ICCJ. Decizia nr. 58/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 58/2011
Dosar nr. 2921/85/2009
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2011
Asupra recursului penal de faţă;
Prin sentinţa penală nr. 151/2010 a Tribunalului Sibiu a fost condamnat inculpatul G.H.I. la:
- 10 ani închisoare şi 7 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat şi deosebit de grav prevăzut de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. a), c), i) C. pen. şi art. 176 lit. a) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 39 C. pen.;
- 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen.;
- 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de port fără drept a cuţitului, în locurile şi în împrejurările în care s-ar putea primejdui viaţa sau integritatea corporală a persoanelor ori s-ar tulbura ordinea şi liniştea publică prevăzută de art. 11 pct. 1 din Legea nr. 61/1991;
În baza art. 33 lit. a) C. pen., art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare sporită la 10 ani şi 6 luni.
În baza art. 83 C. pen., a fost revocat beneficiul liberării condiţionate a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 30 din 3 martie 2008 a Judecătoriei Brezoi, care s-a dispus a fi executată alături de pedeapsa rezultantă aplicată prin prezenta sentinţa, urmând ca în final inculpatul să execute 11 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 71 C. pen., a fost interzis inculpatului exerciţiul drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsa aplicată durata arestului preventiv începând cu 1 octombrie 2009 la zi.
În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest a inculpatului.
S-a constat că partea vătămată G.M. nu s-a constituit parte civilă.
În baza art. 313 din Legea nr. 75/2006, inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor de spitalizare către Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Sibiu în sumă de 1.751,48 lei şi către Serviciul de Ambulanţă Judeţean Sibiu în sumă de 355 lei cu dobânda legală până la data plăţii.
A fost respinsă cererea de acordare a penalităţilor de întârziere.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat în sumă de 2.000 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut următoarele considerente:
Inculpatul şi partea vătămată sunt soţ şi soţie şi erau despărţiţi în fapt cu aproximativ 1 an înainte de săvârşirea faptelor.
Între inculpat şi partea vătămată există o stare conflictuală determinată de conduita violentă a inculpatului care este nemulţumit de faptul că partea vătămată a părăsit locuinţa fără a-l anunţa şi i-a lăsat minorul în întreţinere.
Ulterior, inculpatul i-a lăsat minorul spre îngrijire părţii vătămate, contribuind la întreţinerea acestuia şi continuând să o urmărească pe partea vătămată, fie pe stradă, fie la locul de muncă, încercând să o determine pe aceasta să se împace cu el. Faţă de refuzul părţii vătămate de a relua viaţa conjugală cu inculpatul acesta devenea violent şi recurgea la ameninţări conform declaraţiilor părţii vătămate (filele 21–22 dosar de urmărire penală). Inculpatul a ameninţat-o de mai multe ori că o omoară, îi rupe picioarele sau îi scoate ochii. Faţă de ameninţările inculpatului, partea vătămată de frica acestuia s-a mutat într-o altă locuinţă, însă inculpatul a continuat să o urmărească, căutând-o şi la locul de muncă, continuând să o ameninţe.
Relevant sub acest aspect este incidentul din 18 iunie 2009 când la cererea inculpatului, partea vătămată i-a dat acestuia copilul şi apoi întâlnindu-se cu inculpatul pe Bulevardul Milea în localitatea Sibiu, pentru a-i preda minorul, după ce s-a despărţit şi partea vătămată a urcat într-un taxi, a constatat că la rândul său inculpatul a luat un taxi şi o urmărea. De frica inculpatului, partea vătămată i-a indicat şoferului o altă adresă decât adresa unde locuia, tocmai pentru ca inculpatul să nu cunoască noua sa adresă. Ameninţările telefonice ale inculpatului adresate părţii vătămate sunt confirmate şi de martorul T.I., fratele părţii vătămate, care a arătat că inculpatul o ameninţa pe partea vătămată, că-i va scoate ochii iar pe martor îl ameninţa cu moartea. În acest context conflictual este evident că vătămarea părţii vătămate de către inculpat nu a fost o întâmplare, dimpotrivă în ziua săvârşirii infracţiunii, inculpatul s-a deplasat în zona în care se afla locul de muncă al părţii vătămate cu intenţia vădită de a o agresa pe aceasta.
Astfel, inculpatul s-a deplasat la prima oră, respectiv la ora 600 şi, ascuns după o maşină, a aşteptat ca partea vătămată să apară, iar în momentul în care a văzut-o, inculpatul a ieşit din spatele autoturismului, a fugit după partea vătămată şi prin spatele acesteia cu o mână i-a acoperit gura, iar cu cealaltă ţinea un cuţit cu care îi aplica lovituri părţii vătămate.
Această stare de fapt este confirmată atât cu declaraţia părţii vătămate, cât cu declaraţiile martorei S.E. care confirmă că a văzut un bărbat care a ieşit după o maşină şi s-a repezit asupra părţii vătămate, aplicându-i lovituri în zona feţei şi a corpului. După ce inculpatul i-a aplicat lovituri părţii vătămate, a plecat iar martorele D.N., S.E. şi D.A., care se aflau pe stradă, au mers la partea vătămată care se afla ghemuită la pământ acoperindu-şi faşa cu mâinile întrucât sângera abundent. Întrebată ce a păţit, partea vătămată le-a spus martorelor că a fost lovită cu cuţitul de soţul său şi i-a scos un ochi.
Cu ocazia cercetării la faţa locului s-au identificat urme de sânge pe trotuar, în zona incidentului.
În ce priveşte poziţia inculpatului, acesta recunoaşte că a lovit-o pe partea vătămată însă nu a intenţionat acest lucru, că de fapt avea în mână o şurubelniţă cu care lucra la autoturism în momentul în care a apărut partea vătămată. Inculpatul arată în continuare că a intenţionat numai să discute cu partea vătămată şi întrucât aceasta a refuzat, a încercat să o imobilizeze, astfel că în timp ce aceasta se zbătea a lovit-o din greşeală cu şurubelniţa.
Tribunalul a reţinut că apărarea inculpatului nu este credibilă, faţă de declaraţiile părţii vătămate, de declaraţiile martorilor care au confirmat faptul că inculpatul s-a deplasat prin spatele părţii vătămate şi fără nici o vorbă a atacat-o. De altfel, este lipsită de credibilitate şi susţinerea inculpatului că la acea oră, respectiv la 6 dimineaţa, pe o altă stradă decât cea în care locuieşte, inculpatul ar fi efectuat reperaţii la autoturism şi că din acest motiv ar fi avut asupra sa o şurubelniţă.
Împrejurarea că inculpatul a atacat-o pe partea vătămată cu cuţitul este confirmată nu numai de declaraţia părţii vătămate, dar şi de raportul de constatare medico-legală care confirmă faptul că leziunile suferite de partea vătămată s-au putut produce prin lovire repetată cu un corp tăietor înţepător. Conform examinării medico-legale, partea vătămată prezintă la nivelul feţei multe plăgi secţionate precum şi la nivelul palmei şi a degetelor, ceea ce confirmă susţinerea părţii vătămate conform căreia pentru a se apăra a prins cu mâna lama cuţitului, ceea ce a provocat tăieturi la nivelul mâinii.
Între leziunile produse, cea mai gravă este plaga produsă la nivelul globului ocular stâng, care a determinat eviscerarea globului ocular. Conform completării raportului de constatare medico-legală nr. 348/A/5 din 26 iunie 2009, în urma leziunilor suferite partea vătămată şi-a pierdut total vederea la nivelul ochiului stâng, ceea ce din punct de vedere medico-legal reprezintă o infirmitate fizică.
Deşi conform constatării medico-legale leziunile produse nu i-au pus viaţa victimei în primejdie, faţă de numărul repetat de lovituri aplicate cu ajutorul unui cuţit în zone anatomice vitale, respectiv zona facială şi oculară a victimei al căror efect a fost diminuat prin manevrele de apărare ale victimei, lovituri ce i-au produs acesteia pe lângă multiplele plăgi tăiate şi eviscerarea globului ocular, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la infracţiunea de omor calificat şi deosebit de grav prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), (2) combinat cu art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) şi art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen..
Săvârşirea faptei în public a determinat atât indignarea persoanelor prezente, dar mai ales teama acestora, împrejurare confirmată de martora S.E. care declară – că de frică i-a depăşit pe inculpat şi partea vătămată, fără a interveni precum şi că fapta a afectat-o. De asemenea, martora D.N., aflată la locul săvârşirii faptei arată că i-a fost frică să meargă la locul incidentului, deşi era însoţită de martora H.E. Săvârşirea unor fapte violente în stradă în prezenţa trecătorilor este în mod evident de natură să tulbure liniştea publică, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, faptă prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. Fapta inculpatului de a purta în public un cuţit de care s-a folosit la săvârşirea faptei întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 11 din Legea nr. 61/1991.
Analizând în continuare cererea de schimbare a încadrării juridice, tribunalul a constat că aceasta este neîntemeiată, faţă de modul şi mijloacele de comitere a faptei precum şi de rezultatul produs.
Instanţa a subliniat că, există tentativă de omor şi nu de vătămare corporală, ori de câte ori infractorul acţionează în aşa mod încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori foloseşte instrumente sau procedee specifice uciderii şi nu are relevanţă timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracţiunilor de vătămare corporală şi nu exprimă dinamismul interior al actului infracţional.
Anumite stări ale infractorului ori defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea actului nu au relevanţă în sine, întrucât intenţia de omor se deduce din modul în care a acţionat, iar nu din elementele exterioare.
Forma şi modalitatea intenţiei, element al laturii subiective a infracţiunii, rezultă din materialitatea actului, printre altele, din relaţiile personale anterioare existente între inculpat şi victimă, din obiectul vulnerant folosit, numărul şi intensitatea loviturilor, zona anatomică vizată, comportamentul ulterior al inculpatului etc.
Concluzionând, Tribunalul a arătat că raportat la modul de săvârşire a faptei precum şi împrejurările în care aceasta a fost săvârşită, trebuie înlăturată apărarea inculpatului conform căreia nu ar fi acţionat cu intenţia de omor şi nu a urmărit rezultatul produs.
La individualizarea judiciară a pedepselor instanţa a aplicat criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 52 C. pen., limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite.
S-a motivat că faptele săvârşite de inculpat sunt de o gravitate deosebită fiind îndreptate împotriva unor valori sociale majore, respectiv, viaţa, moralitatea şi ordinea publică, au avut ca urmări, pierderea unui organ de către victimă – respectiv globul ocular stâng - cu pierderea vederii şi provocarea unei infirmităţi permanente. Gravitatea faptelor este conturată de locul săvârşirii acestora, loc public, persoana împotriva căreia au fost îndreptate este un membru de familie, respectiv soţia inculpatului.
Analizând persoana inculpatului, s-a relevat că acesta are o predispoziţie conflictuală, o lipsă de empatie faţă de victima infracţiunii, împrejurare care rezultă din conduita acestuia după săvârşirea faptei, respectiv inculpatul a lăsat-o pe victimă într-o baltă de sânge în stradă, fără a cere ajutor sau fără să-i acorde primul ajutor, iar după săvârşirea faptei, inculpatul a continuat să o ameninţe telefonic pe partea vătămată, chiar şi în perioada în care aceasta era spitalizată.
Toate aceste circumstanţe s-a apreciat că denotă o periculozitate sporită a inculpatului exprimate prin elementele ce-i caracterizează atât persoana, cât şi conduita. Tribunalul a arătat că inculpatul a mai suferit o condamnare tot pentru săvârşirea infracţiunii de violenţă, respectiv, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.
Împotriva acestei soluţii au declarat apel inculpatul şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu.
În apelul său, inculpatul a solicitat desfiinţarea sentinţei instanţei de fond şi, în rejudecare, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tentativă de omor deosebit de grav în aceea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. şi aplicarea unei pedepse corespunzătoare acestei fapte precum şi achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de port fără drept a unei arme albe. În susţinerea apelului, inculpatul a arătat că probele administrate în cauză conduc la concluzia că a exercitat acte de agresiune asupra părţii vătămate însă nu cu intenţia de a-i suprima viaţa – aspect ce rezultă din expertizele medico-legale, care relevă că leziunile nu au pus în pericol viaţa victimei, că acestea s-au produs prin înţepare şi au fost generate de zbaterile victimei. De asemenea, se susţine că nu există probe din care să rezulte că agresiunea a fost săvârşită cu un cuţit. În plus, apelantul arată că intenţia sa a fost să o determine pe partea vătămată să se împace, iar conflictul s-a iscat spontan.
În apelul său, Parchetul a solicitat desfiinţarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie şi pentru infracţiunile prevăzute de art. 321 alin. (1) C. pen. şi art. 11 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, confiscarea specială a cuţitului folosit la comiterea infracţiunii şi aplicarea art. 7 din Legea nr. 76/2009.
Prin Decizia penală nr. 91/A/2010 din 30 septembrie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de procuror, a desfiinţat în parte hotărârea atacată şi, rejudecând:
A constatat că infracţiunile de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. şi infracţiunea prevăzută de art. 11 din Legea nr. 61/1991 au fost săvârşite în stare de recidivă postcondamnatorie şi a aplicat dispoziţiile art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen.
În temeiul art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen., a confiscat cuţitul folosit de inculpat şi a aplicat dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 76/2009 privind prelevarea de probe biologice.
A menţinut celelalte dispoziţii din hotărârea penală atacată.
A respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul G.H.I. împotriva sentinţei penale nr. 151 din 08 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. 2921/85/2009.
Instanţa de prim control judiciar a reţinut că susţinerile inculpatului, în sensul că intenţia sa nu a fost aceea de a suprima viaţa victimei şi că în speţă fapta sa întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală gravă nu sunt fondate.
Inculpatul a susţinut că s-a apropiat de partea vătămată cu intenţia de a purta o discuţie cu aceasta referitoare la reluarea convieţuirii şi că, pentru că aceasta a refuzat să stea de vorbă, a imobilizat-o, prinzându-i capul. În acest moment, partea vătămată a întors capul şi s-a lovit în şurubelniţa pe care inculpatul o ţinea în mână. După ce s-a lovit în şurubelniţă, victima a căzut, iar inculpatul a încercat să o ridice, moment în care, ca urmare a opoziţiei manifestate de aceasta, s-au produs celelalte leziuni.
Starea de fapt astfel cum este prezentată de inculpat nu este susţinută de nici un element probator.
Din declaraţiile părţii vătămate rezultă că inculpatul a agresat-o prin surprindere, pe la spate şi că nu a încercat nici un moment să poarte o discuţie cu ea. În declaraţiile date în cursul urmăririi penale, menţinute şi în faţa instanţei de fond, aceasta arată constant că a fost prinsă din spate de cineva care i-a pus mâna pe gură, iniţial crezând că este vorba despre o glumă făcută de una dintre colege, şi abia apoi, când a observat lama unui cuţit a realizat că este atacată – filele 20-22 dosar urmărire penală şi 93 dosar fond. Aceste declaraţii sunt susţinute şi de declaraţiile martorei S.A. – fila 42 dosar urmărire penală şi 205 dosar fond, care arată că un bărbat a coborât dintr-o maşină şi a atacat-o din spate pe partea vătămată pe care a imobilizat-o, a doborât-o la pământ şi a lovit-o cu un cuţit.
De asemenea, susţinerea inculpatului în sensul că nu a intenţionat să o lovească pe partea vătămată şi că leziunile acesteia s-au produs când încerca să o ajute să se ridice de la pământ sunt infirmate şi de declaraţiile martorilor D.N. – fila 34 dosar urmărire penală şi 204 dosar fond şi H.E. – fila 36 dosar urmărire penală care arată în mod expres că l-au văzut pe inculpat lovind-o pe partea vătămată în timp ce aceasta era căzută la pământ şi ţipa.
În aceste condiţii, în mod corect instanţa de fond a reţinut că acţiunea inculpatului de agresare a părţii vătămate a fost intenţionată. În ceea ce priveşte scopul agresiunii, corect s-a apreciat de către instanţă că acesta a fost de a suprima viaţa victimei şi nu numai de a produce leziuni. Atacul realizat prin surprindere, pe la spate, concomitent cu intenţia de a imobiliza şi lipsi partea de posibilitatea de a solicita ajutor – sugerată de acoperirea gurii victimei cu mâna, denotă intenţia de a provoca leziuni grave acesteia. De asemenea, obiectul folosit – cuţitul – şi zona vizată prin agresiune – regiunea feţei, capului, gâtului, conduc la concluzia că inculpatul a urmărit suprimarea vieţii victimei. Susţinerea inculpatului în sensul că obiectul folosit a fost o şurubelniţă nu un cuţit este infirmată de probe – partea vătămată indicând în faza de urmărire penală faptul că a fost agresată cu un cuţit, iar această susţinere a fost confirmată de declaraţia martorei S.A. Faptul că în faţa instanţei partea vătămată a precizat că nu poate spune cu certitudine cu ce obiect a fost atacată nu este de natură să conducă la concluzia că declaraţiile iniţiale ale acesteia au fost nesincere, ci mai degrabă că, urmare a presiunilor la care a fost supusă de inculpat ulterior agresării, a încercat să îi uşureze acestuia situaţia procesuală. Relevante sunt şi concluziile raportului de constare medico-legală din care rezultă că leziunile traumatice s-au putut produce cu un corp tăietor înţepător ori o şurubelniţă nu are caracteristica de a fi un corp tăietor – fila 27 dosar urmărire penală.
Peste aceste elemente obiective se grefează starea conflictuală dintre părţi, probată de asemenea la dosarul cauzei cu declaraţiile martorilor T.I. şi C.C. – fila 44, 46 dosar urmărire penală şi 94 dosar fond. Din declaraţiile acestor martori rezultă că, după despărţirea în fapt a soţilor, inculpatul a ameninţat-o pe partea vătămată că o omoară. Aceiaşi martori relevă că şi după agresiune ameninţările inculpatului la adresa integrităţii fizice şi a vieţii părţii vătămate au continuat.
Faptul că partea vătămată a manifestat abilitate în a se apăra şi că leziunile nu au produs efectul scontat nu conduc la modificarea intenţiei cu care inculpatul a realizat agresiunea. De altfel, martorii au arătat că agresiunea a fost întreruptă de faptul că la locul faptei s-au apropiat mai multe persoane ca urmare a ţipetelor victimei.
În consecinţă, cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei este vădit nefondată.
De asemenea, este nefondată şi cererea acestuia de achitare de sub învinuirea săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 11 din Legea nr. 61/1991. Astfel cum s-a arătat mai sus din ansamblul probator a rezultat fără dubiu că inculpatul a atacat-o pe partea vătămată cu un cuţit pe care îl avea asupra sa, astfel că sunt întrunite şi elementele constitutive ale infracţiunii de port fără drept a cuţitului în locuri şi împrejurări în care s-ar putea primejdui viaţa sau integritatea corporală a persoanelor ori s-ar putea tulbura ordinea şi liniştea publică.
În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei, Curtea reţine că aceasta s-a realizat în mod judicios, ţinându-se seama de toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
În ceea ce priveşte apelul declarat de parchet acesta este fondat.
Într-adevăr, instanţa de fond, reţinând că inculpatul a mai fost condamnat prin sentinţa penală nr. 30 din 03 martie 2008 a Judecătoriei Brezoi la pedeapsa închisorii de 3 ani, cu suspendarea condiţionată a executării pedepse, a omis să reţină în privinţa infracţiunilor prevăzute de art. 321 alin. (1) C. pen. şi art. 11 pct. 1 din Legea nr. 61/1991 existenţa stării de recidivă postcondamnatorie, deşi erau îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 37 lit. a) C. pen.
Curtea a reţinut, de asemenea, că instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 118 lit. b) C. pen. şi să dispună confiscarea de la inculpat a cuţitului corp delict, precum şi, având în vedere natura infracţiunii săvârşite, să dispună aplicarea art. 7 din Legea nr. 76/2009 în privinţa inculpatului.
Împotriva deciziei penale nr. 91/A/2010 din 30 septembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, în termen legal, a declarat recurs inculpatul G.H.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
O primă critică vizează greşita încadrare juridică a faptei în tentativă la infracţiunea de omor calificat şi deosebit de grav, aceasta întrunind elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., întrucât inculpatul nu a avut intenţia de a suprima viaţa soţiei sale, ci a urmărit să o determine să se întoarcă în domiciliul conjugal.
Al doilea motiv de recurs se referă la netemeinicia hotărârii atacate sub aspectul condamnării sale pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 11 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, întrucât la săvârşirea faptei s-a folosit de o şurubelniţă pe care o avea asupra sa şi nu de un cuţit.
Inculpatul solicită schimbarea încadrării juridice a faptei din tentativă la infracţiunea de omor calificat şi deosebit de grav în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen., cu aplicarea unei pedepse corespunzătoare şi achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 11 pct. 1 din Legea nr. 61/1991 în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
În drept, inculpatul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 3859 pct. 17 şi 18 C. proc. pen.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine că acesta este nefondat.
Probele administrate au dovedit fără dubiu că la data de 19 iunie 2009, inculpatul a aşteptat-o pe soţia sa pe str. M. din municipiul Sibiu, în apropierea locului de muncă al victimei, unde i-a aplicat mai multe lovituri de intensitate ridicată, cu cuţitul cu care era înarmat, în zona scalpului, feţei şi toracelui, producându-i părţii vătămate multiple plăgi tăiate şi infirmitate permanentă determinată de eviscerarea parţială a globului ocular.
Actele de agresiune ale inculpatului s-au produs în stradă, în prezenţa trecătorilor şi au cauzat tulburarea liniştii publice.
Instanţele au încadrat corect fapta inculpatului în dispoziţiile art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. a), c), i) şi art. 176 lit. a) C. pen., intenţia inculpatului de a suprima viaţa victimei rezultând din modalitatea în care inculpatul a agresat-o.
Astfel, pe fondul relaţiilor conflictuale, preexistente şi a ameninţărilor adresate victimei, inculpatul a aşteptat-o pe aceasta în apropierea locului său de muncă, a atacat-o prin surprindere, a imobilizat-o, a doborât-o la pământ şi a lovit-o cu un cuţit în zone vitale – feţei, capului, gâtului, cu mare intensitate, producându-i leziuni grave, descrise în raportul de constatare medico-legală nr. 348/II/a/50 din 26 iunie 2009 al S.M.L. Sibiu.
Inculpatul s-a folosit de un cuţit – instrument apt să producă moartea – şi nu de o şurubelniţă, aşa cum susţine acesta, declaraţiile sale fiind infirmate de declaraţiile iniţiale ale părţii vătămate ce se coroborează cu declaraţiile martorei S.A. şi cu concluziile raportului de constatare medico-legală, potrivit căruia leziunile au fost produse cu un corp tăietor-înţepător.
Faptul că, ulterior, partea vătămată a susţinut că nu ştie cu certitudine cu ce obiect a fost agresată se explică prin ameninţările adresate acesteia de către inculpat, chiar şi după comiterea faptei.
Actele de agresiune exercitate de inculpat asupra victimei au încetat ca urmare a faptului că în zonă s-au strâns mai multe persoane alertate de strigătele părţii vătămate.
Întrucât inculpatul a atacat-o pe partea vătămată cu cuţitul pe care îl purta asupra sa, aşa cum s-a arătat, apare ca nefondată şi cea de a doua critică formulată de acesta în recurs.
Pedeapsa aplicată inculpatului a fost just individualizată în raport cu criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul de pericol social ridicat al faptelor comise, împrejurările săvârşirii acestora – în loc public, după ce a urmărit-o şi aşteptat-o pe victimă, în prezenţa altor persoane, datele care circumstanţiază persoana inculpatului.
Astfel, acesta nu a recunoscut comiterea faptelor, susţinând că a încercat să poarte o discuţie cu partea vătămată referitoare la reluarea căsniciei, aceasta a refuzat, motiv pentru care a imobilizat-o, iar partea vătămată s-a lovit în şurubelniţa pe care inculpatul o ţinea în mână.
Inculpatul s-a sustras de la urmărire penală, a continuat să adreseze ameninţări părţii vătămate şi după comiterea faptei, este cunoscut cu antecedente penale, fiind condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. (1) C. pen., ceea ce denotă periculozitatea inculpatului.
Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat.
Conform dispoziţiilor art. 38516 raportat la art. 381 C. proc. pen., va deduce prevenţia de la 10 octombrie 2009 la zi.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2), (3) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.H.I. împotriva deciziei penale nr. 91/A din 30 septembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală.
Deduce din pedeapsa aplicată, durata reţinerii şi a arestării preventive de la 1 octombrie 2009, la 12 ianuarie 2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul interpretului de limbă turcă se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 575/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 588/2011. Penal → |
|---|
