ICCJ. Decizia nr. 1632/2012. Penal. Extrădare pasivă (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1632/2012
Dosar nr. 7832/2/2008
Şedinţa publică din 16 mai 2012
Asupra cauzei penale de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 185 din 3 mai 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în temeiul art. 52 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a admis cererea de extrădare formulată de autorităţile judiciare din Republica Moldova.
S-a dispus extrădarea persoanei solicitate V.O. către autorităţile din Republica Moldova.
S-a revocat măsura obligării de a nu părăsi ţara luată faţă de persoana extrădabilă V.O.
În temeiul art. 43 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a dispus arestarea provizorie a persoanei solicitate V.O. în vederea predării, pe o durată de 30 de zile începând cu data încarcerării.
S-a constatat că persoana solicitată a fost arestată provizoriu de la 4 decembrie 2008 la 8 decembrie 2008.
S-a dispus ca extrădarea să se facă cu respectarea regulii specialităţii de care persoana solicitată s-a prevalat, persoana predată putând fi judecată doar pentru faptele care au motivat extrădarea.
S-a dispus ca cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului, conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen. şi ca onorariul avocatului din oficiu în sumă de 300 RON să se suporte din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că prin rezoluţia din data de 30 decembrie 2008 dată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 2842/II/5/2008 s-a dispus, în temeiul art. 44 şi urm. din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, sesizarea acestei instanţe pentru soluţionarea cererii de extrădare formulată de autorităţile judiciare din Republica Moldova faţă de persoana extrădabilă V.O.
Din actele cauzei a reieşit că cererea de extrădare a fost formulată de către Procuratura Generală a Republicii Moldova la 15 decembrie 2008 şi transmisă părţii române.
Potrivit acestei solicitări, persoana extrădabilă V.O. este urmărită pentru punerea în executare a unui mandat de arestare emis împotriva sa de către Judecătoria Sectorului Rîşcani, Municipiul Chişinău, la data de 25 decembrie 2006, din care reiese că este învinuită de săvârşirea infracţiunii de „însuşire în proporţii mari şi deosebit de mari” prevăzută de art. 195 alin. (2) C. pen. al Republicii Moldova, pedepsită cu închisoarea de până la 25 de ani.
În fapt, s-a reţinut că în perioada 2005-2006, cetăţenii români B.F., P.M.C. şi B.T.M. împreună cu cetăţeanul ceh K.E. şi numitele V.O. şi K.T., în scopul însuşirii ilegale de bunuri ale altor persoane, au creat un grup criminal bine organizat prin distribuirea de roluri.
În acest sens, sub conducerea numitului B.F., Ia data de 28 martie 2006, a fost constituită SC P.I. SRL Chişinău, iar V.O. şi K.T. au fondat SC C.S.G. SRL Chişinău care promova formal literatură pentru cursuri de marketing.
Acţionând în conformitate cu planul întocmit, făptuitorii selectau persoane uşor influenţabile, despre care ştiau cu certitudine că dispun de mijloace financiare sau au posibilitatea de a le împrumuta. În urma atragerii candidaţilor, pentru recuperarea investiţiei şi eventual obţinerea de venituri, aceştia erau influenţaţi să determine cât mai multe persoane care să plătească pentru includerea lor în sistemul piramidal, sumele de bani ajungând preponderent în conturile organizatorilor.
S-a reţinut că, iniţial, era racolată persoana căreia i se propunea să devină membru al unei companii de mare succes şi, sub pretextul admiterii şi acordării unui serviciu bine plătit, victimele erau invitate la un seminar unde erau convinse să accepte condiţiile impuse.
Persoanele vătămate erau convinse să semneze contracte contra sumei de 2.990 euro (sau dolari S.U.A.).
Prin această metodă, au fost induse în eroare 71 de persoane vătămate, fiind însuşită suma totală de 2.743.520 lei moldoveneşti.
Instanţa de fond a considerat că sunt îndeplinite toate condiţiile legale pentru admiterea cererii şi extrădarea persoanei solicitate, cererea de extrădare fiind formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant, în sprijinul acesteia fiind transmise copii ale ordonanţei de punere sub învinuire, fişa personală, încheierea de aplicare a măsurii preventive sub formă de arest preventiv a învinuitei V.O. pe termen de 30 de zile din momentul reţinerii, mandatul de arest emis la 25 decembrie 2006, extras C. pen. al Republicii Moldova.
De asemenea, s-a avut în vedere expunerea faptelor pentru care s-a solicitat extrădarea, cu indicarea datei şi locului săvârşirii acestora, calificarea juridică şi dispoziţiile legale aplicabile.
S-a reţinut că s-a învederat instanţei că prin art. l pct. 72 din Legea nr. 277 din 18 decembrie 2008 pentru modificarea şi completarea C. pen. al Republicii Moldova, publicat în 24 februarie 2009 în M. Of. nr. 41-44, s-a exclus art. 195, dar că infracţiunea respectivă se regăseşte în art. 190 sub denumirea de „escrocherie”, adică „dobândire ilicită a bunurilor altei persoane prin înşelăciune sau abuz de încredere”, care la lit. c) vizează cauzarea unor daune în proporţii considerabile şi se pedepseşte conform alin. (4) cu închisoarea până la 15 ani.
S-a constatat ca fiind îndeplinite cerinţele referitoare la dubla incriminare a faptelor şi gravitatea pedepsei, în legislaţia celor două state, întrucât persoana solicitată este cercetată pentru săvârşirea unei infracţiuni care are corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., pedepsită cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
De asemenea, s-a apreciat că nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 302/2004 referitoare la persoanele exceptate de la extrădare şi nici cele privind motivele obligatorii sau opţionale de refuz al extrădării.
S-a mai reţinut că între România şi Republica Moldova există un Tratat privind asistenţa juridică, ratificat prin Legea nr. 177/1997, care nu prevede situaţii de refuz opţional al extrădării, ci doar motive de refuz obligatorii, precum şi faptul că România şi Republica Moldova sunt părţi al Convenţiei europene de extrădare încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, prevederile acestei Convenţii fiind preluate în întregime prin Legea nr. 302/2004.
Prima instanţă a constatat că motivele de refuz a extrădării invocate de persoana solicitată au făcut obiectul cererii de azil cu care aceasta a investit autorităţile judiciare române care în Dosarul 2024/4/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, au respins, ca nefondat, recursul acesteia.
S-a reţinut, prin urmare, că nu există motive plauzibile pentru a considera că persoana extrădabilă va fi judecată în Republica Moldova de un tribunal care nu asigură garanţiile fundamentale de procedură şi de protecţie a dreptului la apărare.
Cu privire la aspectele invocate de persoana extrădabilă vizând starea sa de graviditate, existenţa unui copil minor în întreţinere şi faptul că şi-a întemeiat o familie în România, s-a considerat că acestea nu pot influenţa soluţia cererii de extrădare, având în vedere prevederile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, care stipulează expres: „Curtea de Apel nu este competentă să se pronunţe (...) asupra oportunităţii extrădării.”
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs persoana solicitată V.O., care a criticat hotărârea sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei susţinând, în esenţă, că:
- sentinţa este nemotivată sau motivată contradictoriu ceea ce constituie o greşită aplicare a legii;
- judecătorul era incompatibil de a soluţiona fondul cauzei, fiind incidente dispoziţiile art. 47 alin. (2), art. 48 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. şi art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;
- nu există certitudinea că autorităţile judiciare din Republica Moldova au încadrat juridic faptele în infracţiunea prevăzută de art. 190 alin. (5) din actualul C. pen.;
- în mod greşit au fost interpretate şi aplicate dispoziţiile legale referitoare la motivele obligatorii şi opţionale de refuz al extrădării (art. 21 şi art. 22 din Legea nr. 302/2004), cu referire expresă la nerespectarea dreptului la un proces echitabil în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului;
- prin extrădarea dispusă se încalcă dispoziţiile art. 3 şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În concluzie, s-a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cererii spre rejudecare pentru administrarea probelor, iar în subsidiar rejudecarea cererii de extrădare şi respingerea acesteia, în ambele situaţii cu punerea în libertate a recurentei. Totodată, persoana solicitată a cerut judecarea sa, în România, pentru faptele cu privire la care s-a solicitat extrădarea.
Examinând hotărârea atacată din prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi arătate în continuare:
Scopul extrădării este acela de a aduce persoana condamnată sau doar bănuită de a fi comis o infracţiune în ţara în care a comis acea infracţiune, sub puterea statului solicitant, pentru executarea pedepsei privative de libertate ori în vederea urmăririi penale sau pentru aplicarea de măsuri preventive.
Potrivit art. 19 alin. (3) din Constituţia României, cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.
În conformitate cu art. 9 C. pen. român, extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate, şi în lipsa acestora, în temeiul legii.
Dispoziţiile legale menţionate stabilesc, aşadar, nu numai sursele juridice ale extrădării, dar şi ordinea în care acestea trebuie să funcţioneze: mai întâi convenţiile, apoi declaraţiile de reciprocitate şi, numai în lipsa acestora, legea, internă. Normele privind extrădarea din dreptul intern au caracter subsidiar, rolul lor fiind acela de a servi ca bază, ca primă orientare la încheierea convenţiilor, iar apoi de a ajuta la înţelegerea şi de a completa normele din convenţii, iar în caz de lacune în clauzele convenţiei, de a funcţiona ca norme supletorii.
În consecinţă, Înalta Curte va avea în vedere Convenţia europeană de extrădare încheiată la Paris în 1957, Tratatul dintre România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, semnat la Chişinău, la 6 iulie 1996, ratificat prin Legea nr. 177 din 4 noiembrie 1997, precum şi Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, această lege se aplică în baza şi pentru executarea normelor interesând cooperarea judiciară în materie penală, cuprinse în instrumentele juridice internaţionale la care România este parte, pe care le completează în situaţiile nereglementate.
Totodată, cererile adresate autorităţilor române în domeniile reglementate de Legea nr. 302/2004 se îndeplinesc potrivit normelor de drept procesual penal, dacă prin această lege nu se prevede altfel.
Relativ la cererea de trimitere a cauzei spre rejudecare din cauza nemotivarii sau a motivării contradictorii a sentinţei penale, Înalta Curte consideră că aceasta nu se justifică în raport de dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., prezenta hotărâre nefiind atacabilă cu apel, ceea ce înseamnă că va fi examinată întreaga cauză sub toate aspectele, motivarea sentinţei penale urmând a fi suplinită de instanţa de recurs. De altfel, cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., căruia i-a fost circumscrisă această critică, nu impune trimiterea cauzei spre rejudecare, sens în care sunt dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen.
Cât priveşte incompatibilitatea judecătorului care a soluţionat cauza pe fond, în primă instanţă
Legea nr. 302/2004 prevede pentru situaţia extrădării pasive atât o procedură judiciară de arestare provizorie în vederea extrădării, când cererea de arestare provizorie se formulează odată cu cererea de extrădare, cât şi o procedură judiciară de arestare provizorie, în caz de urgenţă, când cererea de extrădare este transmisă ulterior cererii de arestare provizorie.
Potrivit art. 44 alin. (2) din legea menţionată, cererea de arestare provizorie în vederea extrădării şi cererea de extrădare se soluţionează de un complet format dintr-un judecător al secţiei penale (...). Apoi, art. 45 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, prevede că arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune şi este prelungită de acelaşi complet investit cu soluţionarea cererii de extrădare, prin încheiere, fără ca durata totală a arestării provizorii să poată depăşi 180 de zile.
Totodată, potrivit art. 46 din Legea nr. 302/2004, în caz de urgenţă, autorităţile competente ale statului solicitant pot cere arestarea provizorie a persoanei urmărite, chiar înainte de formularea şi transmiterea cererii formale de extrădare.
Sub aspectul analizat, se evidenţiază şi dispoziţiile alin. (6) al art. 46 care prevăd că instanţa din oficiu, ori la sesizarea procurorului competent sau la cererea persoanei extrădabile, poate dispune încetarea măsurii arestării provizorii în vederea extrădării dacă, în termen de 18 zile de la luarea măsurii, statul român nu a fost sesizat prin cererea de extrădare, însoţită de documentele prevăzute de art. 38 din legea specială.
Din coroborarea acestor texte legale rezultă că cererea de arestare provizorie (chiar şi cea dispusă în caz de urgenţă), reprezintă o cerere accesorie cererii de extrădare, care constituie cererea principală şi totodată obiectul judecăţii, pe fond, a cauzei.
Aceasta este raţiunea pentru care, prin alin. (3) al art. 45 din Legea nr. 302/2004, legiuitorul a reglementat explicit că acelaşi complet de judecată dispune cu privire la prelungirea arestării provizorii în vederea extrădării (de exemplu, când este necesar a se completa informaţiile comunicate de statul solicitant).
Prin urmare, Înalta Curte constată că nu există vreun caz de incompatibilitate a judecătorului care s-a pronunţat pe fondul cauzei, motivat de faptul că, anterior, prin încheierea din 4 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a dispus arestarea provizorie a persoanei solicitate V.O., în procedura de urgenţă. Astfel, în mod corect, a fost respinsă, prin încheierea din 5 ianuarie 2009, cererea formulată la 31 decembrie 2008, de recuzare a acestuia.
Situaţia nu este similară propunerii de arestare preventivă reglementată de C. proc. pen., aşa cum susţine apărarea, întrucât prin Legea nr. 302/2004 este permis, în mod expres, ca judecătorul care dispune arestarea în vederea extrădării, să soluţioneze şi cererea de extrădare.
Atâta timp cât o astfel de situaţie este reglementată explicit de către legea specială, nu se poate admite opinia apărării că ar avea prioritate/preferinţă dispoziţiile art. 48 lit. d) C. proc. pen., în raport de dispoziţiile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, întrucât operează principiul specialia generalibus derogant. De altfel, prin dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 302/2004, se prevede că cererile adresate autorităţilor române în domeniile reglementate de această lege, se îndeplinesc potrivit normelor române de drept procesual penal, numai dacă prin legea specială nu se prevede altfel.
Înalta Curte mai consideră că nu se încadrează vreunui caz de incompatibilitate, prevăzut de C. proc. pen., preocuparea judecătorului în sensul soluţionării cu celeritate a cauzei civile având ca obiect cererea de azil formulată de persoana solicitată, atâta timp cât, în funcţie de modul de soluţionare a acelei cauze civile, era verificabilă una din condiţiile extrădării.
Afirmaţia că cele două aspecte invocate ar îmbrăca forma incidentelor procedurale prevăzute de art. 47 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 48 lit. d) C. proc. pen. nu constituie nici măcar aparenţe ale vreunei incompatibilităţi a judecătorului care s-a pronunţat pe fondul cauzei, astfel încât să se considere că ar fi aplicabile dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, nici pentru acest motiv nu se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 3859 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen.
Referitor la cererea de extrădare, documentele care o însoţesc şi îndeplinirea condiţiilor pentru extrădare
Cererea de extrădare a persoanei solicitate V.O. a fost formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant, respectiv Procuratura Generală a Republicii Moldova, către autoritatea competentă a statului solicitat, respectiv Ministerul Justiţiei al României, în conformitate cu art. 8 din Legea nr. 177/1997 pentru ratificarea Tratatului dintre România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală.
În sprijinul cererii de extrădare s-au prezentat copii conforme cu originalul ale încheierii pronunţate la 25 decembrie 2006 de Judecătoria Rîşcani din Chişinău prin care s-a dispus măsura preventivă sub formă de arest în privinţa învinuitei V.O. pe un termen de 30 zile din momentul reţinerii, mandatul de arestare din 25 decembrie 2006 şi ordonanţa de punere sub învinuire prin care s-a realizat o expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea.
Prin adresa nr. 1731555/08/CPP/NFC din 15.05 mai 2012 a Biroului Naţional INTERPOL s-a comunicat răspunsul autorităţilor judiciare moldovene că mandatul de arest emis la 25 decembrie 2006 este valabil.
Cât priveşte calificarea juridică a faptelor, Înalta Curte reţine că Procuratura Generală, ca organ central al Republicii Moldova, în sensul Tratatului între România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, a transmis prin INTERPOL, ordonanţa de punere sub învinuire privind comiterea infracţiunii de escrocherie în proporţii deosebit de mari prevăzută de art. 190 alin. (5) din actualul C. pen. al Republicii Moldova, încadrare juridică pe care a avut-o în vedere şi instanţa de fond care a admis cererea de extrădare.
Este real că, iniţial, încadrarea juridică dată faptelor şi prezentată în cererea de extrădare a fost indicată ca fiind infracţiunea de „însuşire în proporţii mari şi deosebit de mari” prevăzută de art. 195 alin. (2) C. pen. al Republicii Moldova.
Dar, prin abrogarea art. 195 C. pen. al Republicii Moldova, prin Legea nr. 277 din 18 decembrie 2008 pentru modificarea şi completarea C. pen. al acestui stat, faptele de care este bănuită persoana solicitată, nu au fost dezincriminate, ele constituind o altă infracţiune, după cum a comunicat statul solicitant.
Faptele pentru care este învinuită V.O. sunt prevăzute ca infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP) român.
Considerarea infracţiunii ca fiind pedepsită de legile ambelor părţi contractante nu este condiţionată de împrejurarea că legile părţilor contractante înscriu fapta în aceeaşi categorie de infracţiuni sau o denumesc prin aceeaşi terminologie (art. 64 pct. 4 din Tratat).
Pe lângă îndeplinirea condiţiei privind dubla incriminare, se constată ca fiind întrunită şi cerinţa referitoare la gravitatea pedepsei, în ambele legislaţii fiind prevăzute pedepse privative de libertate de cel puţin un an pentru faptele ce constituie infracţiunea de escrocherie potrivit C. pen. al Republicii Moldova, respectiv infracţiunea de înşelăciune potrivit C. pen. român.
În fapt, s-a arătat, în esenţă, că V.O., în perioada octombrie 2005-iunie 2006, făcând parte dintr-un grup criminal organizat, împreună cu cetăţenii români B.F., P.M.C., B.T.M., cetăţeanul ceh K.E. şi cetăţeana moldoveana K.T., prin înşelăciune şi abuz de încredere, şi-au însuşit mijloace băneşti în proporţii deosebit de mari de la mai mulţi cetăţeni ai Republicii Moldova, în sumă totală de 2.743.520 lei moldoveneşti.
Persoana solicitată V.O. nu face parte din categoria persoanelor exceptate de la extrădare deoarece nu i s-a acordat dreptul de azil în România. Astfel, prin sentinţa 6860 din 7 octombrie 2011 pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti în Dosarul 2024/4/2009, definitivă şi irevocabilă prin decizia 1139 din 2 aprilie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea formulată de V.O. în contradictoriu cu Oficiul Român pentru Imigrări prin Centrul Regional de Cazare şi Proceduri pentru Solicitanţii de Azil Bucureşti.
Cât priveşte motivele obligatorii şi opţionale de refuz al extrădării
În susţinerea motivului obligatoriu de refuz al extrădării constând în nerespectarea dreptului la un proces echitabil, persoana solicitată a invocat probabilitatea de a fi judecată pe baza unor probe obţinute prin violenţă, precum şi teama unor încălcări ale garanţiilor procedurale până la momentul emiterii mandatului de arestare.
Înalta Curte constată, pe de-o parte, că suspiciunea recurentei de a fi judecată pe baza unor probe obţinute prin violenţă constituie un aspect potenţial.
Pe de altă parte, instanţa de recurs consideră că prezenţa recurentei la desfăşurarea procesului penal este de natură să asigure garanţia instituită de art. 6 parag.3 lit. d) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, constând în dreptul de a întreba sau de a solicita audierea martorilor acuzării, de a obţine citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.
Tot din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil, în sensul Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se constată că măsura arestării preventive a fost dispusă de un judecător prin încheierea de şedinţă din 25 decembrie 2006 pronunţată în Dosarul 898/2006 al Judecătoriei Rîşcani, municipiul Chişinău.
Apărarea persoanei solicitate s-a realizat prin intermediul unui avocat care, aşa cum reiese din cuprinsul încheierii ce însoţeşte cererea de extrădare, a formulat concluzii de respingere a propunerii de arestare preventivă, cerută de procuror.
Referitor la dreptul fiecărui acuzat de a fi informat cu privire la natura şi cauza acuzaţiei care i se aduce, se constată că, în aceeaşi încheiere pronunţată de instanţa moldoveană, s-a precizat că persoana solicitată V.O. „se eschivează de la organele de urmărire penală şi nu este stabilit locul aflării ei, fapt confirmat prin materialele acumulate şi rezultatul acţiunilor operative de investigaţiile întreprinse, este anunţată în căutare”.
Nu lipsit de relevanţă este şi faptul că, la 18 februarie 2009, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul persoanei solicitate privind anularea măsurii preventive sub formă de arest preventiv cu menţinerea încheierii Judecătoriei Rîşcani municipiul Chişinău, din 5 februarie 2009, prin care a fost respins demersul avocatului privind înlocuirea măsurii preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea.
Se mai impune a fi făcută menţiunea că nerespectarea dreptului la un proces echitabil, poate constitui un motiv de refuz al extrădării în raport de modalitatea în care s-a desfăşurat procesul înainte de formularea cererii de extrădare. În acest sens, art. 21 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004 prevede că „extrădarea va fi refuzată dacă nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil" în sensul C.E.D.O. sau al oricărui instrument internaţional pertinent în domeniu, ratificat de România.
Prin urmare, susţinerea apărătorului ales că reprezintă motiv obligatoriu de refuz al extrădării, riscul încălcării art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu se încadrează în dispoziţiile art. 21 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004.
Referitor la o altă critică adusă sentinţei primei instanţe, în sensul greşitei dispoziţii de extrădare întrucât fapta care motivează cererea poate face obiectul unui proces penal în România, se constată că, într-adevăr, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) C. pen. român, legea penală se aplică şi infracţiunilor săvârşite, în afara teritoriului ţării, de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării dacă: fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită şi făptuitorul se află în ţară.
Dar, acest motiv de refuz al extrădării, prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, este un motiv opţional, Înalta Curte apreciind că nu se justifică desfăşurarea în România a unui proces penal având ca obiect infracţiunea ce motivează cererea de extrădare, faţă de complexitatea acesteia ce derivă în primul rând din multitudinea persoanelor presupus vătămate prin acţiunile persoanei solicitate, care sunt din Republica Moldova, şi costurile pe care acestea ar trebui să le suporte pentru participarea la proces, dar şi de împrejurarea că probele pot fi administrate mai facil pe teritoriul Republicii Moldova, unde există suspiciunea că s-a comis infracţiunea.
Potrivit art. 22 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, extrădarea poate fi refuzată sau amânată dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau stării sale de sănătate.
Din perspectiva acestui text legal, se reţine că actele medicale depuse la dosar, confirmă că persoana solicitată este însărcinată, dar nu relevă că această stare ar fi de natură, în caz de predare, să aibă urmări de o gravitate deosebită, pentru persoana sa ori a sarcinii sale.
Totodată, Înalta Curte observă că, iniţial, în procedura de urgenţă, la momentul la care recurenta V.O. a fost arestată provizoriu pe o durată de 5 zile (prin încheierea din 4 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală), măsura a fost înlocuită cu obligarea de a nu părăsi ţara, prin decizia 4053 din 8 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, întrucât s-a constatat că persoana solicitată născuse la 10 octombrie 2008, copilul având o vârstă fragedă, de o lună şi 27 de zile, ceea ce, s-a considerat că necesită o permanentă supraveghere a copilului, în vederea dezvoltării sale fizice, precum şi necesitatea prezentării mamei la un control periodic ca urmare a naşterii prin cezariană, dar şi că nu se va sustrage de la judecarea cererii de extrădare.
Ulterior, persoana solicitată a formulat cerere de acordare a statutului de refugiat, în România, procesul desfaşurându-se în perioada 2009-2012, ca în prezent, opoziţia la extrădare să se bazeze, în mod repetitiv, şi pe starea de graviditate.
Acest parcurs al procesului, împreună cu împrejurarea că actele medicale ataşate nu relevă că predarea acesteia ar avea consecinţe de o deosebită gravitate pentru recurenta V.O., inclusiv asupra sarcinii sale, constituie argumente, alături de cele privind îndeplinirea condiţiilor referitoare la extrădarea pasivă, care pledează pentru menţinerea soluţiei pronunţate de instanţa de fond.
În sprijinul solicitării de a se admite recursul şi de a se refuza cererea de extrădare, a fost invocată şi încălcarea dispoziţiilor art. 3 şi ale art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Riscul expunerii la tortură, tratamente sau pedepse inumane ori degradante, în statul solicitant, a reprezentat unul din aspectele analizate de instanţele civile care au soluţionat plângerea lui V.O. împotriva hotărârii Oficiului Român pentru Imigrări şi care a format obiectul Dosarului 2024/4/2009 al Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, menţionat anterior. Prin sentinţa civilă 6860 din 7 octombrie 2011 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă prin decizia penală 1139 din 2 aprilie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, s-a constatat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România întrucât nu există motive serioase a se crede că dacă va fi returnată în ţara de origine, V.O. riscă să fie supusă la tortură, tratamente sau pedepse inumane ori degradante. Ca urmare, instanţele civile nu au acordat persoanei solicitate V.O. nici una din formele de protecţie prevăzute de art. 22 din Legea nr. 122/2006 (statut de refugiat, protecţie subsidiară sau protecţie temporară respectiv protecţie umanitară temporară).
Înalta Curte consideră, de asemenea, că prin înscrisurile administrate în cauză nu s-a demonstrat contrariul acestor constatări efectuate de instanţele civile, cu prilejul judecării cererii de azil, aşa încât nu se justifică respingerea cererii de extrădare pentru motivul în discuţie.
Relativ la opinia exprimată de apărare că prin admiterea cererii de extrădare a recurentei V.O. se aduce atingere art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează respectarea dreptului la viaţă privată şi de familie, Înalta Curte consideră că aceasta nu poate fi reţinută chiar dacă persoana solicitată V.O. este căsătorită cu un cetăţean român, că are un copil minor, un loc de muncă şi o locuinţă statornică în ţară.
Înalta Curte admite că persoana solicitată are legături de familie în România, dar acestea au fost stabilite după ce împotriva sa a fost emis mandatul de arestare preventivă de către statul solicitant, rămânând însărcinată cu cel de-al doilea copil în timpul desfăşurării proceselor având ca obiect cererea de azil şi cererea de extrădare, deci într-o perioadă în care se afla într-o situaţie precară.
Apoi, raţiunea Convenţiei privind extrădarea adoptată la Paris în 1957 cu Protocoalele adiţionale din 1975 şi 1978, transpusă în Tratatul dintre Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, dar şi în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, constă în necesitatea de a se asigura că infractorii nu se pot sustrage justiţiei, cererea de extrădare reprezentând instrumentul de aducere a persoanei solicitate în faţa justiţiei statului solicitant pentru instrumentarea procedurilor penale. Prin condiţiile prevăzute a fi îndeplinite în cazul admiterii unei cereri de extrădare, se realizează un echilibru rezonabil între aplicarea legii faţă de persoanele suspectate că au încălcat norme de drept penal şi respectarea drepturilor individuale ale omului.
Eventuala încălcare a art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost examinată, de asemenea, de instanţele civile care au soluţionat procesul privind azilul cerut de V.O., constatându-se definitiv şi irevocabil că nici acesta nu reprezintă un temei justificat pentru admiterea acţiunii.
Referitor la hotărârea privind cauza Boultif contra Elveţiei pronunţată de instanţa de la Strasbourg, definitivă la 2 noiembrie 2011, depusă la dosar, în apărarea persoanei solicitate V.O., prin care C.E.D.O. a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 8 din Convenţie, se constată că nu are incidenţă în prezenta speţă întrucât instanţa europeană, în acea cauză, a verificat temeinicia şi oportunitatea expulzării în cazul refuzului de a se reînnoi o viză de şedere, iar nu în ipoteza soluţionării unei cereri de extrădare.
La acest moment nu există nici un motiv pentru a se considera că, după finalizarea procesului penal în statul solicitant, persoana solicitată V.O. nu s-ar putea întoarce în România.
Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 52 alin. (8) din Legea nr. 302/2004 coroborat cu art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată V.O. împotriva sentinţei penale nr. 185/F din 3 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată V.O. împotriva sentinţei penale nr. 185/F din 3 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1638/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 1630/2012. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
