ICCJ. Decizia nr. 169/2012. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 169/2012
Dosar nr. 3187/1/2011
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2012
Asupra contestaţiei de fată;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 1362 din 5 aprilie 2011, pronunţată în dosarul nr. 1117/1/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea U.M. (fostă C.) împotriva deciziei penale nr. 395 din 3 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 5466/99/2010.
A obligat contestatoarea la plata sumei de 10 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-au reţinut următoarele: U.M. (fostă C.) a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 395 din 3 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 5466/99/2010.
La data de 18 noiembrie 201, revizuienta U.M. (fostă C.), prin mandatar, soţul acesteia a declarat recurs împotriva deciziei penale nr. 762 din 2 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Prin decizia recurată de revizuienta, a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de aceasta împotriva deciziei penale nr. 675 din 6 septembrie 2009 a Tribunalului Iaşi, prin care se respinsese, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de petentă împotriva deciziei nr. 73 din 2 februarie 2010 a Tribunalului Iaşi.
Înalta Curte a constatat că cererea de recurs cu care a fost investită este inadmisibilă, deoarece hotărârea atacată nu mai poate fi supusă căii de atac a recursului.
Potrivit art. 3851 pct. 1 C. proc. pen., pot fi atacate cu recurs, printre altele, deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de tribunale, tribunale militare teritoriale, curţi de apel şi Curtea Militară de Apel.
Din economia textului de lege sus-menţionat, rezultă că pot fi supuse recursului deciziile pronunţate de curţile de apel, cu ocazia soluţionării căii de atac a apelului.
Or, în cauză, decizia recurată de revizuientă nu a fost pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, în faza procesuală a apelului, ci cu ocazia soluţionării unui alt recurs declarat de acesta împotriva deciziei pronunţată de Tribunalul Iaşi.
Din examinarea lucrărilor dosarului, Înalta Curte a reţinut că revizuientă a declarat un al doilea recurs, împotriva deciziei penale definitive nr. 762 din 2 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care s-a soluţionat recursul declarat de revizuientă U.M. (fostă C.).
Pentru aceste considerente, prin decizia penală nr. 395 din 3 februarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibil, recursul declarat împotriva deciziei penale nr. 762 din 2 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi.
Împotriva deciziei penale nr. 395 din 3 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a formulat contestaţie în anulare U.M. (fostă C.) care a fost respinsă, ca inadmisibilă, întrucât aceasta a uzat de o cale neprevăzută de legea procesual penală, fiind îndreptată împotriva unei decizii prin care a fost respins, ca inadmisibil, un recurs împotriva unei hotărâri definitive a Tribunalului Iaşi, nefiind aplicabil niciunul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen.
La data de 8 aprilie 2011 a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe, contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 1362 din 5 aprilie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 1117/ 1/2011 prin care se critică faptul că la soluţionarea cauzei nu au fost avute în vedere probele administrate în cauză.
Examinând contestaţia în anulare formulată de UM. (fostă C.), sub aspectul admisibilităţii în principiu, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor urma.
Contestaţia în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi, şi anume anularea pentru vicii, nulităţi privind actele de procedură, iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe fondul cauzei.
Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestaţiei în anulare poate fi anulată hotărârea, cât şi de retractare, respectiv că însăşi instanţa care a pronunţat hotărârea este pusă de a controla condiţiile în care a dat hotărârea şi de a o infirma eventual.
Pe de altă parte, din perspectiva tehnicii de reglementare a acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a folosit enumerarea expresă şi limitativă a cazurilor în care se poate ataca o hotărâre definitivă, prin intermediul contestaţiei în anulare, instituindu-se astfel o garanţie că această cale nu va da posibilitatea oricărei persoane şi în orice condiţii de a înlătura efectele pe care le au hotărârile judecătoreşti definitive.
În conformitate cu dispoziţiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea procesual penală, arătarea de motive prevăzute în art. 386 C. proc. pen., precum şi invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, care se depun sau se află la dosarul cauzei.
Art. 386 C. proc. pen., prevede expres şi limitativ cazurile şi condiţiile în care se poate formula contestaţie în anulare precum şi hotărârile împotriva cărora se poate face contestaţie în anulare, respectiv împotriva hotărârilor penale definitive pronunţate de către instanţa de recurs.
În speţă, contestatoarea U.M. (fostă C.) a formulat contestaţie în anulare împotriva unei hotărâri pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie tot într-o contestaţie în anulare.
Astfel fiind, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea U.M. (fostă C.), apare ca fiind inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ cerinţele care condiţionează admiterea în principiu a acesteia, respectiv decizia penală atacată nu este o hotărâre pronunţată de către o instanţă de recurs.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea U.M. (fostă C.) împotriva deciziei penale nr. 1362 din 5 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 1117/1/2011.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatoarea va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea U.M. (fostă C.) împotriva deciziei penale nr. 1362 din 5 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 1117/1/2011.
Obligă contestatoarea la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 166/2012. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 170/2012. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
