ICCJ. Decizia nr. 1620/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1620/2012
Dosar nr. 4936/105/2011
Şedinţa publică din 16 mai 2012
Asupra recursului de faţă, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 366 din 27 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Prahova, s-a dispus condamnarea inculpatului O.B.A., pentru infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. pen., combinat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen., la pedeapsa de 2 ani închisoare şi 700 RON cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 71 C. pen. s-a interzis exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a şi lit. b) C. pen. ca pedeapsă accesorie.
Pentru a hotărî astfel, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, însuşite de inculpat în condiţiile art. 3201 C. proc. pen., în esenţă prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:
În cursul lunii aprilie 2010 inculpatul O.B.A. a pretins şi primit de la numitul T.M.G. la diferite intervale de timp suma de 5.500 RON promiţând că are influenţă şi că poate interveni pe lângă agentul şef principal de poliţie B.N.L. din cadrul Serviciului Public comunitar regim permise de conducere şi înmatriculare autovehicule Prahova pentru a-l ajuta să obţină permisul de conducere categoria B prin promovarea în mod fraudulos a examenului teoretic.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, inculpatul O.B.A. a declarat apel criticând-o ca fiind netemeinică sub aspectul cuantumului pedepsei.
Prin decizia penală nr. 2 din 9 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins apelul inculpatului.
În motivarea acestei hotărâri instanţa de apel a reţinut ca având în vedere poziţia procesuală a inculpatului de recunoaştere a faptelor deduse judecăţii şi motivele de apel nu se mai impune reţinerea situaţiei de fapt necontestată.
În baza propriei evaluări, instanţa de apel a apreciat că instanţa de fond a aplicat judicios criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), pedeapsa aplicată inculpatului fiind just individualizată, din datele cauzei nerezultând nici un element ce ar putea conduce la modificarea ei.
Împotriva acestei din urmă hotărâri inculpatul O.B.A. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris, iar oral, în şedinţă publică, prin apărător, a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. şi în rejudecare, reducerea pedepsei aplicate până la un cuantum care să permită suspendarea executării sub supraveghere în condiţiile art. 861 C. pen.
Referitor la cererea procurorului de a se constata tardivitatea recursului declarat de inculpatul O.B.A., Înalta Curte consideră că este neîntemeiată.
Este real că în practicaua deciziei nr. 2 din 9 ianuarie 2012 s-a consemnat că inculpatul ar fi fost prezent la dezbaterea apelului, dar din verificarea actelor dosarului se constată că grefierul de şedinţă a reţinut, prin consemnarea efectuată pe citativul încheierii de la termenul anterior din 14 decembrie 2011, că a fost prezent la termenul din 9 ianuarie 2012, doar avocatul din oficiu, inculpatul fiind lipsă. Apoi, în practica nu este reţinut ultimul cuvânt al apelantului inculpat, iar instanţa a precizat expres în minută şi dispozitivul deciziei că termenul de recurs pentru inculpatul lipsă curge „de la comunicare”.
Prin urmare, instanţa de recurs, constată că inculpatul a lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţarea deciziei nr. 2 din 9 ianuarie 2012, astfel că termenul de recurs de 10 zile curge de la comunicare, adică de la 13 octombrie 2012.
Cum declaraţia de recurs a fost înregistrată la 23 ianuarie 2012, se constată că aceasta a fost formulată în termenul prevăzut de lege, calculat conform art. 186 alin. (2) C. proc. pen.
Examinând hotărârea atacată în raport de cazul de recurs invocat şi dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Curtea constată, în baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, următoarele:
Instanţa de fond a aplicat inculpatului o pedeapsă îndreptată spre minimul special prevăzut de normele incriminatoare, redusă prin aplicarea art. 3201 C. proc. pen., sancţiune penală care a fost menţinută prin decizia penală atacată în recurs.
Analizând cauza prin prisma motivului de casare invocat de inculpat, se constată că pedeapsa aplicată inculpatului constituie o ripostă socială adecvată gravităţii faptei şi persoanei inculpatului. Aceasta este just individualizată, corespunzătoare gravităţii infracţiunii săvârşite, pericolului social concret, determinat de împrejurările în care fapta fost comisă, precum şi de situaţia personală a inculpatului, de periculozitatea acestuia, fiind cunoscut cu antecedente penale, pedeapsa aplicată în cuantumul şi modalitatea de executare fiind aptă a îndeplini funcţiile şi a realiza scopul prevăzut în art. 52 C. pen.
Pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată recurentului inculpat reflectă atât atitudinea procesuală sinceră, de recunoaştere a acuzaţiei aduse, dar şi variantele pretinderii şi primirii sumelor de bani prin care a săvârşit infracţiunea de trafic de influenţă, ceea ce denotă o periculozitate sporită a inculpatului. Acest ultim aspect este susţinut şi de faptul că nu este la primul conflict cu legea penală, anterior fiind condamnat la pedeapsa închisorii pentru furt calificat (sentinţa penală nr. 494 din 22 septembrie 2005 definitivă la 18 ianuarie 2006 prin decizia Curţii de Apel Ploieşti).
Prin urmare, respingând apelul inculpatului prin care s-a solicitat reducerea cuantumului pedepsei, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
Având în vedere dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că nu există motive, care să fie luate în considerare din oficiu şi care să determine casarea hotărârii atacate.
Pentru aceste considerente, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul O.B.A. împotriva deciziei penale nr. 2 din 9 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În baza art. 192 C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul O.B.A. împotriva deciziei penale nr. 2 din 9 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1617/2012. Penal. Lovirile sau vătămările... | ICCJ. Decizia nr. 2365/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... → |
|---|
