ICCJ. Decizia nr. 173/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 173/2012
Dosar nr. 58218/3/2010
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosarul cauzei, constată următoarele: Prin sentinţa penală nr. 29 din 18 ianuarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a Il-a penală, a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de condamnatul N.Şt., de revizuire a sentinţei penale nr. 739 din 23 iulie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin decizia penală nr. 2463 din 22 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
A obligat pe condamnat la 50 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că prin sentinţa penală nr. 739/ F din 23 iulie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 2198/3/2009, s-a dispus condamnarea inculpatului N.Şt., la o pedeapsă de 13 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 14 lit. d) din Legea nr. 143/2000.
S-a reţinut în sarcina inculpatului că, la data de 21 august 2008, împreună cu inculpata N.S. a vândut colaboratorului două doze de heroină (0,58 grame) pentru suma de 200 lei, iar în data de 01 septembrie 2008 împreună cu aceeaşi inculpată şi folosindu-se de un minor, a vândut colaboratorului o doză de heroină (0,36 grame) pentru suma de 100 lei.
Prin decizia penală nr. 38/ A din 12 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis apelul formulat de inculpat şi a dispus condamnarea acestuia la pedeapsa de 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 14 lit. d) din Legea nr. 143/2000.
Prin decizia penală nr. 2463 din 22 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a respins recursul inculpatului N.Şt., a casat decizia penală nr. 38/ A din 12 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi în parte sentinţa penală nr. 739/ F din 23 iulie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, numai în ceea ce priveşte omisiunea aplicării pedepsei complementare pentru inculpaţii N.Şt., N.S., I.I.B., I.M., I.A. şi S.V.
A dispus în baza art. 65 alin. (2) C. pen., aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (l) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani ce se va executa după pedeapsa principală de 13 ani închisoare aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 14 lit. d) din aceeaşi lege.
S-a reţinut că în motivarea cererii sale, revizuentul nu a putut indica fapte sau împrejurări noi care nu au fost cunoscute de instanţă la data soluţionării cauzei, criteriile sale referindu-se la reaudierea unor martori şi la faptul că nu este mulţumit de cuantumul pedepsei aplicate de instanţa în cauză.
S-a constatat că motivele invocate de revizuient nu se încadrează în cazurile strict şi limitativ prevăzute de art. 394 C. proc. pen.
Prima instanţă a constatat că pentru existenţa cazului de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., se cere ca faptele şi împrejurările învederate, deci faptele probatorii, să fie noi, iar nu mijloacele de probă, fiind inadmisibil ca pe calea extraordinară a revizuirii să se obţină o prelungire a probaţiunii, pentru fapte şi împrejurări deja cunoscute şi verificate de instanţele care au soluţionat cauza.
În speţă, condamnatul nu a indicat fapte şi împrejurări noi, ci a contestat cuantumul mare al pedepsei aplicate şi a solicitat audierea „celor doi colaboratori” (ale căror declaraţii se află ataşate la dosarul de fond).
Or, existenţa faptei şi a vinovăţiei inculpatului a fost constatată de instanţele care au judecat fondul cauzei (Tribunal, Curte de Apel, Înalta Curte), iar condamnarea revizuientului s-a dispus prin coroborarea întregului material probator administrat în cauză.
Astfel, s-a reţinut de către prima instanţă că readministrarea aceluiaşi probatoriu nefiind posibilă în calea extraordinară de atac a revizuirii, iar aspectele invocate în prezenta cauză nu reprezintă împrejurări necunoscute de instanţele care au judecat fondul cauzei şi care să ducă la concluzia nevinovăţiei inculpatului.
Cu atât mai mult este inadmisibilă cererea condamnatului de redozare a pedepsei, pe calea extraordinară a revizuirii urmărindu-se, ca în baza noilor probe administrate, să se pronunţe o hotărâre diametral opusă celei date prin sentinţa a cărei revizuire se cere.
În lipsa unor probe noi, certe, care să conducă fără echivoc la stabilirea nevinovăţiei, prima instanţă a reţinut că cererea revizuientului este inadmisibilă, neîncadrându-se în textul legal.
În consecinţă, Tribunalul a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de condamnat.
Împotriva acestei sentinţe, condamnatul a declarat apel, criticând-o ca nelegală şi netemeinică sub aspectul greşitei respingeri ca inadmisibile a cererii de revizuire, audierea martorilor propuşi de acesta conducând la o altă situaţie de fapt şi la o altă soluţie pe fond.
Prin decizia nr. 203 din 28 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins, ca nefondat, apelul condamnatului revizuient N.Şt. declarat împotriva sentinţei penale nr. 29 din 18 ianuarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Il-a penală, în dosarul nr. 58218/3/2010.
A obligat pe apelantul revizuient la 200 lei, cheltuieli judiciare statului din care 100 lei, onorariul avocatului din oficiu se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate în raport cu criticile aduse, precum şi în conformitate cu prevederile art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a constatat că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Astfel, corect s-a apreciat că motivele invocate de revizuient nu se încadrează în niciunul din cazurile strict prevăzute de art. 394 C. proc. pen.
În cererea de revizuire şi în susţinerea acesteia nu au fost invocate fapte sau împrejurări noi care nu au fost cunoscute de instanţă la data soluţionării cauzei, ci s-a solicitat doar readministrarea probatoriului care să releve asemenea fapte sau împrejurări, aşa încât în raport de acest mod de abordare, nu poate fi incident cazul de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen.
De asemenea, s-a apreciat că este inadmisibilă redozarea pedepsei pe calea revizuirii, au atât mai mult cu cât în cadrul acestei căi se urmăreşte să se pronunţe o hotărâre diametral opusă celei date prin sentinţa de revizuit.
Împotriva deciziei mai sus menţionate a formulat recurs revizuientul N.Şt., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În faţa instanţei de recurs revizuientul a susţinut, în esenţă că, în mod eronat cele două instanţe nu au apreciat necesar reaudierea colaboratorilor sub acoperire care ar fi dus la o altă situaţie de fapt, solicitând totodată şi reducerea cuantumului pedepsei aplicate.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor invocate de către revizuient, dar şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse.
Înalta Curte reţine că în mod judicios şi motivat instanţa de apel şi-a însuşit, la rândul ei, argumentele primei instanţe, constatând că, revizuirea are rolul de a conduce la anularea unei hotărâri definitive care conţine erori esenţiale de fapt, evidenţiate de descoperirea unor fapte sau împrejurări necunoscute instanţei, inexistente în materialul probator de la dosar, pe baza cărora să poată fi dovedită netemeinicia hotărârii de achitare, încetare a procesului penal ori condamnare.
Împrejurarea că revizuientul a solicitat în dovedirea nevinovăţiei sale, faţă de soluţia de condamnare rămasă definitivă, prin decizia penală nr. 2463 din 22 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reaudierea în calitatea de martori a celor doi colaboratori sub acoperire, declaraţiile acestora regăsindu-se la dosarul instanţei de fond, nu poate determina admiterea cererii de revizuire, deoarece textul invocat cere ca faptele şi împrejurările învederate, deci faptele probatorii să fie noi, iar nu mijloacele de probă, fiind inadmisibil ca pe calea extraordinară a revizuirii să se realizeze o prelungire a probaţiunii pentru fapte şi împrejurări cunoscute şi verificate de către instanţele care au soluţionat cauza pe fond.
De altfel, cele două instanţe corect au reţinut că nici titularul cererii de revizuire nu a arătat care sunt împrejurările noi care ar rezulta din depoziţiile celor doi martori, necunoscute de instanţele care au soluţionat cauza pe fond.
Înalta Curte reţine că, în realitate, prin solicitarea de a fi reaudiaţi cei doi martori, colaboratori sub acoperire, în dovedirea nevinovăţiei inculpatului, revizuientul urmăreşte prelungirea probaţiuni, cu efecte juridice asupra reinterpretării ansamblului probator existent la momentul pronunţării hotărârilor, ceea ce este contrar scopului urmărit de legiuitor prin reglementarea instituită de art. 394 C. proc. pen. şi principiului autorităţii de lucru judecat.
De asemenea, pentru ca faptele şi împrejurările necunoscute de instanţă să constituie temei la revizuirii este necesar să fie îndeplinită şi cerinţa prevăzută la art. 394 alin. (2) C. proc. pen., şi anume, ca pe baza faptelor sau împrejurărilor noi să se poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare. Or, în raport de această cerinţă, reaudierea celor doi martori care să stabilească o altă situaţie de fapt favorabilă inculpatului, nu poate constitui temei pentru admiterea unei cereri de revizuire, deoarece noua împrejurare nu este de natură a dovedi netemeinicia hotărârii, ci numai existenţa unei împrejurări care ar putea fi avută în vedere la individualizarea mai favorabilă a pedepsei.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârile pronunţate de instanţa de fond şi cea de apel sunt legale şi temeinice şi, în temeiul dispoziţiilor art. 38515, pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuientul N.Şt.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul revizuient la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuientul N.Şt. împotriva deciziei penale nr. 203 din 28 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul revizuient la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 172/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 174/2012. Penal → |
|---|
