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată recurenţii inculpaţi (Kusyk contra Poloniei), de participarea acestora la presupusa săvârşire a acestor infracţiuni şi de necesitatea unei prevenţii generale, Înalta Curte constată că temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive pentru inculpaţi subzistă, astfel încât se impune menţinerea acestei măsuri (Hesse contra Austriei).
În aprecierea persistenţei pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurenţilor inculpaţi trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudenţa C.E.D.O. (Letellier contra Franţei) prin care a statuat că în măsura în care dreptul natural o recunoaşte – prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o „tulburare" a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă.
Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă şi că menţinerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puţin severe, au fost luate în considerare şi apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (Saadi contra Regatului Unit), iar menţinerea arestării preventive, în pofida prezumţiei de nevinovăţie, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.
În jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestare şi, desigur, menţinerea acestei măsuri a unui inculpat suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller contra Asustriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicare justiţiei (Wemhoff contra Germaniei), riscul să comită noi infracţiuni (Matzeneter contra Austriei) sau să tulbure ordinea publică (Letellier contra Franţei).
Înalta Curte constată că în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiţii, respectiv, pericolul ca inculpaţii să tulbure ordinea publică.
Înalta Curte apreciază că lăsarea în libertate a recurenţilor inculpaţi ar genera creşterea sentimentului de nesiguranţă al populaţiei şi ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de protecţie a organelor statului, acestea având obligaţia de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de fapte care pun în pericol patrimoniul.
Într-o societate democratică drepturile oricărei persoane privind patrimoniul său reprezintă o valoarea socială ce trebuie protejată.
Neluarea sau menţinerea unor măsuri preventive faţă de aceste persoane, în condiţiile în care există indicii cu privire la presupusa implicare a acestora în încălcarea gravă a acestor drepturi, ar justifica o sporire a neîncrederii opiniei publice în realizarea actului de justiţie, consecinţă incompatibilă cu principiile unei societăţi democratice.
Argumentele potrivit cărora în cauză s-a depăşit sau se va depăşi termenul rezonabil al acestei măsuri nu pot fi reţinute, cu atât mai mult cu cât aprecierea duratei rezonabile a detenţiei, potrivit art. 5 paragraful 3 C.E.D.O., se analizează „in concreto", în funcţie de trăsăturile fiecărui caz în parte. Considerentele de genul probatoriul amplu de administrat, complexitatea cauzei în fapt şi în drept, comportamentul inculpaţilor au relevanţă în jurisprudenţa C.E. atunci când se face o apreciere asupra duratei rezonabile a procedurii din perspectiva art. 6 paragraful 1 C.E.D.O. (Allenet de Ribemont versus Franţa).
Considerentele de ordin personal reţinute în favoarea inculpaţilor prezintă relevanţă şi pot fi valorificate la momentul soluţionării apelurilor, odată cu reindividualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor şi nu la soluţionarea recursurilor privind starea de arest a acestora.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, evaluând şi gravitatea infracţiunilor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată şi condamnaţi de instanţa de fond, modul şi circumstanţele în care se presupune că au fost comise de aceştia, starea de nesiguranţă care ar putea fi generată de punerea în libertate a inculpaţilor, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive subzistă, astfel că privarea de libertate, în această fază a procesului penal, e necesară, punerea în libertate prezentând, pentru aspectele mai sus prezentate, un pericol actual şi real pentru ordinea publică.
Aşa fiind, detenţia provizorie este licită, fiind respectate atât exigenţele cerute de legea internă, cât şi cele prevăzute de art. 5 paragraful 1 lit. c) din C.E.D.O., impunându-se, conform art. 3002 şi art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., menţinerea măsurii arestării preventive.
În baza art. 38515 pct.1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondate recursurile inculpaţilor.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii V.D., T.G.C., P.C. şi V.C. împotriva încheierii din 28 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 28349/3/2010 (114/2011).
Obligă recurenţii inculpaţi V.D. şi V.C. la plata sumei de câte 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Obligă recurenţii inculpaţi T.G.C. şi P.C. la plata sumei de câte 200 lei cheltuieli judiciare către stat. din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 51/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 516/2011. Penal → |
|---|
