ICCJ. Decizia nr. 1086/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1086/2012
Dosar nr. 3240/120/2010
Şedinţa publică din 10 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 60 din data de 15 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în baza disp. art. 174-175 lit. i) C. pen. cu art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul P.R.D., judeţul Dâmboviţa, la 10 ani închisoare.
În baza dispoziţiilor art. 175 C. pen. şi art. 65 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. ca pedeapsă complementară pe o perioadă de 5 ani.
În baza dispoziţiilor art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la executarea pedepsei.
S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de către partea civilă B.E.M., domiciliată în comuna A., satul V., judeţul Dâmboviţa.
În baza disp. art. 14 C. proc. pen. rap. la art. 346 C. proc. pen. şi art. 998 şi urm. C. civ., a obligat pe inculpat la plata către partea civilă a sumelor de 20.000 RON cu titlu de daune morale şi de 10.000 RON cu titlu de despăgubiri materiale.
S-a respins ca nefondată cererea formulată de către partea civilă privind obligarea inculpatului la plata unei prestaţii periodice pentru minorele B.L.A. şi B.S.
A fost obligat inculpatul la plata sumei de 3734,90 RON către partea civilă Spitalul de Urgenţă B.A. Bucureşti, reprezentând cheltuieli ocazionate de internarea victimei B.C.S.
A fost obligat inculpatul la plata sumei de 299,409 RON, către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Târgovişte, reprezentând cheltuieli ocazionate de internarea victimei B.C.S.
În baza art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. a fost confiscată bucata de lemn cu dimensiunea de 900 cm, lăţimea de 6 cm şi grosimea de 3,5 cm, folosită de către inculpat la săvârşirea infracţiunii şi predată de către acesta organelor de poliţie.
În baza disp. art. 193 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.000 RON către partea civilă B.E.M., reprezentând contravaloarea onorariului apărătorului ales.
În baza disp. art. 191 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că inculpatul a solicitat ca judecarea sa să se facă în baza recunoaşterii vinovăţiei conform prevederilor art. 3201 C. proc. pen., declarând că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită să fie avute în vedere numai probele administrate în faza de urmărire penală pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, nedorind administrarea altor probe pe situaţia de fapt.
Inculpatul a mai precizat că este de acord să achite o prestaţie periodică pentru cele două minore, astfel cum va fi stabilită de către instanţă, dar şi cu plata daunelor morale şi a despăgubirilor materiale.
Instanţa de fond a admis solicitarea inculpatului privind judecarea sa pe baza recunoaşterii vinovăţiei, constatând că sunt îndeplinite cerinţele art. 3201 C. proc. pen.
Prima instanţă a reţinut că la data de 21 iulie 2010 între inculpat şi victima B.C.S. a avut loc o discuţie, iniţiată de către cel din urmă, care, aflat sub influenţa alcoolului, a început să-i reproşeze inculpatului mai multe lucruri, legate de o taxă de protecţie, potrivit martorului O.F. Pe fondul conflictului victima a scos de sub tricou un cuţit cu mâner negru şi a încercat să-l lovească pe inculpat, dar martorul R.N.M. care îl însoţea pe acesta din urmă, l-a strigat şi l-a atenţionat asupra intenţiei pe care o avea B., astfel încât inculpatul s-a ferit şi a fugit în curtea bunicii sale.
Martorul O.F. a declarat că a auzit din curtea casei sale cum un bărbat care îl însoţea pe inculpat i-a strigat acestuia „R. vezi cuţitul"; şi apoi a observat cum cel aflat în stare de ebrietate a scos de undeva de la cureaua pantalonului, din partea stângă, un cuţit cu dimensiuni consideraţie, având mânerul negru, cu care a încercat să aplice o lovitură la nivelul toracelui celui cu care purta acea discuţie, rămasă fără efect, după care inculpatul a intrat în curtea bunicii sale, curte vecină cu imobilul martorului.
Ajuns în curte, inculpatul a căutat un obiect cu care să se înarmeze şi, găsind o bâtă de lemn cu o lungime de circa 900 cm, a ieşit din nou pe poartă, pentru a răspunde atitudinii violente a victimei.
Între timp, bărbatul rămas în stradă, având posibilitatea să vadă peste gard ce se întâmpla în curtea în care a intrat inculpatul, conform procesului-verbal de reconstituire ce a avut loc la data de 03 mai 2010 şi fotografiilor întocmite cu această ocazie, a aruncat cuţitul în iarba din şanţul de peste drum şi a început să tragă de unul dintre bulumacii unui gard de sârmă, pentru a se înarma şi el cu un par asemănător.
Cu privire la existenţa cuţitului în mâna părţii vătămate şi după ieşirea inculpatului, din nou, în stradă, au relatat martorii R.N.M. şi N.A.M. Astfel, martorul R. a arătat, că la momentul la care inculpatul a ieşit în stradă, victima avea încă în mână cuţitul cu care fusese înarmat, pe care l-a aruncat abia după ce a fost lovit cu parul în zona capului de către inculpat.
O depoziţie asemănătoare a avut-o pe parcursul urmăririi penale şi martora N., care a declarat că a văzut cum o persoană aflată în stare de ebrietate a scos de undeva din pantaloni un cuţit şi a făcut o mişcare ca şi cum ar fi vrut să-l taie din lateral pe inculpat, pe care îl înjura, după care acesta s-a retras în curtea bunicii sale, urmat de cel înarmat cu cuţitul, care însă s-a oprit în preajma porţii înjurând. După un timp inculpatul a ieşit cu un par în mână şi în câteva fracţiuni de secundă l-a văzut pe cel cu cuţitul în mână având sânge pe frunte şi apoi a observat cum acesta a aruncat cuţitul în şanţ, după care şi-a continuat deplasarea în direcţia magazinului.
Însă, cu ocazia audierii martorei în dosarul în care aceasta a fost cercetată pentru mărturie mincinoasă nr. 999/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, N.A. a revenit asupra declaraţiei date pe parcursul urmăririi penale la 22 iulie 2009, menţionând că de fapt nu a fost prezentă la locul incidentului, de care a aflat abia a doua zi de la fratele inculpatului, cele relatate fiindu-i povestite de către mama inculpatului.
În acelaşi sens a relatat şi martorul B.G.M., care a arătat că fratele său nu avea niciun cuţit asupra sa la momentul la care a fost lovit de către inculpat, victima fiind preocupată în acel timp să scoată din pământ un par dintr-un gard situat în apropiere, dar şi martorul O.F., care a arătat că la momentul la care a fost lovită, victima nu avea nimic în mână, cuţitul fiind aruncat anterior în şanţ.
Prima instanţă a apreciat că nu poate fi reţinută declaraţia inculpatului şi a martorului R.N.M. că victima avea încă asupra sa cuţitul la momentul la care inculpatul a ieşit din curtea bunicii sale, pentru că derularea evenimentelor nu ar mai fi făcut posibilă aruncarea cuţitului la o distanţă atât de mare - 13,5 metri, potrivit procesului verbal de reconstituire, mai ales că în urma loviturii ce i-a fost aplicate, victima a prezentat leziuni la nivelul capului, urmate de apariţia sângelui, care nu i-ar mai fi permis efectuarea unei manevre atât de ample, acesta căzând în genunchi sub efectul loviturii.
Potrivit concluziilor raportului medico-legal de necropsie din anul 2009, moartea a fost violentă, leziunile putând fi produse prin lovire cu corp dur şi au fost în legătură de cauzalitate directă necondiţionată cu decesul care s-a datorat unei hemoragii meningo-cerebrale în urma unui traumatism cranio-cerebral cu fractură de boltă şi bază craniană.
Instanţa de fond a mai reţinut că probele administrate pe parcursul urmăririi penale au conturat existenţa vinovăţiei inculpatului în cauzarea decesului victimei, prin aplicarea unei lovituri în zona capului cu ajutorul unui par, modalitatea de săvârşire a faptei rezultată din declaraţiile martorilor care au văzut incidentul înlăturând posibilitatea reţinerii săvârşirii faptei în stare de provocare sau de legitimă apărare.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., constituie circumstanţă atenuantă săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă, iar conform dispoziţiilor art. 44 alin. (2) C. pen. este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, fiind în legitimă apărare, potrivit alin. (3) şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.
În cauză, s-a dovedit că, într-adevăr, victima, aflată în stare avansată de ebrietate, l-a atacat cu un cuţit pe inculpat, care a fost avertizat despre aceasta de către martorul R. şi imediat s-a refugiat în curtea bunicii sale, unde a căutat un obiect cu care să se înarmeze, pentru a răspunde atacului victimei şi a smuls din pământ un par, aşa cum a arătat cu ocazia reconstituirii, după care a ieşit în stradă pentru a-l înfrunta pe partea vătămată, în condiţiile în care ar fi putut să rămână în imobil şi să nu dea curs atitudinii recalcitrante a inculpatului, care îi reproşa diferite lucruri.
Prin urmare, lovirea părţii vătămate a avut loc nu imediat după ce acesta a încercat să îl agreseze, ci după trecerea unei perioade de timp, în care s-a aflat în siguranţă în curtea bunicii şi în care se putea abţine de la o ripostă ca cea care a urmat prin săvârşirea infracţiunii.
Mai mult, între timp, victima putuse să observe activitatea întreprinsă de el de a se înarma cu un par, fapt care l-a determinat, la rândul său, să arunce cuţitul, găsit în şanţ la distanţă mare de locul unde a avut loc agresiunea, şi să încerce să îşi procure o armă asemănătoare, prin desprinderea unui par dintr-un gard aflat în apropiere, moment în care a şi fost lovit de către inculpat.
În aceste condiţii, de vreme ce inculpatul a acţionat nu sub presiunea existenţei unei puternice tulburări sau emoţii cauzată în împrejurări în care să nu fie în stare să se abţină de a riposta, acţiunea lui nefiind consecutivă agresiunii victimei, ci având loc după trecerea unui interval de timp, în care a mers să se înarmeze, interval în care victima nu mai putea prezenta un pericol pentru el, instanţa de fond a apreciat că nu se impune reţinerea circumstanţei atenuante prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.
De asemenea, nu a fost reţinută nici incidenţa dispoziţiilor art. 44 C. pen., deoarece infracţiunea s-a consumat după ce victima aruncase cuţitul cu care fusese înarmată şi astfel nu mai prezenta un pericol pentru inculpat, în momentul producerii agresiunii încercând să îşi procure un par asemănător cu cel pe care îl văzuse la inculpat, situaţie în care atitudinea inculpatului nu a avut drept scop înlăturarea unui atac material, direct, imediat şi injust al victimei, ci poate fi considerată chiar stăpânire de sine, de vreme ce, aflat în siguranţă în imobilul unde partea vătămată nu a încercat să intre, a început să se orienteze asupra unui obiect cu care să lovească, oprindu-se asupra unui par cu o dimensiune considerabilă - 900 cm, ascuţit la unul din capete, şi apoi a ieşit în stradă şi a lovit-o pe victimă, care nu era înarmată la acel moment.
În consecinţă, prima instanţă a apreciat că probele administrate au dovedit pe deplin vinovăţia inculpatului, fapta acestuia de a-i aplica părţii vătămate lovituri în zona capului, cu ajutorul unui par, provocându-i leziuni care au generat decesul, întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 174-175 lit. i) C. pen., text de lege în baza căruia s-a dispus condamnarea sa. La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată, instanţa de fond a avut în vedere disp. art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv de gradul de pericol social al faptei săvârşite, împrejurările comiterii, dar şi persoana inculpatului.
Astfel, s-a avut în vedere săvârşirea unei infracţiuni cu un grad de pericol social deosebit de ridicat, o infracţiune contra vieţii, faptul că inculpatul a aplicat lovitura după ce anterior s-a refugiat în curtea bunicii sale pentru a scăpa de ameninţarea cu cuţitul a victimei, putând să rămână în imobil şi să nu iasă pentru a-l pedepsi pe agresorul său, aşa cum a procedat în continuare, când a lovit partea vătămată într-o zonă sensibilă, cea a capului, cu un obiect apt să producă grave leziuni.
Instanţa de fond a avut în vedere că inculpatul a recunoscut în totalitate fapta, aşa cum a fost reţinută în actul de sesizare a instanţei, însuşindu-şi toate probele administrate în faza de urmărire penală şi regretând săvârşirea acesteia, menţionând că este de acord să acopere prejudiciul material şi moral cauzat familiei victimei.
Totodată, inculpatul este tânăr, anterior săvârşirii faptei a avut o atitudine corectă în societate, fiind o fire liniştită şi sociabilă şi fără înclinaţii spre violenţă, după cum a declarat martorul B.E.C. şi fiind la primul contact cu legea penală, aşa cum rezultă din fişa sa de cazier judiciar.
Ţinând seama de aceste aspecte, instanţa de fond a apreciat că resocializarea sa poate avea loc şi prin aplicarea unei pedepse stabilită într-un cuantum la limita minimă prevăzută de textul de lege incriminator, după reducerea limitelor pedepsei, potrivit art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., scopul legii penale de sancţionare, reeducare şi prevenţie, putând fi atins şi în aceste condiţii, impunându-se ca la dozarea pedepsei să se ţină seama, alături de gravitatea mare a faptei săvârşite, de contribuţia efectivă avută şi de faptul că actele şi lucrările dosarului nu au evidenţiat un potenţial infracţional pentru acesta, ci, dimpotrivă, atitudine corectă faţă de familie şi societate.
În raport de dispoziţiile art. 175 alin. (1) teza finală C. pen. şi art. 65 alin. (2) C. pen., inculpatului i-au fost interzise, ca pedeapsă complementară drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă considerată suficientă pentru atingerea scopului prevăzut de legea penală, ţinând seama şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.
S-a mai reţinut că scopul pedepsei poate fi atins numai prin aplicarea unei pedepse privative de libertate, astfel că, în baza dispoziţiilor art. 71 C. pen., inculpatului i-au fost interzise drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii şi până la terminarea executării pedepsei.
Cu privire la latura civilă, instanţa de fond a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 998 şi urm. C. civ., cel care produce un prejudiciu este obligat a-l repara, motiv pentru care inculpatul, găsit vinovat de decesul lui B.C.S., a fost obligat la plata unor despăgubiri materiale, conform probelor administrate, dar şi morale către familia acestuia.
De asemenea, a dispus obligarea inculpatului şi la plata sumei de 20.000 RON, cu titlu de daune morale, ca urmare a grelei pierderi suferită de B.E., prin moartea soţului, dar şi de către cele două fiice ale acestuia, încă minore, prezenţa celui decedat neputând fi înlocuită sub nicio formă, situaţie în care se impune ca familia sa să beneficieze de o reparaţie morală din partea inculpatului, ţinând seama de momentele prin care au trecut cu ocazia aflării veştii dispariţiei aproapelui lor şi pe care trebuie să le suporte în continuare, suma obţinută de la inculpat urmând a reprezenta o compensaţie de natură a atenua suferinţa, fără a constitui o îmbogăţire fără justă cauză.
Instanţa de fond a mai reţinut că partea civilă a solicitat obligarea inculpatului şi la plata unei prestaţii periodice către minorele B.L.A., şi B.S., rămase fără sprijinul tatălui, care fusese angajat în funcţia de muncitor necalificat la SC C. SA Aninoasa, şi care în timpul liber, potrivit declaraţiilor extrajudiciare ale martorului O.C. şi ale colegului de serviciu S.V.M., desfăşura activităţi în domeniul confecţionării şi montării de tâmplărie şi parchet.
Din adresa din 07 februarie 2011 a SC C. SA, rezultă că pe ultimele 6 luni anterior decesului, defunctul a avut un venit net cuprins între 598 RON lunar, în lunile mai-iunie 2009, şi 750 RON lunar, în lunile februarie-aprilie 2009.
De asemenea, din declaraţia dată în faţa notarului de martorul O.C., rezultă că victima a fost colaboratorul său constant, în perioada 2007-iulie 2009, când a lucrat în timpul liber pentru el în domeniul confecţionării şi montării de tâmplărie din aluminiu şi PVC cu geam termopan, pentru care îl plătea lunar cu sume cuprinse între 400 şi 500 RON, iar în timpul liber victima presta şi lucrări în regie proprie pentru persoane fizice, constând în confecţionarea ferestrelor cu geam termopan şi structuri din rigips, gresie, faianţă şi parchet.
Prima instanţă a mai reţinut că declaraţia acestui martor se coroborează cu declaraţia martorului S.V.M., care a arătat că victima era parchetar de meserie şi lucra în timpul liber la diferite persoane, cărora le monta parchet, dar le executa şi alte genuri de lucrări, dar este şi contrazisă, pe de altă parte, de declaraţia aceluiaşi martor, care a arătat că în calitate de coleg de serviciu, de circa 5 ani cu victima, cunoaşte că programul de lucru al acestuia era până la ora 18:00, ceea ce înseamnă că timpul în care victima ar fi putut colabora constant cu O.C. era extrem de redus, neexistând timpul fizic material pentru ca acesta să desfăşoare constant o activitate lucrativă după orele de serviciu, dar şi să efectueze alte lucrări în regie proprie. Declaraţia martorului O.C. este contrazisă şi de cea a martorului P.V., prieten de familie cu victima, care mergea în domiciliul acestuia în fiecare week-end şi care a arătat că nu avea cunoştinţă ca în timpul liber victima să fi desfăşurat şi alte activităţi lucrative în afara celor din gospodărie, unde se ocupa de animale.
Având în vedere, totuşi că din declaraţiile martorilor O. şi S. rezultă că victima obţinea şi alte venituri de aproximativ 400 RON lunar şi în condiţiile în care veniturile lunare ale victimei obţinute de la locul de muncă se ridicau la suma de circa 700 RON lunar, instanţa de fond a observat că defunctul nu ar fi putut aloca pentru creşterea exclusivă a minorelor mai mult decât suma de 700 RON lunar pe care minorele o primesc integral, ca urmare a stabilirii unei pensii de urmaş, potrivit deciziei nr. 1/281932 din 24 decembrie 2009.
În consecinţă, de vreme ce prestaţia periodică se stabileşte în raport cu contribuţia efectivă pe care victima o destina beneficiarelor întreţinerii, care se putea situa eventual la nivelul întregului venit obţinut din activitatea de bază, restul trebuind alocat celorlalte cheltuieli obligatorii în familie, şi cum nu s-a dovedit că acea sumă alocată minorelor ar fi depăşit suma obţinută cu titlu de salariu, cererea privind stabilirea unei prestaţii periodice a fost respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, inculpatul P.R.D. şi partea civilă B.E.M.
În motivarea apelului declarat, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa a arătat, în esenţă, că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, apreciind că pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracţiunea dedusă judecăţii nu este proporţională cu fapta săvârşită de inculpat, având în vedere că acesta din urmă nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii în timpul urmăririi penale, iar fapta comisă prezintă o gravitate deosebită, chiar dacă inculpatul a înţeles să se judece în procedura prev. de art. 3201 C. proc. pen.
De asemenea, nelegalitatea hotărârii apelate vizează şi greşita soluţionare a laturii civile, tribunalul respingând ca nefondată cererea formulată de către partea civilă privind obligarea inculpatului la plata unei prestaţii periodice pentru minorele B.L.A. şi B.S., în condiţiile în care, conform art. 17 C. proc. pen., instanţa este obligată să se pronunţate din oficiu atunci când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă. Tribunalul a reţinut că probele administrate de către reprezentantul legal al minorelor sunt contradictorii şi a respins obligarea inculpatului la plata unei prestaţii periodice pentru fiicele minore ale victimei B.C.S., astfel că s-a dat o interpretare eronată a acestor depoziţii, întrucât, aşa cum rezultă din conţinutul declaraţiilor testimoniale, victima era vizitată de regulă în week-end de către martorul P.V. şi nu aşa cum greşit a reţinut instanţa în fiecare week-end, martorul relatând că victima avea o stare materială bună, depoziţie care nu este contrazisă de cea a martorului S.V.M., care a precizat că defunctul era parchetar de meserie şi că în timpul liber lucra la diferite persoane cărora le monta parchet şi le executa şi alt gen de lucrări, victima relatându-i că a câştigat din aceste activităţi, fiind evident că îşi completează veniturile întrucât avea o stare materială destul de bună.
Aceste declaraţii s-au coroborat cu declaraţia notarială dată de O.C., din conţinutul căreia rezultă că în perioada 2007 până în luna iunie 2009 a colaborat în mod constant cu victima care efectua în timpul său liber lucrări pentru martor, pentru munca prestată plătindu-i lunar sume cuprinse între 400-500 RON.
Inculpatul P.R.D. a arătat că apelul său vizează numai latura penală şi, din acest punct de vedere, sentinţa atacată este nelegală şi netemeinică, întrucât în mod cu totul nejustificat, instanţa de fond nu a reţinut în favoarea sa prevederile art. 73 lit. b) C. pen., având în vedere circumstanţele reale în care s-a comis fapta.
Instanţa de fond a reţinut în mod just că în prima parte a incidentului inculpatul a fost atacat cu un cuţit de victimă şi numai reacţia promptă a martorului R.N.M., care l-a atenţionat de intenţia victimei de a-l lovi, a făcut ca el să se ferească de lovitura acestuia, după care s-a refugiat imediat în curtea locuinţei bunicii sale, unde s-a înarmat cu acea bucată de lemn care avea o lungime de aproximativ 900 cm, dar numai în scopul de a se apăra, pentru că victima aflată în stare de ebrietate continua să-l insulte şi să încerce să pătrundă în curtea locuinţei bunicii sale.
A mai arătat că nu a văzut momentul în care victima a aruncat cuţitul din mână şi tot timpul a avut reprezentarea că aceasta are în mână un cuţit de dimensiuni considerabile care îi putea provoca moartea.
În aceste împrejurări inculpatul a intenţionat să iasă din curtea locuinţei bunicii sale şi să se deplaseze în curtea locuinţei sale, care este situată în amonte la trei locuinţe, şi, întrucât victima s-a apropiat din nou de el, sub puternica emoţie şi tulburare, convins fiind că arma albă este încă în mâna victimei, a lovit-o în zona capului, fără să aibă intenţia de a-i suprima viaţa.
De asemenea, în mod cu totul greşit, instanţa de fond nu a reţinut în favoarea sa circumstanţele reale şi personale prevăzute de art. 74 C. pen. şi nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 76 C. pen., având în vedere că fapta reţinută în sarcina sa a fost recunoscută în întregime la primul termen cu procedura completă, motiv pentru care s-a dat eficienţă şi prevederilor art. 3201 C. proc. pen., a regretat profund săvârşirea faptelor şi a fost de acord cu acoperirea prejudiciului material şi moral provocat familiei victimei, a avut o atitudine corectă în societate, fără să aibă înclinaţii spre violenţă, este la primul contact cu legea penală şi nu a mai comis fapte de natură penală.
Partea civilă B.E.M. a arătat că apelul declarat vizează atât latura penală, cât şi latura civilă a cauzei, apreciind că în mod greşit a fost respinsă cererea privind obligarea inculpatului la plata prestaţiei periodice pentru minorele B.L.A. şi B.S., nu s-a avut în vedere declaraţia martorului O.C., faptul că victima obţinea unele venituri suplimentare pe lângă veniturile constante pe care le încasa de la societatea la care lucra, iar practica judecătorească referitoare la prestaţia periodică este constantă în asigurarea unei juste şi integrale reparări a pagubei produse, prin lipsirea de aportul material al părintelui B.C.S.
Pe latură penală, arată că pedeapsa de 10 ani închisoare este pedeapsa minimă aplicată de instanţa de fond pentru omor calificat, având în vedere disp. art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., însă pedeapsa trebuia sporită, având în vedere atacul injust săvârşit de inculpat împotriva victimei, după o premeditare evidentă.
Şi constatările medico-legale au scos în evidenţă echimoze care demonstrează că replica inculpatului în disputa cu partea vătămată a fost foarte severă, în sensul de a-i suprima viaţa. De remarcat este şi atitudinea nesincerâ a inculpatului, care a indicat o altă situaţie de fapt, încercând să inducă în eroare poliţia şi parchetul cu privire la săvârşirea faptei, precum şi atitudinea de instigare la mărturie mincinoasă.
Prin decizia penală nr. 134 din 23 septembrie 2011 Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile declarate de partea civilă B.E.M. şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa împotriva sentinţei penale nr. 60 din 15 februarie 2011 a Tribunalului Dâmboviţa, desfiinţată în parte, în latură civilă, sentinţa atacată şi rejudecând inculpatul a fost obligat la plata unei prestaţii periodice de câte 250 RON lunar, pentru fiecare dintre minorele B.L.A. şi B.S., începând cu data de 21 iulie 2009 şi până la majoratul acestora. A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul P.R.D. şi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a decide astfel Curtea a reţinut că situaţia de fapt a fost stabilită în mod corect şi complet de prima instanţă pe baza probelor administrate în cauză, atât în timpul urmăririi penale, cât şi în timpul cercetării judecătoreşti de la instanţa de fond, aşa cum s-a arătat mai sus.
În ceea ce priveşte latura penală a cauzei, cu privire la apelurile declarate de inculpat, de partea civilă şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, Curtea reţine că instanţa de fond a avut în vedere criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi a făcut o justă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului.
Astfel, Curtea reţine că inculpatul a recunoscut faptele reţinute în sarcina sa prin actul de sesizare, a arătat că nu solicită alte probe pe situaţia de fapt şi îşi însuşeşte probele administrate în faza urmăririi penale, fiind de acord cu despăgubirea toturor părţilor civile şi cu plata unei prestaţii periodice în favoarea minorelor B.L.A. şi B.S.
Declaraţia de recunoaştere a inculpatului se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, respectiv declaraţiile martorilor din acte şi cele ale martorilor propuşi de părţi, procesul verbal de confruntare a martorilor I.A.S. şi G.D., planşele cu fotografii judiciare, procesul verbal de cercetare la faţa locului, procesul verbal de reconstituire, raportul medico-legal de necropsie, raportul de constatare medico-legală, certificatul constatator al decesului victimei B.C.S., probe din care rezultă situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond aşa cum a fost expusă mai sus.
Cu privire la această situaţie, Curtea reţine că, într-adevăr, în prima parte a incidentului dintre victimă şi inculpat, acesta din urmă a fost atacat cu un cuţit de victima B.C.S., atac pe care inculpatul l-a evitat în urma atenţionării sale de către martorul R.N.M. După acest atac, inculpatul s-a refugiat în curtea locuinţei bunicii sale, unde s-a înarmat cu o bucată de lemn de aproximativ 900 cm lungime.
În această situaţie inculpatul putea să evite conflictul care a urmat, dacă nu s-ar fi înarmat şi nu ar fi ieşit din această curte, tocmai având în vedere faptul că victima B.C.S. se afla în stare de ebrietate, chiar şi în condiţiile în care aceasta din urmă ar fi continuat să-l insulte. Prin urmare, Curtea reţine că prima instanţă a constatat în mod corect că inculpatul nu poate beneficia de prevederile art. 73 lit. b) C. pen.
De asemenea, inculpatul nu poate beneficia nici de circumstanţe atenuante, având în vedere că în timpul urmăririi penale acesta a indicat o altă situaţie de fapt şi a încercat să inducă în eroare organele de urmărire penală şi prin influenţarea martorei N.A.M., martoră care însă a revenit asupra declaraţiei sale.
Curtea mai reţine că pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată inculpatului este una potrivită împrejurărilor săvârşirii faptei, aşa cum aceasta a fost expusă mai sus, având în vedere că în faţa primei instanţe acesta a recunoscut fapta comisă, nu are antecedente penale şi a beneficiat şi de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen.
Prin urmare, sub aspectul laturii penale, apelurile declarate sunt ne fondate.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, Curtea reţine că apelurile declarate de partea civilă B.E.M. şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa sunt fondate. Astfel, Curtea reţine că, potrivit adresei din 07 februarie 2011 a SC C. SA Aninoasa, pe ultimele 6 luni anterioare decesului, B.C.S. (victima infracţiunii) a avut un venit net cuprins între 598 RON lunar, în lunile mai-iunie 2009, şi 750 RON lunar, în lunile februarie-aprilie 2009.
De asemenea, B.C.S. desfăşura activităţi în domeniul confecţionării şi montării de tâmplărie şi parchet, potrivit declaraţiilor martorilor O.C. şi S.V.M. Tot martorul O.C. a arătat că B.C.S. a fost colaboratorul său constant în perioada 2007-iulie 2009, acesta lucrând în domeniul confecţionării şi montării de tâmplărie din aluminiu şi PVC cu geam termopan, activităţi pentru care îl plătea cu sume cuprinse între 400 şi 500 RON lunar. De asemenea, în timpul liber victima presta şi lucrări în regie proprie pentru persoane fizice, constând în confecţionarea ferestrelor cu geam termopan şi structuri din rigips, gresie, faianţă şi parchet.
Curtea a mai reţinut că, potrivit declaraţiilor aceloraşi martori, pe lângă prestaţiile pentru care era plătit de beneficiarii lucrărilor sale, victima avea o contribuţie semnificativă şi în ceea ce priveşte activităţile curente din gospodăria proprie, între care şi cea de creştere a animalelor, percepţia martorilor asupra familiei victimei fiind aceea a unei familii înstărite.
Prin urmare, Curtea a apreciat că instanţa de fond a respins în mod greşit cererea părţii civile de obligare a inculpatului la plata unei prestaţii periodice pentru fiicele victimei, respectiv minorele B.L.A. şi B.S., având în vedere considerentele de mai sus, dar şi acordul inculpatului în acest sens, exprimat în ambele declaraţii date de acesta în faţa instanţei de fond. Astfel că, suma de 250 RON lunar pentru fiecare dintre cele două minore este una rezonabilă şi potrivită să suplinească, atât cât este posibil, aportul material al victimei la întreţinerea propriilor copii minori, având în vedere că aceasta a muncit atât în propria gospodărie, cât şi în afara ei, exercitând o meserie, chiar dacă realizarea unora dintre venituri nu a fost dovedită cu acte.
Faptul că minorele beneficiază de pensie de urmaş de câte 350 RON lunar nu reprezintă un impediment pentru obligarea inculpatului la plata unei prestaţii periodice, aportul victimei la întreţinerea minorelor neexercitându-se exclusiv sub formă bănească, tatăl minorelor fiind cunoscut ca un familist gospodar, cu atât mai mult cu cât partea civilă nu a solicitat obligarea inculpatului la plata unor sume exagerate nici în ceea ce priveşte daunele materiale şi cele morale suferite ca urmare a pierderii soţului său.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul P.R.D. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei, reţinerea circumstanţei atenuante prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen. cu consecinţa reducerii pedepsei aplicate de instanţa de fond.
Examinând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor art. 38514 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta nu este fondat pentru următoarele considerente:
Conform art. 73 lit. b) C. pen., constituie circumstanţă atenuantă săvârşirea faptei sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă adusă demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită gravă.
Pentru reţinerea scuzei provocării drept circumstanţă atenuantă este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: infracţiunea să fi fost comisă sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, această stare sufletească să fi fost determinată de o provocare din partea victimei şi provocarea să se fi produs prin violenţă sau printr-o atingere gravă adusă demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită gravă condiţii care însă apreciem că nu sunt îndeplinite în cauză.
Condiţiile scuzei provocării sunt exact reglementate de lege, iar un anumit act ilicit poate fi considerat provocator numai dacă nu se datorează propriei conduite; celui care se pretinde provocat.
Critica întemeiată pe cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. prin care se tinde la reducerea pedepsei aplicate în consecinţa reţinerii circumstanţei atenuante prev. de art. 73 lit. b) C. pen. (scuza provocării) nu este fondată.
Din succesiunea evenimentelor se reţine că, victima, aflată în stare avansată de ebrietate, l-a atacat cu un cuţit pe inculpat, care a fost avertizat despre aceasta de către martorul R. şi imediat s-a refugiat în curtea bunicii sale, unde a căutat un obiect cu care să se înarmeze, pentru a răspunde atacului victimei şi a smuls din pământ un par, după care a ieşit în stradă pentru a-l înfrunta pe partea vătămată. Lovirea părţii vătămate nu a avut loc imediat, ci după trecerea unei perioade de timp, în care inculpatul s-a aflat în siguranţă în curtea bunicii şi în care se putea abţine de la o ripostă ca cea care a urmat prin săvârşirea infracţiuni.
Se constată că inculpatul nu a acţionat sub presiunea existenţei unei puternice tulburări sau emoţii cauzată în împrejurări în care să nu fie în stare să se abţină de a riposta, acţiunea lui nefiind consecutivă agresiunii victimei, motiv pentru care în mod corect nu a fost reţinută circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.
Astfel, cererea recurentului inculpat de a se reţine circumstanţa indicată, întrucât tot timpul a avut reprezentarea că victima a avut în mână un cuţit de dimensiuni considerabile care îi putea provoca moartea motiv pentru care s-a înarmat pentru a se apăra, este nepertinentă pentru considerentul că putea să evite conflictul care a urmat, dacă nu s-ar fi înarmat şi nu ar fi ieşit din această curte, relevându-se fără echivoc, din probele administrate, că nu a acţionat sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii determinată de o conduită provocatoare din partea persoanei vătămate - cerinţă impusă de textul dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen.
În consecinţă, Înalta Curte, în acord cu instanţele de fond şi apel, constată că, faţă de probele administrate în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen.
De altfel, pedeapsa de 10 ani închisoare este aptă în totalitate să satisfacă scopurile şi finalităţile definite prin dispoziţiile art. 52 C. pen.
Se constată că atât cuantumul pedeapsei cât şi modalitatea ei de executare sunt just individualizate în raport de criteriile legale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), de pericolul social sporit al infracţiunii comise, care a avut drept consecinţă pierderea vieţii victimei cât şi de datele care circumstanţială persoana inculpatului, poziţia procesuală sinceră de recunoaştere a faptei imputate.
Faţă de cele sus expuse se conchide în sensul inexistenţei unor elemente care să justifice reducerea pedepsei stabilite, motiv pentru care, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.R.D.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.:
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul P.R.D. împotriva deciziei penale nr. 134 din 23 septembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obliga recurentul-inculpat la plata sumei 400 RON cheltuieli judiciare către stat din care 200 RON, onorariul avocatului din oficiu se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 10 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1050/2012. Penal. Infracţiuni la alte legi... | ICCJ. Decizia nr. 1306/2012. Penal → |
|---|
