ICCJ. Decizia nr. 130/2012. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 130/2012
Dosar nr. 7067/1/2011
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2012
Asupra plângerii de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rezoluţia nr. 932/P/2011 din 5.10.2011 Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, în temeiul dispoziţiilor art. 228 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus, neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii judecători R.A.P., G.V.B., M.A., M.G., M.S.P., I.M., D.P., M.B., E.A. şi C.G. (procuror de şedinţă) din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru săvârşirea infr. prev. de art. 246, art. 264, art. 271, art. 289 şi art. 291 C. pen., întrucât fapta nu există.
Pentru a hotărî astfel s-au reţinut următoarele:
La data de 25 august 2011 a fost înregistrată plângerea formulată de A.I., împotriva magistraţilor R.A.P., G.V.B., M.A., M.G., M.S.P., I.M., D.P., M.B., E.A. şi C.G. (procuror de şedinţă) din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru săvârşirea infr. prev. de art. 246, art. 264, art. 271, art. 289 şi art. 291 C. pen., fiind nemulţumit de Decizia pronunţată de către aceştia în dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5128/1/2010.
Astfel, prin Decizia nr. 675 pronunţată în data de 25 octombrie 2010 în Dosarul nr. 5128/1/2010 a fost soluţionat de către C9, recursul declarat de către petent împotriva sentinţei nr. 1554 din 5 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 6172/1/2009.
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi sub toate aspectele, instanţa, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. a constatat că acesta este nefondat, urmând a fi respins, întrucât în mod legal, temeinic şi riguros argumentat, prima instanţă a menţinut soluţia de netrimitere în judecată a procurorului (rezoluţia nr. 9/P/2008 din 7 august 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), soluţia dispusă bazându-se, potrivit art. 2781 alin. (7) C. proc. pen. pe evaluarea proprie dată de instanţă materialului dosarului, plângerii petentului şi rezoluţiei atacate. S-a mai constatat că prima instanţă a respectat la soluţionarea cauzei prevederile legale privind incompatibilităţile, petentul având posibilitatea de a formula cerere de recuzare a magistraţilor consideraţi incompatibili să participe la judecarea cauzei, drept pe care însă nu a înţeles să-l exercite, astfel încât în cauză nu a putut fi reţinută încălcarea art. 48 lit. g) C. proc. pen.
Faţă de cele mai sus expuse, s-a apreciat că în sarcina magistraţilor reclamaţi nu se poate reţine săvârşirea vreunei infracţiuni întrucât conform art. 124 alin. (3) din Constituţie, „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii", soluţiile lor exprimând convingerea creată pe baza probelor administrate, iar împrejurarea că petentul A.I. este nemulţumit de hotărârea pronunţată, nu poate conduce la concluzia că aceştia şi-au încălcat în vreun fel atribuţiile de serviciu.
Împotriva rezoluţiei rezoluţiei nr. 932/P//2011 din 5 octombrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a formulat plângere petiţionarul A.l., plângere care a fost respinsă prin rezoluţia nr. 2575/ll-2/2011 a procurorului şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva acestei din urmă rezoluţii a formulat plângere petiţionarul A.l.
Pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie plângerea petiţionarului A.I. fost înregistrată sub nr. 7067/1/2011.
În plângerea formulată, petentul A.l. a criticat rezoluţia atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie, criticile formulate fiind expuse în cererea formulată în scris.
În motivarea plângerii formulată în scris şi depusă la dosarul cauzei petentul a invocat dispoziţiile art. 278 C. proc. pen. şi a arătat că cercetarea din Dosarul nr. 932/P/2011 este ilegală, netemeinică şi abuzivă întrucât a fost emis un act fals împotriva actelor probatorii ale prevederilor legale în vigoare cu nerespectarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi executorii, infracţiune prevăzută de art. 271 C. pen.
În esenţă, petiţionarul A.l. a reiterat criticile precizate prin plângerea formulată iniţial la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Examinând cauza sub toate aspectele conform art. 2781 C. proc. pen., Înalta Curte constată că plângerea nu este fondată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca, orice persoană nemulţumită de actele şi măsurile dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere împotriva acestora, ca o garanţie a respectării legalităţii în procesul penal.
În concepţia legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri definitive de condamnare. Accesul liber la justiţie este reglementat de legiuitor, iar cel nemulţumit de soluţia dată de procuror se poate adresa judecătorului de la instanţa căreia i-ar reveni potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, aşa cum, de altfel, a procedat şi petiţionarul, prin plângerea ce face obiectul verificării în cauza de faţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 200 C. proc. pen. „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată".
Organul de urmărire penală sesizat potrivit unuia din modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen., efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală în succesiunea determinată de lege, acte care au menirea de a clarifica aspectele care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii şi pot conduce la constatarea unuia din cazurile reglementate de art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În cauză, în urma actelor premergătoare efectuate, Înalta Curte constată, că procurorul a reţinut corect situaţia de fapt potrivit căreia, intimaţii judecători R.A.P., G.V.B., M.A., M.G., M.S.P., I.M., D.P., M.B., E.A. din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au pronunţat soluţii defavorabile petentului în cauza aflată pe rolul instanţei, precum şi în ceea ce îl priveşte pe intimatul C.G., procuror de şedinţă, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a formulat apărările în cauza respectivă.
Totodată, se mai constată că soluţia de neîncepere a urmăririi penale împotriva intimaţilor judecători R.A.P., G.V.B., M.A., M.G., M.S.P., I.M., D.P., M.B., E.A. şi C.G., procuror, din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246 art. 264, art. 271, art. 289 şi art. 291 C. pen. este legală şi temeinică, întrucât din actele premergătoare administrate în cauză nu a rezultat faptul că pe parcursul desfăşurării cauzei în care judecătorii intimaţi au instrumentat dosarul în care au fost desemnaţi şi respectiv, intimatul procuror a pus concluzii în aceeaşi cauză, ar fi săvârşit infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorului, nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, fals intelectual, uz de fals, cauzând prin aceasta o vătămare intereselor legale ale unei persoane.
Întrucât, în speţă, nu s-au identificat indicii sau alte elemente din care să rezulte că în timpul efectuării actelor procedurale în cadrul soluţionării cauzei penale de către intimaţi, aceştia ar fi săvârşit cu intenţie vreo faptă de natură a antrena răspunderea lor penală şi cu atât mai puţin, săvârşirea unor fapte prin care să aducă atingere intereselor legale ale vreunei persoane, s-a apreciat, în mod justificat, de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, prin pronunţarea rezoluţiei atacate cu prezenta plângere, că susţinerile petiţionarului nu au niciun suport probator.
De altfel, Înalta Curte constată că petiţionarul nu a produs dovezi în sprijinul celor relevate şi nu a făcut referire la aspecte concrete, ce ţin de elementele constitutive ale acestor infracţiuni, fiind simple afirmaţii lipsite de orice fundament real.
Faptul că petentul a fost nemulţumit de modul cum magistraţii intimaţi judecători au soluţionat cauza penală şi respectiv, procurorul a efectuat apărările penale în cauza în care a participat, nu poate să conducă la concluzia că au fost săvârşite fapte penale care să atragă răspunderea penală, disciplinară a intimaţilor atâta timp cât au fost avute în vedere actele administrate de părţi în vederea dispunerii de către parchet a unei soluţii legale şi temeinice. De asemenea faptele nu există în materialitatea lor cât timp nu se poate reţine că au fost săvârşite cu intenţie şi că prin aceasta s-a cauzat o vătămare a intereselor legale ale persoanei.
În acelaşi sens a dispus şi legiuitorul care reglementând statutul judecătorilor şi procurorilor în dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 republicată, a dispus că „Procurorii numiţi de Preşedintele României se bucura de stabilitate şi sunt independenţi, în condiţiile legii." Desfiinţarea unei rezoluţii a procurorului poate fi obţinută prin exercitarea căilor de atac procedurale prevăzute de lege, iar nu ca urmare a răspunderii penale a procurorului care a dispus-o.
Dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 prevăd că: „ judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali".
Împrejurarea că soluţionarea cauzelor, în care intimaţii judecători R.A.P., G.V.B., M.A., M.G., M.S.P., I.M., D.P., M.B., E.A. şi C.G., procuror, din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au instrumentat dosarul în care au fost desemnaţi legal, şi respectiv apărările făcute de procurorul de şedinţă au fost defavorabile petiţionarului, nu poate determina începerea urmăririi penale faţă de intimaţi pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246, art. 264, art. 271, art. 289 şi art. 291 C. pen., pentru acest aspect existând căi de atac prevăzute expres de legiuitor.
În consecinţă, respingând plângerea şi dispunând neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţi, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică a dispus o rezoluţie temeinică şi legală.
În baza art. 2781 alin. (8) lit. a) teza ultimă C. proc. pen., va respinge ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul A.l. împotriva rezoluţiei nr. 932/P//2011 din 5 octombrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiţionarul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului prezentei sentinţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge ca nefondată plângerea formulată de petiţionarul A.l. împotriva rezoluţiei nr. 932/P//2011 din 5 octombrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică.
Menţine rezoluţia atacată.
Obligă petiţionarul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1121/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie... | ICCJ. Decizia nr. 401/2012. Penal. îndreptare eroare materială... → |
|---|
