ICCJ. Decizia nr. 1436/2012. Penal

Decizii penale ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1436/2012

Dosar nr.2326/2/2012/a1

Şedinţa publică din 4 mai 2012

Asupra recursurilor de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 26 aprilie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 2326/2/2012 (900/2012) – Şedinţa din Camera de Consiliu, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a dispus:

1. În baza art. 1602 C. proc. pen., admite cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul G.B.N.

În baza art. 1602 alin. (3) C. proc. pen., pe timpul liberării provizorii inculpatul este obligat să respecte următoarele obligaţii:

a) să nu depăşească limita teritorială a municipiului Bucureşti decât în condiţiile stabilite de instanţă;

b) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de instanţă, respectiv Poliţia sectorului 1 Bucureşti, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;

d) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus măsura;

e) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.

În baza art. 1602 alin. (31) C. proc. pen., inculpatului îi este interzis, pe timpul liberării provizorii, să se apropie de martorii din cauză ori să comunice direct sau indirect cu aceştia.

Atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 1602 alin. (32) C. proc. pen., conform cărora în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.

Dispune punerea în libertate a inculpatului G.B.N. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 2/U din 26.01.2012, emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 489/2/2012, dacă nu este arestat în altă cauză.

2. Respinge, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.M.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această încheiere instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin cererea formulată la data de 18 aprilie 2012, inculpatul G.B.N. a solicitat punerea în libertate provizorie sub control judiciar, în condiţiile art. 1602 şi urm. C. proc. pen.

În susţinerea cererii, sus-numitul inculpat a arătat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1602 C. proc. pen. pentru admisibilitatea acesteia, iar în ceea ce priveşte temeinicia, a învederat faptul că lăsarea sa în libertate nu poate prejudicia buna desfăşurare a procesului penal, prin zădărnicirea aflării adevărului şi nici că ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică dacă ar fi pus în libertate, câtă vreme nu există nicio probă care să evidenţieze acest lucru.

Prin cererea înregistrată la data de 3 aprilie 2012, inculpatul B.M. a solicitat punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar, invocând, în drept, dispoziţiile art. 1602 şi urm. C. proc. pen.

În motivarea cererii, sus-numitul inculpat a susţinut că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1602 C. proc. pen. pentru admisibilitatea cererii, iar cât priveşte temeinicia acesteia a arătat, în esenţă, că printr-o interpretare tendenţioasă a convorbirilor sale telefonice au fost reţinute în sarcina sa faptele pentru care a fost trimis în judecată, fiindu-i atribuite intenţii pe care nu le-a avut, subliniind totodată faptul că nu s-a prevalat de funcţia de procuror atunci când s-a implicat în activitatea SC E. SRL, deţinută de membrii familiei sale.

Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocate de inculpaţi şi a textelor de lege incidente în cauză, instanţa de fond a reţinut şi constatat următoarele:

1. Cu privire la inculpatul G.B.N.:

Prin încheierea nr. 246 din data 26 ianuarie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 489/2/2012, s-a dispus arestarea preventivă, pentru o perioadă de 29 de zile, începând cu data încarcerării, a inculpatului G.B.N., pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni:

- efectuare de operaţiuni financiare ca acte de comerţ incompatibile cu funcţia deţinută, în scopul obţinerii de foloase necuvenite, prev. de art. 12 lit. a), teza I din Legea nr. 78/2000;

- şantaj în legătură directă cu o infracţiune de corupţie, prev. de art. 194 alin. (1) C. pen. rap. la art. 17 lit. d1) şi la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Dispoziţiile consacrate de art. 5 alin. (5) C. proc. pen. şi art. 1602 C. proc. pen., prevăd că în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune, acest drept fiind consacrat şi de art. 23 alin. (10) din Constituţia României.

Cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul G.B.N. îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, atât condiţia pozitivă prevăzută de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., infracţiunile de efectuare de operaţiuni financiare ca acte de comerţ incompatibile cu funcţia deţinută, în scopul obţinerii de foloase necuvenite şi respectiv, şantaj în legătură directă cu o infracţiune de corupţie, fiind infracţiuni intenţionate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani, cât şi cerinţele negative, prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. În acord cu acest text de lege, „liberarea provizorie nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte".

Înscrisurile aflate în dosarul de urmărire penală demonstrează că nu există indicii care să justifice temerea că inculpatul ar săvârşi alte infracţiuni dacă s-ar afla în libertate; acesta nu are antecedente penale, are o familie organizată, trei copii minori în întreţinere, este cunoscut ca o persoană ce asigură mijloacele de existenţă ale familiei sale din activitatea de secretar al Primăriei sectorului 1 Bucureşti, aspect ce poate crea presupunerea că, odată pus în libertate, inculpatul nu ar fi tentat să săvârşească infracţiuni, fiind excluse orice indicii care ar arăta că acesta ar fi în stare să-şi rişte poziţia sa în familie şi societate, prin vreo acţiune compromiţătoare, dacă ar fi cercetat în libertate.

De asemenea, Curtea a constatat că în dosarul cauzei nu există niciun indiciu pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că în situaţia în care ar fi pus în libertate, inculpatul ar întreprinde acte de natură să influenţeze probatoriul cauzei, urmărirea penală fiind încheiată, dosarul aflându-se în custodia instanţei de judecată, astfel că posibilitatea deteriorării sau alterării probelor este minimă, iar pe de altă parte, că nu există date care să releve, în mod obiectiv, că inculpatul a avut sau ar putea avea asemenea încercări.

Susţinerile Parchetului, vizând subzistenţa temeiurilor care au fundamentat privarea de libertate a inculpatului, precum şi absenţa unora noi care să justifice încetarea stării de arest preventiv a acestuia, nu-şi pot afla, pe deplin, incidenţa în cazul soluţionării cererii de liberare provizorie formulată de inculpat, câtă vreme printre condiţiile pozitive impuse de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. şi cele negative impuse de alin. (2) al aceluiaşi articol de lege, nu figurează şi cele două aspecte evidenţiate de procuror.

De altfel, legea prevede ca măsură de precauţie, posibilitatea ca instanţa, în situaţia în care ar admite cererea de liberare provizorie sub control judiciar, să impună inculpatului obligaţia de a nu comunica direct sau indirect cu anumite persoane.

Prin urmare, s-a concluzionat că din perspectiva condiţiilor prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., nu pot fi identificate argumente care să susţină o soluţie de respingere a cererii inculpatului.

Potrivit art. 136 alin. (2) C. proc. pen., „scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar". Din interpretarea acestor dispoziţii legale, reiese cu claritate faptul că scopul oricărei măsuri preventive, inclusiv al arestării preventive, aşa cum este el definit în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. (asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal şi împiedicarea sustragerii de la urmărirea penală, judecată sau executarea pedepsei) poate fi îndeplinit şi prin lăsarea în libertate a inculpatului, cu impunerea unor restricţii pentru acesta, în speţă, a controlului judiciar care prin conţinutul concret al obligaţiilor ce îl compun, constituie o alternativă legală la însăşi măsura arestării preventive.

Curtea a constatat că, în afara condiţiilor cerute de art. 1602 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen., dispoziţiile care reglementează instituţia liberării provizorii nu prevăd alte criterii pe care instanţa trebuie să le aibă în vedere la analiza unei atare cereri, după cum nu ar fi posibil nici să se susţină, în mod legal, că liberarea provizorie sub control judiciar nu poate fi acordată dacă se menţin temeiurile care au stat la baza instituirii măsurii arestării preventive; aceasta, pentru că, în ipoteza în care ar fi survenit o modificare a respectivelor temeiuri sau dacă acestea ar fi încetat, şi-ar fi aflat incidenţa alte instituţii procesuale (înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă sau revocarea măsurii arestării preventive). Aşa cum a statuat şi instanţa supremă, liberarea provizorie sub control judiciar presupune, chiar prin ipoteză, menţinerea temeiurilor arestării preventive (a se vedea Decizia penală nr. 316 din 19 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie). Sub acest aspect, este de observat faptul că dispoziţiile legale care reglementează instituţia liberării provizorii sub control judiciar nu cuprind nicio referire explicită la un astfel de impediment care să facă inaplicabilă această instituţie.

În absenţa unor criterii legale care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, Curtea a considerat că trebuie să se raporteze atât la elemente ce ţin de împrejurările concrete ale cauzei, cât mai ales, la datele care circumstanţiază persoana inculpatului.

În ceea ce priveşte natura şi pericolul social al faptei, este adevărat că infracţiunile de care este acuzat inculpatul – în măsura în care se va dovedi că există şi au fost săvârşite cu vinovăţie – sunt foarte grave, dar nu trebuie ignorat faptul că în sarcina acestui inculpat au fost reţinute un număr de două fapte, intervenind chiar o modificare a temeiurilor iniţiale ce au impus luarea măsurii arestării preventive, respectiv scoaterea sa de sub urmărire penală cu privire la cea de-a treia faptă imputată iniţial şi anume cea prev. de art. 2531 C. pen.

Raportat la activitatea infracţională reţinută în sarcina inculpatului G.B.N., Curtea a apreciat că acea tulburare a ordinii publice petrecută iniţial, a devenit insuficientă pentru justificarea, pe mai departe, a privării de libertate a acestui inculpat.

În acest sens, a fost invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a consacrat cu valoare de principiu faptul că detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind cea normală. Astfel art. 5, parag. 3 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale conţine garanţii distincte, pentru ca privarea de libertate să nu devină abuzivă, aşa încât ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile, indiferent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă.

De asemenea, s-a subliniat că existenţa pericolului concret este legată de factorul timp. Prin urmare, se poate considera, în mod rezonabil, că o tulburare a ordinii publice există la început, dar trebuie să se fi risipit, după scurgerea unei anumite perioade de timp, iar împrejurările în care s-au comis faptele şi modalitatea de acţionare s-au estompat, pierzându-şi rezonanţa socială, ecoul în rândul comunităţii.

În concluzie, Curtea a constatat nu numai îndeplinirea formală a condiţiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie, dar a apreciat, raportat la datele concrete ale cauzei şi la persoana inculpatului, (despre care actele în circumstanţiere depuse la dosar evidenţiază o persoană cu respect faţă de valorile sociale), că aceasta este şi întemeiată, scopul măsurii arestării preventive - asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii de la urmărirea penală, judecată sau executarea pedepsei - putând fi realizat şi prin lăsarea în libertate a inculpatului; cum prelungirea stării de arest nu mai apare ca necesară, punerea în libertate a inculpatului devine posibilă, însă cu restrângerea unor drepturi şi libertăţi, precum şi prin instituirea unor obligaţii stricte în sarcina acestuia şi atragerea atenţiei că, în caz de încălcare, cu rea credinţă, a respectivelor obligaţii, va fi din nou arestat.

Aşa fiind, Curtea a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul G.B.N. cu instituirea în sarcina acestuia a obligaţiilor prevăzute de art. 1602 alin. (3) şi de art. 1602 alin. (31) C. proc. pen.

2. Cu privire la inculpatul B.M.:

Prin încheierea nr. 246 din data 26 ianuarie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 489/2/2012, s-a dispus arestarea preventivă a acestuia, pentru o perioadă de 29 de zile, începând cu data încarcerării, pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni:

- efectuare de operaţiuni financiare ca acte de comerţ incompatibile cu funcţia deţinută, în scopul obţinerii de foloase necuvenite, prev. de art. 12 lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000;

- instigare la infracţiunea de folosire a influenţei sau a autorităţii de către o persoană cu funcţie de conducere într-un partid, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 13 din Legea nr. 78/2000;

- şantaj în legătură directă cu o infracţiune de corupţie, prev. de art. 194 alin. (1) C. pen. rap. la art. 17 lit. d1) şi la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000;

- fals intelectual în condiţiile participaţiei improprii şi în legătură directă cu o infracţiune de corupţie prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., raportat la art. 17 lit. c) şi 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000;

- fals în înscrisuri sub semnătură privată (o infracţiune), prev. şi ped. de art. 290 alin. (1) C. pen.;

- fals în declaraţii, prev. şi ped. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) (şase infracţiuni), totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.M. îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, însă cât priveşte temeinicia acestei cereri, Curtea a apreciat că, la acest moment procesual, nu este oportună revocarea măsurii preventive pentru acest inculpat.

În primul rând, criticile avansate de inculpat prin apărător, critici vizând concreteţea şi temeinicia acuzaţiilor, pot fi calificate ca premature, în condiţiile în care art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., arată care sunt împrejurările ce trebuie avute în vedere la evaluarea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar.

De altfel, acuzaţiile reţinute în sarcina inculpatului B.M. au fost aduse de către Parchet, prin înfăţişarea unor probe, după cum urmează:

Fapta vizând comiterea de către acesta a infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000, se sprijină pe probe din care rezultă presupunerea rezonabilă, că acest inculpat, în calitatea sa de prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, împreună cu inculpatul G.B.N., secretar general al Primăriei sectorului 1 Bucureşti, au exercitat, în fapt, administrarea SC E. SRL, în perioada iulie 2011 – ianuarie 2012, context în care au efectuat acte de comerţ, inclusiv operaţiuni financiare legate de deschiderea, creditarea, debitarea conturilor bancare, plata filelor CEC, a ordinelor de plată şi, prin autoritatea pe care o aveau pe raza sectorului 1 şi, respectiv sectorului 4, şi, făcând uz de funcţiile publice, importante deţinute - au obţinut beneficiul cumpărării în condiţii avantajoase, a deşeurilor colectate selectiv de pe raza sectoarelor 1 şi 4 de către SC R.S. SA şi SC R.E.S.R. SA, prin încheierea unor contracte de exclusivitate şi pe o durată fermă de timp, relevante sub acest aspect fiind o serie de convorbiri telefonice din care spicuim: „…nu am cont. Şi trebuie să le alimentez contul…" convorbire telefonică dintre B.M. şi G.C.R. din data de 5 octombrie 2011; R.G., director R.: „Să trăiţi, să trăiţi Domn procuror", „A rămas să ne vedem astăzi cu omul dvs….", B.M.: „Păi vin şi eu", convorbire telefonică din 8 august 2011, ora 11:48:07, B.M.: „Păi aţi spus că nu-l băgaţi în C.A.", R.G.: „Putem să-i dăm drumul pe 2 ani, pe 3 ani, dar eu aş vrea să dăm drumul la acesta, ca să începem şi noi, pe parcurs, rezolvăm restul prin anexe, că anexele nu le mai duc prin C.A .…. şi lăsăm exclusivitatea pe 5 ani", convorbire telefonică din 29 septembrie 2011, ora 11:57:57, convorbire telefonică dintre V.M.S., director în cadrul SC R.S. SA cu G. angajat la aceeaşi companie: „După aia mi-a dat SMS că gagiu e procuror…. Ai înţeles?.. ăsta de la E.? G.–V.M.S.: „Ăla din umbră".

De asemenea, există dovezi din care rezultă aceeaşi presupunere rezonabilă că inculpatul B.M. şi-a exercitat influenţa asupra lui V.M.S., reprezentant al companiei de salubrizare SC R.S. SA, pentru derularea contractului comercial, încheiat cu SC E. SRL, în momentul în care livrările de deşeuri reciclabile către această societate au fost stopate, datorită lipsei unui cântar la punctul de lucru (plăţile fiind efectuate de către SC R. doar pe bază de documente justificative, în acest caz a bonului de cântar), precum şi pentru lipsa unei autorizaţii de mediu.

Că sumele de bani erau încasate de SC R.S. SA, în baza contractului de delegare a gestiunii Serviciului Public de salubrizare, rezultă din plăţile efectuate de Primăria sectorului 1 Bucureşti, autoritate publică, în cadrul căreia inculpatul G.B.N. ocupa o importantă funcţie cu atribuţii de decizie în plan financiar; drept urmare s-a reţinut că reprezentanţii societăţii de salubrizare puteau avea serioase temeri cu privire la ivirea unor probleme legate de plata cu întârziere a facturilor.

În acest sens, se cuvine a evidenţia convorbirea dintre inculpatul B.M. şi martorul N.F.: „o să-i zic şi eu lui B.: fă mă şi tu plăţile în martie pentru decembrie!, să vedem cum le convine!".

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că există probe, din care rezultă presupunerea rezonabilă că învinuitul T.H.P.Ş., vicepreşedinte în B.P.J., filiala Ilfov, la rugămintea inculpatului B.M. (cu care se afla în relaţii de strânsă prietenie), l-a ajutat pe acesta să identifice un spaţiu de închiriat pentru punctul de lucru al SC E. SRL, din comuna V., judeţul Ilfov, printr-un consilier judeţean, T.M., care avea relaţii cu W.M.A.M., reprezentant al societăţii locator; în acest context, se evidenţiază convorbirea telefonică purtată de B.M. cu N.F. la 30 septembrie 2011: „. şti că M. are control pe …. pe arab, înţelegi, …, eu lucrez o lună cu M. şi cu firma lui de pază, după aia, o să-i dau o mare … înţelegi? Dar, ca să-l ţin aproape aicea, până intru şi eu şi sunt cunoscut în sat … „Îl ţin aproape, după aia, îi spun M., nu mai pot să-ţi plătesc".

Revenind la aprecierea asupra oportunităţii dispunerii liberării provizorii, instanţa de fond a reţinut că trebuie avute în vedere circumstanţele factuale, privite prin prisma modului de comitere a faptelor, care dezvăluie, în fapt, calitatea inculpatului B.M. de iniţiator, artizan al întregii activităţi înfăţişate de parchet ca având caracter infracţional; s-a relevat de către organul de urmărire penală că inculpatul B.M. a organizat un adevărat sistem, pe baza funcţiei ce o deţinea, pentru obţinerea de avantaje, prin traficarea influenţei ori prin eludarea legii în folosul unor persoane de la care, la rândul său, pretindea şi obţinea, în contra serviciu, o serie de avantaje menite să-i sporească veniturile ilicite.

În acest context, organele de urmărire penală, făcând trimitere la probele produse, au acreditat ideea că inculpatul B.M. era mereu în avangarda tuturor activităţilor, folosindu-se de relaţiile pe care le cultivase în timp cu diferite persoane, cu titlu de exemplu:

- perfectarea contractului de cesiune a părţilor sociale ale SC E. SRL fiind realizată prin intermediul cabinetului de avocatură deţinut de martorul B.R.O., inculpatul B.M. apelând la serviciile sale, pentru că „era dator… Pe o chestie şi să nu mai plătesc un avocat, că-mi lua 20 de milioane";

- numirea directorului general HG (martor) a fost făcută de inculpatul B.M., pentru că H.G fusese ofiţer de poliţie de judiciară, calitate în care legase o strânsă prietenie cu inculpatul;

- alegerea numitului N.F. ca şef al punctului de lucru din comuna V., inculpatul B.M. dorind să valorifice experienţa acestuia, de fost angajat al unei societăţi comerciale ce avea obiect de activitate asemănător;

- asumarea rolului de interfaţă a constrângerilor exercitate de inculpatul G.B.N. fiind cel care a ţinut contactul permanent cu aşa-zişii „oameni de teren" din cadrul R.

Pe de altă parte, instanţa de fond a avut în vedere şi faptul că cercetarea judecătorească nu a început (inculpatul nu a fost audiat), iar măsura liberării provizorii trebuie să fie subordonată scopului bunei desfăşurări a procesului penal; ori, cercetarea judecătorească presupune readministrarea probelor, dar şi administrarea de noi probe care să conducă la lămurirea cauzei sub toate aspectele, în condiţiile în care, complexitatea acesteia este evidentă şi în condiţiile în care, din partea acuzării, s-a reţinut că acest inculpat ar fi în măsură să influenţeze martorii şi astfel să împieteze cursul firesc al procesului.

În acest sens, apărările înfăţişate de inculpat, referinţele bune privind activitatea de prim-procuror, gradul înalt de conştientizare a situaţiei juridice actuale, nevoia de a acorda sprijin familiei, s-a reţinut că nu reprezintă elemente suficiente care să justifice liberarea sa la acest moment procesual.

Drept urmare, Curtea a apreciat că, pentru a fi asigurată desfăşurarea procesului penal în condiţii corespunzătoare, se impune şi în continuare privarea de libertate a inculpatului B.M. şi că punerea acestuia în libertate – chiar supusă unor garanţii şi obligaţii – în acest moment, este încă aptă să provoace un impact negativ în rândul opiniei publice şi să alimenteze neîncrederea acesteia în capacitatea organelor judiciare de a reacţiona ferm şi prompt în atare împrejurări (Instanţa de contencios European: Decizia Skrobol c. Poloniei, 13.XII.2005 Georgieva împ. Bulgariei – 3.VII.2008).

În consecinţă, Curtea a respins - ca neîntemeiată - cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.M.

Împotriva încheierii au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - şi inculpatul B.M. criticând-o pentru motivele de nelegalitate şi netemeinicie, arătate pe larg în practicaua prezentei decizii.

În concluziile orale, reprezentantul parchetului a invocat excepţia nulităţii absolute a încheierii atacate în raport de împrejurarea că soluţionarea cererilor de liberare provizorii sub control judiciar formulate de inculpaţii B.M. şi G.B.N. a avut loc în şedinţa din Camera de Consiliu şi nu în şedinţă publică, ceea ce atrage incidenţa în cauză a prevederilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Examinând cu prioritate excepţia invocată de reprezentantul parchetului, Înalta Curte constată că este întemeiată.

Atât în partea introductivă a încheierii din data de 18 aprilie 2012 când s-au pus concluzii pe cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate de sus-numiţii inculpaţi, cât şi în partea introductivă a încheierii din data de 26 aprilie 2012, dată la care instanţa de fond s-a pronunţat asupra cererilor, se face menţiunea „Şedinţa din Camera de Consiliu". Aceeaşi menţiune se regăseşte şi în cuprinsul încheierii din data de 18 aprilie 2012 „La apelul nominal făcut în Camera de Consiliu a răspuns inculpatul B.M."

Publicitatea şedinţei de judecată, constituie unul din principiile fundamentale care stau la baza desfăşurării întregului proces penal, în faza de judecată, consacrat pe plan european în Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, iar pe plan intern, în Constituţia României, în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi, nu în ultimul rând, în Codul de procedură penală.

În art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, principiul publicităţii şedinţei de judecată este descris ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, textul Convenţiei stabilind că orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei.

De asemenea, Constituţia României prevede în art. 127, articol integrat în cadrul dispoziţiilor constituţionale referitoare la instanţele judecătoreşti, că „şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege", dispoziţii reluate în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată, în capitolul dedicat dispoziţiilor generale privind procedura judiciară.

Nu în ultimul rând, în Codul de procedură penală, principiul publicităţii şedinţei de judecată este consacrat în art. 290 alin. (1) teza I care dispune că „şedinţa de judecată este publică".

Importanţa principiului publicităţii şedinţei de judecată, ca element al dreptului la un proces echitabil, ca garanţie procesuală, este evidenţiată de sancţiunea instituită în legea de procedură penală în cazul încălcării acestui principiu. Astfel, nerespectarea dispoziţiilor referitoare la publicitatea şedinţei de judecată atrage nulitatea absolută, conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen. şi casarea hotărârii atacate în conformitate cu prevederile art. 3859 alin. (1) pct. 4 din acelaşi Cod.

Codul de procedură penală nu reglementează expres numai principiul publicităţii şedinţei de judecată şi sancţiunea care intervine în cazul încălcării sale, ci şi excepţiile de la acest principiu, ca situaţii în care publicitatea este restrânsă la anumite categorii de persoane, excepţii recunoscute de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi admise de art. 127 din Constituţia României.

Astfel, art. 290 alin. (2) C. proc. pen. prevede excepţii cu caracter general de la publicitatea şedinţei de judecată, în cazurile în care judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane. În toate aceste cazuri, instanţa poate declara şedinţa secretă, în condiţiile şi cu respectarea prevederilor art. 290 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.

De asemenea, atât C. proc. pen., cât şi legile speciale prevăd expres excepţii de la publicitatea şedinţei de judecată, limitate la anumite categorii de cauze ale căror particularităţi l-au determinat pe legiuitor ca în aplicarea art. 127 din Constituţie, să adopte norme derogatorii de la principiul publicităţii şedinţei de judecată, ca de exemplu art. 485 alin. (2) C. proc. pen. în care se arată că şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor nu este publică, art. 24 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane cu modificările şi completările ulterioare în care se prevede că şedinţele de judecată în cauzele privind infracţiunile prev. de art. 13 şi art. 18 nu sunt publice.

În materia măsurilor preventive, Codul de procedură penală prevede expres categoriile de cereri care se judecă în Camera de Consiliu, ca de exemplu, propunerea de arestare preventivă a învinuitului sau inculpatului în cursul urmăririi penale, propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale, indicând categoriile de persoane care participă la şedinţa de judecată [potrivit art. 146 alin. (4), art. 1491 alin. (4) şi art. 159 alin. (2) C. pen., şedinţa se desfăşoară în Camera de Consiliu, în prezenţa inculpatului, a apărătorului ales sau desemnat din oficiu şi a procurorului].

Arătând şi limitând numărul persoanelor care participă la soluţionarea cererilor în Camera de Consiliu este evidentă intenţia legiuitorului de a nu atribui unor atare şedinţe, caracterul de şedinţe publice în sensul dispoziţiilor art. 290 alin. (1) teza I C. proc. pen.

Din examinarea dispoziţiilor art. 1601 şi urm. C. proc. pen. referitoare la liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune rezultă că în niciunul din textele de lege cuprinse în secţiunea dedicată acestor instituţii, legiuitorul nu a prevăzut o dispoziţie derogatorie, similară celei a art. 146 alin. (4), art. 1491 alin. (4) sau art. 159 alin. (2) C. proc. pen., în temeiul căreia cererea de liberare provizorie să fie soluţionată în Camera de Consiliu.

În absenţa unei dispoziţii legale exprese, prin care legiuitorul să prevadă judecarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar în Camera de Consiliu şi deci să stabilească o excepţie de la principiul publicităţii şedinţei de judecată sunt aplicabile prevederile generale ale art. 290 alin. (1) teza I C. proc. pen., conform cărora şedinţa de judecată este publică (în acest sens statuând Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2009 pronunţată în urma deliberării asupra recursului în interesul legii vizând stabilirea caracterului public sau nu al şedinţei de judecată în care se soluţionează cererea de liberare provizorie sub control judiciar).

Nerespectând prevederile art. 290 alin. (1) teza I C. proc. pen. şi soluţionând cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate de inculpaţii B.M. şi G.B.N. în Camera de Consiliu, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, lovită de nulitatea absolută prev. de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. care sancţionează, între altele, nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la publicitatea şedinţei de judecată.

Înalta Curte nu poate primi susţinerea apărătorului recurentului-inculpat B.M. în sensul că era îndreptăţită să invoce faptul că şedinţa de judecată nu s-a desfăşurat în condiţii de publicitate, numai o persoană care era interesată să participe la şedinţa de judecată ce trebuia să fie publică şi căreia din cauză că i s-a îngrădit accesul în sala de şedinţă, pe motiv că şedinţa se desfăşoară în Camera de Consiliu i s-a adus o vătămare a intereselor legale.

Nulitatea absolută reglementată de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. poate fi invocată de orice parte din proces, de reprezentantul Ministerului Public şi se ia în considerare din oficiu de instanţa de judecată. Câtă vreme vătămarea aduce atingere principiilor fundamentale ale procesului penal, în speţă, principiul publicităţii, este firesc ca toţi cei interesaţi în aflarea adevărului şi în respectarea legii să poată invoca nulitatea absolută şi să provoace desfiinţarea actelor lovite de o astfel de nulitate, în vederea refacerii lor în condiţiile legii.

În consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., se vor admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpatul B.M., se va casa încheierea atacată şi se va trimite cauza la instanţa de fond, respectiv, Curtea de Apel Bucureşti pentru rejudecarea cererilor de liberare provizorie sub control judiciar formulate de inculpaţii B.M. şi G.B.N.

Cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de fond va avea în vedere motivele de nelegalitate şi netemeinicie invocate de inculpaţi şi va soluţiona cererile formulate de aceştia cu respectarea dispoziţiilor art. 1608a alin. (1) C. proc. pen., în sensul de a proceda la ascultarea inculpaţilor, dispoziţii legale ce nu au fost respectate în cauza în care s-a pronunţat încheierea ce face obiectul recursului de faţă.

Potrivit art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de câte 25 RON, pentru fiecare inculpat, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. şi de inculpatul B.M. împotriva încheierii din 26 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 2326/2/2012 (900/2012), privind şi pe inculpatul G.B.N.

Casează încheierea recurată şi trimite cauza pentru rejudecarea cererilor de liberare sub control judiciar formulate de inculpaţii B.M. şi G.B.N., la instanţa de fond, Curtea de Apel Bucureşti.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de câte 25 RON, pentru fiecare inculpat, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 mai 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 1441/2012. Penal  ICCJ. Decizia nr. 1236/2012. Penal. Falsul în înscrisuri sub... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1436/2012. Penal