ICCJ. Decizia nr. 1040/2012. Penal. Cerere de transfer de procedură în materie penală (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1040/2012
Dosar nr. 11043/2/2011
Şedinţa publică din 5 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă;
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 60 din 16 februarie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 152 şi art. 153 din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a respins sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi cererea de transferare formulată de persoana condamnată A.I.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că în ceea ce-l priveşte pe condamnatul A.I., deşi sunt îndeplinite condiţiile transferării prevăzute de art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, este incident motivul opţional de refuz al transferării prevăzut de art. 153 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Astfel, s-a reţinut că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că daunele materiale şi morale la plata cărora, către părţile civile R.E.V., A.Ş.C., N.E., N.O., T.H.T. şi T.E., a fost obligat condamnatul A.I. prin sentinţa penală nr. 2707 din de 18 decembrie 2007, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. 3736/302/2007, astfel cum a rămas definitivă, prin Decizia penală nr. 120 din 19 februarie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 2108/3/2008 de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, şi Decizia penală nr. 1789 din 7 decembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 2108/3/2008, au fost achitate parţial şi acestea de asigurator, iar persoana transferabilă A.I. nici nu a garantat plata în integralitate a acestora.
S-a mai reţinut că această împrejurare a fost învederată instanţei şi de apărătorul ales al condamnatului A.I., cu ocazia dezbaterilor, care a arătat că acesta a fost obligat la plata unor sume foarte mari şi că singura posibilitate să achite aceste sume este prin permiterea să se întoarcă în ţara sa.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs persoana transferabilă A.I., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, întrucât, deşi s-a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, nu a ţinut seama de imposibilitatea obiectivă a acestuia de a achita integral despăgubirile la care a fost obligat prin hotărâre judecătorească definitivă.
A mai învederat recurenta-persoană transferabilă că instanţa de fond a reţinut că nu au fost achitate despăgubirile civile, fără a constata că o parte a prejudiciului (aprox. 60.000 euro) a fost achitat.
A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, rejudecând, admiterea sesizării formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a cererii de transferare aşa cum a fost formulată.
Recursul este nefondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, a temeiurilor invocate de recurent, dar şi a disp. art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că hotărârea recurată este legală şi temeinică.
Astfel, se constată că prin adresa nr. 65062 din 24 noiembrie 2011, Ministerul Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară - Serviciul Cooperare Judiciară Internaţională în Materie Penală, a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti cererea de transfer a persoanei condamnate A.I., în vederea continuării executării pedepsei de 6 ani închisoare, aplicată de instanţele judiciare din România, într-un penitenciar din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.
Potrivit datelor consemnate în înscrisurile depuse la dosar, comunicate şi statului solicitat, în aplicarea Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la data de 21 martie 1983, prin sentinţa penală nr. 2707 din 18 decembrie 2007, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, modificată prin Decizia penală nr. 120/A din 19 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, A.I. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor de ucidere din culpă, vătămare corporală din culpă şi conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, prev. şi ped. de art. 178 alin. (2), (5) C. pen., art. 184 alin. (2), (4) C. pen. şi art. 85 pct. 1 din OUG nr. 195/2002, republicată, cu aplicarea art. 33 lit. a), b) C. pen.
În fapt, în sarcina persoanei condamnate A.I. s-a reţinut că în data de 25 august 2006, în jurul orei 00,30, în timp ce conducea autovehiculul marca Porsche, neînmatriculat în circulaţie, pe drumurile publice, mai exact în mun. Bucureşti, datorită nerespectării din culpă a regulilor de circulaţie, a produs un accident de circulaţie din care a rezultat decesul a trei persoane şi vătămarea corporală a altor trei persoane.
La data de 27 decembrie 2011, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost înregistrată sub nr. 11043/2/2011, sesizarea nr. 2892/II-5/2011 formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul art. 152 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată, pentru a aprecia cu privire la cererea de transferare a persoanei condamnate A.I. în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, în vederea continuării executării restului de pedeapsă din condamnarea de 6 ani închisoare, pronunţată prin sentinţa penală nr. 2707 din 18 decembrie 2007 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, modificată prin Decizia penală nr. 120/A din 19 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1789 din 7 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie (Dosar nr. 2108/3/2008).
La lucrarea nr. 2898/II.5/2011 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti au fost depuse adresa nr. PDP/A190303/6/1 din data de 14 noiembrie 2011 privind cetăţenia persoanei menţionate, copia dispoziţiilor legale aplicabile, declaraţia emisă de Ministerul Justiţiei din care rezultă acordul la transfer al statului britanic, referatul individual privind situaţia persoanei condamnate întocmit de directorul Penitenciarului Giurgiu, referatul medical privind starea de sănătate a condamnatului A.I., cererea adresată Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de către persoana condamnată prin care îşi exprima intenţia de a fi transferat în ţara de origine, copii certificate ale sentinţei penale nr. 2707 din 18 decembrie 2007 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, a deciziei penale nr. 120 din 19 august 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, şi a deciziei penale nr. 1789 din 7 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 3252 din 07 decembrie 2009, dispoziţiile legale incidente în cauză, procesul-verbal de consemnare a declaraţiei condamnatului A.I. întocmit de procuror şi procesul-verbal de verificare a situaţiei juridice a persoanei transferabile.
În considerarea disp. art. 152 alin. (4) şi art. 153 din Legea nr. 302/2004, republicată, în raport de obiectul sesizării instanţa de fond în mod corect a procedat la examinarea îndeplinirii condiţiilor prev. de art. 143 din acelaşi act normativ.
Potrivit art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, „transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc numai în următoarele condiţii:
a) condamnatul este resortisant al statului de executare;
b) hotărârea este definitivă;
c) la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei; în cazuri excepţionale, în baza acordului între statele implicate, transferarea poate avea loc chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni;
d) transferul este consimţit de către persoana condamnată sau dacă, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia, unul dintre cele două state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei. Consimţământul nu se cere în cazul evadatului care se refugiază în statul de executare al cărui resortisant este;
e) faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni, potrivit legii statului de executare;
f) statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc".
Analizând actele dosarului prin raportare la disp. art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, se constată că în mod corect instanţa de fond a reţinut ca fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de textul legal menţionat.
Astfel, condamnatul A.I. este cetăţean britanic conform datelor consemnate în adresa nr. PDP/A/9303/6/1 din 14 noiembrie 2011 emisă de Serviciul Naţional Responsabil cu Infractori din cadrul Ministerului Justiţiei al Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, hotărârea de condamnare sus-menţionată este definitivă, condamnatul A.I. mai are de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei, aceasta expirând la termen, la data de 11 octombrie 2015.
Aşa cum rezultă din procesul-verbal întocmit de procuror, condamnatul A.I. a declarat că este de acord să fie transferat în statul de cetăţenie şi cunoaşte consecinţele juridice ce decurg din aceasta.
De asemenea, având în vedere extrasul din legea relevantă, transmis de autorităţile judiciare din Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, este îndeplinită şi condiţia dublei încriminări, întrucât faptele care au atras condamnarea în România constituie infracţiuni şi potrivit legislaţiei Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, iar statul de condamnare - România şi statul de executare - Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, s-au pus de acord asupra acestei transferări, aşa cum, în mod corect, a reţinut instanţa de fond.
Cu toate acestea, potrivit art. 153 din Legea nr. 302/2004, republicată, cererea de transferare a persoanei condamnate poate fi refuzată, în principal, pentru următoarele motive:
a) persoana a fost condamnată pentru infracţiuni grave care au avut un ecou profund defavorabil în opinia publică din România;
b) pedeapsa prevăzută de legea statului de executare este vădit superioară sau inferioară în raport cu cea stabilită prin hotărârea instanţei române;
c) există indicii suficiente că, odată transferat, condamnatul ar putea fi pus în libertate imediat sau într-un termen mult prea scurt faţă de durata pedepsei rămase de executat potrivit legii române;
d) persoana condamnată nu a reparat pagubele produse prin infracţiune şi nu a plătit cheltuieli la care a fost obligată prin hotărârea instanţei române şi nici nu a garantat plata despăgubirilor;
e) dacă există indicii suficiente că statul de executare nu va respecta regula specialităţii.
Aşa fiind, chiar dacă în cauză s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile transferării prevăzute de art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, instanţa de fond a reţinut, în mod just, că este incident motivul opţional de refuz al transferării prevăzut de art. 153 alin. (1) lit. d) din actul normativ menţionat.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că daunele materiale şi morale la plata cărora a fost obligat condamnatul A.I., către părţile civile R.E.V., A.Ş.C., N.E., N.O., T.H.T. şi T.E., prin sentinţa penală nr. 2707 din data de 18 decembrie 2007, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. 3736/302/2007 astfel cum a rămas definitivă, prin Decizia penală nr. 120 din 19 februarie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 2108/3/2008 de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, şi Decizia penală nr. 1789 din 7 decembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 2108/3/2008, au fost achitate parţial, iar persoana transferabilă A.I. nu a garantat plata în integralitate a acestora.
De altfel, părţile civile R.E.V., N.E., N.O., T.H.T. şi T.E., în calitate de părinţi ai victimelor, prin memoriile depuse la dosarul cauzei, au arătat că nu au fost despăgubite integral de condamnatul A.I., ci doar parţial de asigurator, solicitând să nu se dea curs cererii acestuia de transferare într-un penitenciar din Regatul Unit al Marii Britanii, întrucât dispoziţiile hotărârii nu mai pot fi executate.
În acelaşi sens sunt şi memoriile depuse la dosarul cauzei din partea numiţilor T.H.T. şi T.E., R.E.V., prin care s-a solicitat a nu se da curs cererii formulate de persoana transferabilă A.I., întrucât nu vor mai putea fi despăgubiţi.
Aşa fiind, ţinând seama de fapta pentru care a fost condamnată persoana transferabilă A.I. în România, de modalitatea concretă de săvârşire a acesteia (producerea unui accident de circulaţie datorită culpei sale exclusive, printr-o încălcare gravă a regulilor privind circulaţia pe drumurile publice – nerespectarea culorii roşii a semaforului electric şi conducerea cu o viteză excesivă, cu mult peste limita legală, de 116 km/h, la trecerea printr-o intersecţie), de consecinţele extrem de grave ale acestei fapte, respectiv decesul a trei persoane tinere, precum şi de împrejurarea că această faptă a avut un ecou profund defavorabil în opinia publică din România întrucât victima N.C.D. era un apreciat şi premiat regizor, o personalitate remarcabilă atât pe plan profesional, cât şi personal, Înalta Curte apreciază că recursul declarat în cauză este nefondat, astfel că în baza disp. art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. urmează a respinge, ca atare şi a menţine ca legală şi temeinică hotărârea atacată prin care s-a respins sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi implicit cererea de transferare formulată de persoana condamnată A.I.
Văzând disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a dispune obligarea recurentului-persoană transferabilă la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-persoană transferabilă A.I. împotriva sentinţei penale nr. 60 din 16 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurenta-persoană transferabilă la plata sumei de 180 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 80 RON, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul interpretului de limbă engleză, se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1046/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 104/2012. Penal → |
|---|
