ICCJ. Decizia nr. 177/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 177/2012
Dosar nr.408/1/2012
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2012
Asuprea recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 1/A din 12 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 1934/109/2011, investită cu judecarea cauzei în calea de atac a apelului, a respins cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate de inculpaţi M.V., T.M. şi D.F. iar în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., s-a dispus, menţinerea stării de arest preventiv a inculpaţilor M.V., arestat în baza mandatului de arestare preventivă din 16 martie 2011 emis de Tribunalul Argeş, secţia penală, M.C. arestat în baza mandatului de arestare preventivă din 16 martie 2011 emis de Tribunalul Argeş, secţia penală, T.M. arestat în baza mandatului de arestare preventivă din 16 martie 2011 emis de Tribunalul Argeş, secţia penală, D.F. arestat în baza mandatului de arestare preventivă din 16 martie 2011 emis de Tribunalul Argeş, secţia penală.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa, în esenţă, a reţinut următoarele:
Curtea de Apel în raport cu dispoziţiile art. 1602 pct. 2, art. 1608a pct. 6, art. 3002, şi art. 160b C. proc. pen., a respins cererile de liberare provizorie formulate de inculpaţi arătând că între arestarea preventivă şi liberarea provizorie există o legătură indisolubilă în sensul că prima reprezintă premisa celeilalte, prin urmare liberarea nu este de conceput decât dintr-o stare preexistentă de detenţie.
Acest tip de legătură între cele două instituţii cât şi imperativul atingerii scopului măsurilor de prevenţie fac necesară, în cadrul cererii de liberare provizorie, analiza temeiurilor arestării, şi dacă în urma acesteia concluzia este că menţinerea detenţiei, reprezintă singura soluţie, punerea inculpatului în stare de libertate provizorie este exclusă.
De asemenea, pe lângă pericolul pentru ordinea publică ce rezultă din contextul în care inculpaţii s-au comportat şi a acţionat, la dosar existând date că aceştia lăsaţi în libertate ar putea comite alte infracţiuni cum sunt cele legate de traficul de persoane, situaţie în care nu poate fi acordată liberarea provizorie nefiind îndeplinite condiţiile impuse de textul art. 1602 pct. 2 C. proc. pen.
A mai arătat că existenţa unor bănuieli puternice de comitere a unor infracţiuni grave reprezintă o condiţie determinantă atât pentru aplicarea cât şi pentru menţinerea arestului preventiv, nu neapărat datorită gravităţii infracţiunii in abstracto ci mai degrabă din cauza gravităţii deosebite a circumstanţelor specifice cazului.
În plus, inculpatul D.F. are antecedente penale, fiind anterior condamnat pentru comiterea infracţiunilor de tâlhărie şi lovituri cauzatoare de moarte.
Problemele personale, familiale invocate de către inculpaţi nu împiedică instanţa în a aprecia netemeinicia cererilor formulate astfel încât, în raport cu toate considerentele expuse, acestea vor fi respinse.
Asupra stării de arest preventiv luată faţă de inculpaţi, Curtea de Apel a constatat că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie şi în raport de art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a menţinut-o pentru cele ce urmează:
În raport de dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
Curtea de Apel a susţinut că ordinea publică trebuie înţeleasă şi ca reacţie a cetăţenilor cu privire la comiterea unor astfel de fapte penale, de natură a crea un sentiment de insecuritate în rândul lor, în lipsa unei reacţii ferme din partea organelor îndrituite să o facă.
Pericolul concret pentru ordinea publică rezultă din natura şi gravitatea faptelor săvârşite de inculpaţi, modalităţile de săvârşire a infracţiunilor împotriva unor părţi vătămate minore şi majore precum şi urmările produse prin săvârşirea unor fapte penale împotriva libertăţii de voinţă şi acţiune a părţilor vătămate.
Un argument în plus privind menţinerea măsurii arestării preventive a reţinut Curtea de Apel este şi condamnarea inculpaţilor de către instanţa de fond.
Împotriva acestei încheieri au formulat recurs inculpaţii M.V., M.C., T.M. şi D.F., solicitând revocarea măsurii arestării preventive, înlocuirea acestei măsuri cu oricare dintre măsurile prevăzute de art. 136 alin. (1) lit. b) sau c) C. proc. pen., iar în subsidiar, inculpaţii M.C., T.M. şi D.F. au solicitat şi admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursurile în conformitate cu dispoziţiile art. 38514 C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce urmează.
Cu privire la cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate de inculpaţii M.C., T.M. şi D.F., Înalta Curte, constată că acestea au fost în mod justificat respinse de prima instanţă, întrucât exista riscul, în sensul art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. ca inculpaţii să împiedice şi să influenţeze buna desfăşurare a urmării penale.
Temeiurile de fapt care susţin motivele verosimile de a bănui că inculpaţii au comis infracţiunile de care sunt învinuiţi se menţin, iar în raport de probele aflate în dosar măsura arestării preventive apare, în continuare justificată, luând în considerare gravitatea potenţialelor fapte săvârşite de inculpaţi.
Existenţa şi persistenţa unor indicii grave de vinovăţie constituie conform jurisprudenţei C.E.D.O. „factori pertinenţi care legitimează o detenţie provizorie" măsura arestării preventive şi prelungirea acesteia fiind conformă scopului constituit prin art. 5 al C.E.D.O.
Privarea de libertate în continuare a inculpaţilor apare ca necesară şi prin prisma scopului bunei desfăşurări a anchetei penale şi realizarea eficientă a scopului procesului penal acestea fiind garantate numai prin menţinerea inculpaţilor în stare de arest preventiv, necesară pentru apărarea ordinii de drept.
Circumstanţele personale ale inculpaţilor nu au influenţă asupra motivelor care, la acest moment procesual, justifică menţinerea arestării preventive a acestora, nefiind vorba de o modificare a temeiurilor de fapt şi de drept reţinute la luarea acestei măsuri preventive.
Liberarea provizorie sub control judiciar este o vocaţie pentru inculpat, instanţa este cea care apreciază dacă se impune sau nu cercetarea inculpaţilor în stare de libertate în raport de temeiurile de fapt şi de drept care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.
În consecinţă, criticile din recurs şi solicitarea de admitere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar nu sunt întemeiate.
Referitor la arestarea preventivă a inculpaţilor M.V., M.C., T.M. şi D.F., Înalta Curte constată că temeiurile care au determinat arestarea iniţială a acestora se menţin fiind îndeplinită una din condiţiile alternative prevăzute de art. 160b alin. (3) C. proc. pen. Sub aspectul dispoziţiilor art. 143 C. proc. pen., raportat la art. 681 C. proc. pen., Înalta Curte constată că probatoriul administrat pană în prezent nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpaţii au comis infracţiunile pentru care au fost arestaţi şi ulterior trimişi în judecată.
Referitor la dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., Înalta Curte constată că şi acestea sunt întrunite, în sensul că infracţiunile de săvârşirea cărora sunt acuzaţi recurenţii inculpaţi (art. 12 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001) sunt sancţionate cu închisoarea mai mare de 4 ani iar lăsarea acestora în libertate prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.
În acest context, se impune sublinierea că în jurisprudenţa C.E.D.O. în special cu referire la unele cauze împotriva Franţei s-a admis că, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă.
Timpul scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea inculpaţilor în stare de libertate pentru infracţiuni de o asemenea gravitate, existând riscul săvârşirii unor noi astfel de fapte.
Pe de altă parte, acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil faţă de particularităţile cauzei şi de diligentele sporite cu care au acţionat organele judiciare, în prezent cauza aflându-se în faţa instanţei de apel.
C.E.D.O. stipulează în art. 5 par. 1 lit. c) necesitatea existenţei unor motive rezonabile de a presupune că persoana privată de libertate a comis o infracţiune, garantând astfel temeinicia măsurii privative de libertate şi caracterul său nearbitrar.
În Hotărârea M. v. Regatul Unit, C.E.D.O. a subliniat că dacă sinceritatea şi temeinicia unei bănuieli constituiau elemente indispensabile ale rezonabilităţii sale, această bănuială nu putea fi privită ca una rezonabilă decât sub condiţia ca ea să fie bazată pe fapte sau informaţii care ar stabili o latură obiectivă între suspect şi infracţiunea presupusă. În consecinţă, nicio privare de libertate nu se poate baza pe impresii, intuiţie, o simplă asociere de idei sau de prejudecăţi (etnice, religioase sau de altă natură)
Indiferent de valoarea lor, în calitate de indiciu al participării unei persoane la comiterea unei infracţiuni.
Prin hotărârea C. v. Malta, Înalta Curte a apreciat că faptele probatorii care ar putea da naştere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare.
În speţa dedusă judecăţii, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispoziţiile procedurale ale dreptului intern, ci şi caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menţinerea măsurii privative de libertate, precum şi legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.
La acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, menţionat prin sentinţa penală nr. 8/MF din 6 octombrie 2011, de condamnare impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventive reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Tot astfel, se apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menţinută şi prin raportare la exigenţele art. 5 par. 3 din C.E.D.O. care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente şi suficiente a o justifica.
Pertinenţa şi suficienţa acestor motive se apreciază de instanţă în ansamblul circumstanţelor particulare ale cauzei şi prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpaţilor fiind necesară şi pentru buna desfăşurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanţiile procesuale de care aceasta se bucură conform legislaţiei în vigoare.
În consecinţă în baza dispoziţiilor art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va constata legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor şi va menţine starea de arest preventiv a acestora.
Pe cale de consecinţă, constatând că, măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale şi că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la momentul arestării preventive, în acord cu art. 139 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondată, cererea inculpaţilor de revocare, a măsurii arestării preventive.
Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curtea va respinge ca nefondate recursurile formulate de inculpaţii M.V., M.C., T.M. şi D.F.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii M.V., M.C., T.M. şi D.F. împotriva încheierii nr. 1/A din 12 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 1934/109/2011.
Obligă recurentul inculpat M.V. la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă recurenţii inculpaţi M.C., T.M. şi D.F. la plata sumei de câte 125 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 23 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 178/2012. Penal. Cerere de liberare provizorie... | ICCJ. Decizia nr. 175/2012. Penal → |
|---|
