ICCJ. Decizia nr. 1894/2012. Penal

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1894/2012

Dosar nr. 5130/101/2010

Şedinţa publică din 05 iunie 2012

Deliberând asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 118 din 26 aprilie 2011, Tribunalul Mehedinţi, secţia penală, a dispus - în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. - achitarea inculpatului N.I., pentru infracţiunea de omor prev. de art. 174 alin. (1) C. pen. A respins acţiunea civilă exercitată de partea civilă M.G. şi a dispus ca toate cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului, inclusiv onorariile avocaţilor desemnaţi din oficiu.

Pentru a dispune în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi nr. 1006/P/2006 din 21 iunie 2010, a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul N.I., pentru săvârşirea infracţiunii de omor, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen. S-a reţinut în actul de acuzare că, în jurul datei de 21 noiembrie 2006, pe fondul neînţelegerilor existente, inculpatul N.I. s-a deplasat la conacul victimei M.I., situat în punctul B., pe raza comunei P., unde i-a aplicat acestuia lovituri cu pumnii şi picioarele în urma cărora victima a decedat. S-a arătat că, între inculpat şi victimă, exista o situaţie conflictuală mai veche, cauzată de neînţelegerile existente între familiile lor, cu privire la posesia sau proprietatea unui teren care permite accesul la conacele acestora. Din declaraţiile martorului M.G., fiul victimei, şi a soţiei acestuia, M.M.C., a rezultat că inculpatul a ameninţat cu moartea pe victima M.I., în repetate rânduri. S-a mai menţionat că, în data de 20 noiembrie 2006, într-o zi de luni, victima a plecat către conacul său situat pe raza comunei P., unde mergea zilnic. La plecare, i-a spus fiului său, M.G., că va reveni în satul P. joi sau vineri seară. În acelaşi punct B., inculpatul deţinea un conac unde se deplasa zilnic dimineaţa, revenind la locuinţa sa în sat, în cursul serii. S-a menţionat că, văzând că tatăl său nu s-a întors în sat, M.G. - întâlnindu-se cu soţia lui N.I. - a întrebat-o pe N.G., soţia inculpatului, dacă l-a observat la conac pe M.I. în ziua de vineri, întrucât N.G. i-a spus că nu l-a văzut pe tatăl său şi că a auzit animalele făcând gălăgie în grajd şi uşile erau închise, M.G. şi-a dat seama că era posibil ca tatălui său să i se fi întâmplat ceva. Astfel, în data de 24 noiembrie 2006, M.G. a plecat însoţit de soţia sa, M.M.C., de numiţii F.I. şi P.M. către conac, unde l-a găsit pe tatăl său decedat în pat, prezentând în zona feţei şi a gâtului plăgi cu lipsă de substanţă.

S-a arătat în rechizitoriu că, din concluziile raportului medico-legal nr. 901/163 întocmit de S.M.L. Mehedinţi şi avizat de Comisia de Control şi Avizare a actelor medicale, a rezultat că moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat insuficienţei respiratorii acute, consecinţă a traumatismului toracic cu fracturi costale şi sternale, leziunile traumatice producându-se prin compresie între planuri dure, lovire cu sau de corpuri dure, legătura de cauzalitate dintre leziunile traumatice şi procesul tanatogenerator fiind directă şi necondiţionată, moartea putând data din 21 noiembrie 2006. De asemenea, s-a concluzionat că leziunile traumatice de la semnele de violenţă, pct. B respectiv: piramida nazală, pavilion ureche dreaptă, obrazului muşchiului maseter, limba şi a părţilor moi ale gâtului inclusiv din laringe, buză inferioară şi cervical inferior, s-au produs postmortem prin muşcare de animale.

În rechizitoriu s-a menţionat şi că, la data de 27 noiembrie 2006, inculpatului i-a fost recoltat depozit subunghial de la cele zece degete ale mâinilor, materiile biologice fiind ambalate în condiţii sterile, în plicuri de hârtie, tip MAI, pentru fiecare deget în parte şi sigilate, acesta neavând obiecţiuni cu privire la modul de recoltare al depozitului subunghial şi nici cu privire la aspectele consemnate în procesul verbal. S-a mai arătat că, prin rezoluţia din 21 septembrie 2007, s-a dispus efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice biocriminalistice care să determine profilul genetic din probele biologice prelevate de la inculpat, să se determine profilul genetic din probele de referinţă ridicate de la inculpat, să se compare profilul genetic determinat din probele în litigiu, cu profilul genetic determinat din proba de referinţă, stabilindu-se inexistenţa sau existenţa unui profil genetic diferit de al suspectului, punându-se la dispoziţie depozitul subunghial recoltat de la inculpat şi probe de salivă ridicate prin periaj bucal. De asemenea, s-a menţionat în rechizitoriu că, din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică biocriminalistică nr. 77329 din 14 noiembrie 2007, întocmit de I.G.P.R. - Institutul de Criminalistică, a rezultat că depozitul subunghial recoltat de la mâna stângă a inculpatului, prezintă celule epiteliale. Genotiparea acestor urme a pus în evidenţă un amestec de la minim două persoane, profilul genetic al probei biologice de referinţă recoltată de la inculpat fiind inclus la locii corespunzători, în acest amestec.

În rechizitoriu, s-a menţionat că a fost efectuată o constatare tehnico-ştiinţifică de către I.P.J. Gorj - Serviciul criminalistic, Laboratorul de detecţie a comportamentului simulat, iar potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică, a rezultat că la întrebările relevante cauzei adresate inculpatului privind săvârşirea infracţiunii de omor, s-au evidenţiat modificări semnificative care să poată fi interpretate ca indicii ale comportamentului simulat al subiectului.

În actul de sesizare s-a precizat că, pentru stabilirea profilului genetic şi compararea acestora cu cel găsit în amestecul subunghial recoltat de la inculpat, a fost necesară exhumarea în două rânduri a cadavrului. Prin Ordonanţa din 01 iunie 2009, s-a dispus exhumarea cadavrului numitului M.I., iar potrivit raportului medico-legal, întocmit de S.M.L. Mehedinţi a fost exhumat cadavrul victimei şi recoltat osul femural drept. Prin Ordonanţa din 09.06.2009 s-a dispus efectuarea unei expertize biocriminalistice de către Institutul Naţional de Medicină Legală Mina Minovici Bucureşti, având ca obiective profilul genetic al probelor biologice de referinţă recoltate de la cadavrul numitului M.I. şi compararea profilului genetic stabilit cu cele obţinute în urma întocmirii raportului de constatare tehnico-ştiinţifică criminalistică nr. 77329 din 14 noiembrie 2007 al I.G.P.R. - Institutul de Criminalistică Bucureşti. De asemenea, s-a arătat că din raportul de expertiză medico-legală - examen ADN - nr. A 15/6562/2009 din 09.04.2009, întocmită de Institutul Naţional de Medicină Legală Mina Minovici, a rezultat că, caracterele genetice din profilul ADN de referinţă aparţinând victimei, s-au regăsit, integral, evidenţiate la nivelul depozitului subunghial al mâinii stângi prelevat de la inculpat, alături de caracterele genetice aparţinând victimei. În raportul de expertiză, s-a concluzionat că din interpretarea probabilistică şi statistică a datelor, ipoteza că microurmele biologice de la nivelul depozitului subunghial al mâinii stângi a inculpatului conţine ADN care provine de la inculpatul N.I. şi de la un bărbat necunoscut.

Potrivit rechizitoriului, deşi inculpatul nu a recunoscut săvârşirea omorului, faptul că în depozitul subunghial au fost găsite microurme biologice ce conţine ADN care provine de la victima M.I., rezultă cu certitudine că acesta este autorul faptei, cu atât mai mult cu cât inculpatul, şi ceilalţi martori audiaţi în cauză, au confirmat că între inculpat şi victimă nu au mai existat nici un fel de relaţii, cu cel puţin 6 luni înainte de data săvârşirii faptei. S-a arătat de asemenea că, fiind audiat cu privire la concluziile raportului de expertiză medico-legală, examen ADN, inculpatul a precizat că prezenţa ADN-ului victimei sub depozitul subunghial, se poate datora faptului că uneori îl tundea pe M.I. şi foloseau aceeaşi cană de la fântână, însă dată fiind recunoaşterea acestuia că nu au mai avut nici un fel de legătură de aproximativ 5-6 luni, a fost înlăturată apărarea inculpatului.

Fiind audiată în calitate de martor, soţia inculpatului, N.G., pe lângă faptul că a arătat că, din luna iunie 2005, când a avut un conflict cu nora victimei, respectiv, cu M.C., atât ea, cât şi inculpatul, nu au mai avut niciun fel de relaţii, nici cu victima, şi nici cu familia acestuia, şi nu au mai mers la coliba victimei şi nici victima la coliba inculpatului. Aceasta a mai arătat că nu ştie ca soţul său, respectiv inculpatul, să-l fi tuns vreodată pe M.I., nici măcar în perioada în care se aflau în relaţii bune cu acesta. S-a mai arătat că a fost audiat, în calitate de martor, şi numitul C.P.S., care a îndeplinit funcţia de şef de post la Postul de Poliţie Podeni în perioada 2002-2007 şi care a declarat că, cu aproximativ o lună înainte de săvârşirea faptei, M.G., fiul victimei, i-a relatat că tatăl său a fost ameninţat de către inculpat. Acesta a mai precizat că avea cunoştinţă de situaţia conflictuală existentă între victimă şi inculpat şi că i-a chemat la post pe aceştia şi le-a pus în vedere să-şi rezolve problemele referitoare la posesia terenului.

La dosar au fost depuse, în copie, sesizări formulate de numitul M.G., prin care acesta se adresa Postului de Poliţie Podeni, la data de 21 iunie 2006, pentru a se lua măsuri faţă de N.I., afirmând că acesta îi ameninţă tatăl şi familia, precum şi declaraţii şi procese verbale din care rezultă că N.I. a fost invitat la Postul de Poliţie, punându-i-se în vedere să evite orice discuţie în contradictoriu cu M.G. sau familia acestuia.

Potrivit rechizitoriului, fapta inculpatului care, în jurul datei de 21 noiembrie 2006, s-a deplasat la locuinţa numitului M.I. din comuna P., judeţul Mehedinţi, şi l-a lovit pe acesta cu picioarele şi pumnii, în urma loviturilor produse victima decedând, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor, faptă prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen.

În cursul urmăririi penale, la data de 22 aprilie 2010, M.G. a declarat că se constituie parte civilă cu suma de 50.000 RON, din care 5.000 RON reprezintă daune materiale iar 45.000 RON reprezintă daune morale. De asemenea, la data de 17 iunie 2010, M.G., în calitate de fiu al victimei, a arătat că doreşte acordarea unor compensaţii financiare de către stat.

La instanţa de fond a fost ascultat inculpatul şi au fost audiaţi martorii propuşi prin rechizitoriu, precum şi martorii propuşi de inculpat în apărare.

Din analiza coroborată a probelor administrate, instanţa de fond a reţinut, în final, următoarele:

Potrivit rechizitoriului, inculpatul este acuzat de faptul că în jurul datei de 21 noiembrie 2006, s-a deplasat la locuinţa numitului M.I., şi că l-a lovit pe acesta cu picioarele şi pumnii şi că, din cauza acestor lovituri, victima a decedat, susţinându-se că această faptă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen. Poziţia procesuală a inculpatului a fost una constantă, în sensul că a negat permanent comiterea faptei.

Potrivit raportului medico-legal privind constatările făcute cu prilejul autopsiei cadavrului victimei, instanţa a reţinut că moartea victimei M.I., a fost una violentă şi că s-a datorat insuficienţei respiratorii acute consecinţa unui traumatism toracic cu fracturi costale şi sternale, că leziunile traumatice descoperite pe corpul victimei s-au produs prin compresiune între planuri dure, lovire cu sau de corpuri dure, şi că moartea victimei posibil să fi survenit în data de 21 noiembrie 2006.

Deci, reţine instanţa de fond, cauza principală a morţii victimei este rezultatul unei compresiuni între planuri dure ce s-a exercitat asupra acesteia, cauză tipic întâlnită în accidentele de circulaţie, ori în alte accidente, fiind extrem de rar întâlnită în cauzele de omor; ori, menţionează instanţa de fond, prin rechizitoriu se susţine că decesul victimei M.I. a survenit din cauza lovirii acestuia de către inculpat cu picioarele şi pumnii, faptă ce însă nu a fost confirmată de nicio probă administrată. Pe de altă parte, s-a apreciat că aceste lovituri nu puteau fi unele obişnuite, deoarece o compresiune între planuri dure nu poate fi decât rezultatul unor acţiuni violente de strivire, de apăsare, care să se fi exercitat prin presarea corpului victimei cu picioarele ori cu pumni, ceea ce nu rezultă din probele cauzei.

Reţine instanţa de fond că, potrivit rechizitoriului, vinovăţia inculpatului este motivată de faptul că între acesta şi victimă a existat anterior o stare conflictuală, că inculpatul a ameninţat cu moartea pe victima M.I., în repetate rânduri, chiar şi cu o lună înainte de decesul acestuia, că ipoteza „microurmele biologice recoltate din depozitul subunghial al mâinii stângi a inculpatului că au avut în conţinut probe ADN, provenind de la inculpat şi victima M.I.", este de 132.000 de ori mai probabilă decât ipoteza că „microurmele biologice de la nivelul depozitului subunghial al mâinii stângi a inculpatului conţine ADN care provine de la inculpatul N.I. şi de la un bărbat necunoscut". S-a mai susţinut că a fost efectuată o constatare tehnico-ştiinţifică de către I.P.J. Gorj - Serviciul criminalisitic, Laboratorul de detecţie a comportamentului simulat, iar potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică, a rezultat că la întrebările relevante cauzei, adresate inculpatului privind săvârşirea infracţiunii de omor, s-au evidenţiat modificări semnificative care pot fi interpretate ca indicii ale comportamentului simulat al subiectului.

În opinia instanţei de fond, aceste probe, în măsura în care nu au fost confirmate de nicio altă probă din care să rezulte că în data de 21 noiembrie 2006, inculpatul şi victima s-au întâlnit, că ar fi fost văzuţi de cineva împreună, nu pot reprezenta decât ipoteze şi nu dovezi certe ale vinovăţiei inculpatului în privinţa morţii victimei, în măsura în care şi ipoteza ştiinţifică a expertizei ADN, fiind dată de o cotă a probabilităţii de 132.000 ori, nu poate reprezenta o certitudine în privinţa vinovăţiei acestuia.

În acest sens, s-a apreciat că nici unul dintre martorii audiaţi nu au confirmat acest lucru, anume să fi văzut pe inculpat în preajma victimei, ori să fi auzit că aceştia s-au certat în data de 21 noiembrie 2006, din declaraţiile tuturor martorilor rezultând doar existenţa unor stări conflictuale ce au existat între inculpat, victimă şi membrii familiilor lor, cu mult înainte de data morţii victimei, ce nu pot constitui dovezi certe în privinţa vinovăţiei acestuia.

De asemenea, martora P.M., în declaraţia dată a susţinut că „după decesul victimei, în sat, a auzit oamenii discutând că M.I. ar fi fost lovit de cal, că ştie că victima uneori se certa cu fiul şi nora sa", aspect confirmat şi de martora R.A., care a declarat că „a auzit lumea prin sat, discutând că victima a fost chiar uneori lovită de fiul şi nora sa".

Faptul că inculpatul a fost inconsecvent în declaraţiile sale, în sensul că a susţinut în mod constant că nu a mai avut nici o legătură cu victima din luna iunie 2006 şi că, ulterior, ar fi declarat, după rezultatul expertizei ADN, că îşi explică ipoteza prezenţei ADN-ului victimei în depozitul său subunghial, motivat de faptul că "l-a tuns uneori pe M.I. şi că foloseau aceiaşi cană la fântână", este irelevant sub aspectul probării vinovăţiei sale, instanţa de fond considerând că aceste elemente nu sunt esenţiale în conturarea vinovăţiei sale, irelevant şi pentru faptul că, potrivit art. 66 alin. (1) din C. proc. pen., inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi, deci, nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.

De asemenea, a opinat instanţa de fond că, potrivit art. 69 C. proc. pen., declaraţiile făcute de inculpat în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări care să rezulte din ansamblul probatoriului existent în cauză. Cum însă din probatoriul administrat rezultă o incertitudine în privinţa vinovăţiei inculpatului, anume cu privire la faptul că acesta ar fi cel care a cauzat moartea victimei, datorită lipsei unor probe certe care să confirme acest lucru, s-a apreciat îndreptăţită instanţa de fond în a concluziona că, faţă de inculpatul N.I., nu a fost răsturnată prezumţia de nevinovăţie.

Împotriva sentinţei, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi şi partea civilă M.G. au declarat apel.

Procurorul a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, considerând soluţia de achitare pronunţată ca nefiind în concordanţă cu probele administrate. S-a arătat că inculpatul a prezentat modificări semnificative ale unui comportament simulat şi că microurmele biologice din depozitul subunghial al mâinii stângi conţin urme ce provin şi de la victimă. S-au evidenţiat, de asemenea, declaraţiile nesincere ale inculpatului, relaţia conflictuală între acesta şi victimă şi completarea judicioasă a probelor testimoniale cu cele ştiinţifice.

Partea civilă a solicitat condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de omor la o pedeapsă privativă de libertate, orientată spre maximul prevăzut de lege şi obligarea acestuia la despăgubirile solicitate. A apreciat că probele ştiinţifice conferă suficiente temeiuri pentru condamnare, acestea putând fi coroborate cu declaraţiile martorilor şi ale părţilor.

Prin Decizia penală nr. 214 din 2 noiembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia penală, a respins ca nefondate apelurile Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi şi de partea civilă M.G.

Pentru a dispune în acest sens, instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:

În opinia instanţei de apel nu există probe directe care să demonstreze săvârşirea faptei de către inculpat. Potrivit art. 63 C. proc. pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, legea nefăcând distincţie cu privire la valoarea probantă a acestora, după cum au fost administrate în faza urmăririi penale sau a judecăţii.

În acelaşi sens, s-a apreciat că nu există temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive, este adevărat uneori parţial diferite ale inculpatului, în condiţiile în care acesta totuşi nu a recunoscut nicicând comiterea faptei, instanţele fiind îndreptăţite a le reţine pe acelea care se coroborează cu celelalte probe şi pe care le consideră că exprimă adevărul. Aplicarea principiului „in dubio pro reo" este strâns legată de prezumţia de nevinovăţie deoarece, la pronunţarea unei condamnări, instanţa nu se poate baza pe probabilităţi, ci pe convingerea că probele reflectă realitatea. În doctrină şi practică s-a argumentat, frecvent, că atunci când, ca urmare a administrării tuturor probelor necesare soluţionării cauzei, se ajunge la îndoială asupra vinovăţiei, şi această îndoială nu este înlăturată după administrarea de probe, prezumţia de nevinovăţie nu este răsturnată, orice îndoială fiind necesar a fi interpretată în favoarea inculpatului. S-a menţionat că instanţa de judecată poate să înlăture orice probă - inclusiv concluzia unei expertize, aşa cum este în speţă - deoarece potrivit art. 63 alin. ultim C. proc. pen., aprecierea acestora se face potrivit convingerii intime formată în urma examinării tuturor probelor administrate, chiar şi în cazul unei infracţiuni de omor. S-a arătat că, iniţial, prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 77329 din 14 noiembrie 2007, s-a statuat după analiza probelor biologice, existenţa unor celule epiteliale care provin de la un amestec de minim două persoane, iar profilul genetic al inculpatului „este inclus în locii corespunzători în acest amestec". Expertiza genetică efectuată în cauză, la aproape patru ani după comiterea faptei, formulează - asemănător - concluzii de probabilitate, în sensul că „microurmele biologice de la nivelul depozitului subunghial al mâinii stângi a inculpatului N.I. conţin ADN care provine de la inculpat şi de la victima M.I." ... este de 132.000 mai probabilă decăt ipoteza potrivit căreia „microurmele biologice de la nivelul depozitului subunghial al măinii stângi a inculpatului N.I. conţin ADN care provine de la inculpat şi de la un alt bărbat, necunoscut". A arătat astfel instanţa de apel că, în principiu, concluziile de probabilitate nu pot să stea la baza unei hotărâri de condamnare ca cele certe (pozitive sau negative), de exemplu, acestea din urmă confirmând sau excluzând existenţa unei împrejurări care poate constitui probă. Ele, concluziile probabile, sunt într-adevăr rezultatul unei activităţi de investigare ştiinţifică, însă doar coroborate cu elemente de fapt desprinse din administrarea altor mijloace de probă pot să constituie sprijin probator pentru o soluţie de condamnare.

Prin urmare, şi în opinia instanţei de apel probatoriul, apreciat în ansamblul său, cum astfel stabileşte art. 63 alin. (2) C. proc. pen., nu conturează învinuirea adusă inculpatului de a fi autorul infracţiunii de omor prev. de art. 174 alin. (1) C. pen. săvârşită asupra victimei M.I. A apreciat instanţa de apel că, totuşi, concluziile probabile ale expertizelor trebuie apreciate critic, în raport cu celelalte probe ale cauzei, astfel că, indiferent de procentul lor de susţinere, nu reprezintă „decât ipoteze şi nu dovezi certe de vinovăţie". În final, a arătat instanţa de apel că unele concluzii neargumentate, contrazise - cel puţin aparent - de celelalte dovezi, nu pot constitui temeiul convingerii instanţei şi, deci, al unei soluţii de condamnare, în condiţiile în care nu este demonstrată, în nici un fel, prezenţa inculpatului la conacul victimei, aplicarea de către acesta de lovituri directe şi, nu în ultimul rând, trebuie evidenţiată lipsa de explicare logică a mecanismului propus ce a condus la compresiunea descrisă, specifică altor genuri de infracţiuni.

A mai arătat instanţa de apel că testarea sincerităţii inculpatului, cu testul poligraf, nu trebuie supraestimată în condiţiile în care această tehnică, pe de o parte, nu face parte din mijloacele de probă prevăzute în art. 64 C. proc. pen., el neputând prezenta o certitudine privind vinovăţia ori nevinovăţia inculpatului, iar pe de altă parte, de cele mai multe ori, este imperfect, dependent de o multitudine de factori cum ar fi emotivitatea uneori crescută, nervozitate, deficienţe psihice, etc. Concluziile testului poligraf nu pot fi considerate ca furnizând probe, în sensul procesual al noţiunii, întrucât poligraful nu este, aşa cum s-a arătat, mijloc de probă. Acestea pot fi valorificate, în planul unei soluţii, doar în calitate lor de indicii care, coroborate, cu alte elemente de fapt conduc către o anume concluzie. De asemenea, s-a arătat că menţiunile autopsiei, la rândul lor, în sensul că leziunile principale s-au produs prin compresie între planuri dure, lovire cu sau de corpuri dure, nu sunt nici ele confirmate de probele cauzei în condiţiile în care, totuşi, pe trunchi şi membre nu s-au observat urme de violenţă, iar o altă categorie de leziuni evidenţiate s-au produs după deces, prin muşcare de animale, aşa cum de altfel este şi descris în actele medicale. A conchis instanţa de apel că probaţiunea efectuată este insuficientă şi că nu se poate trage o concluzie certă cu privire la vinovăţia inculpatului.

Împotriva deciziei, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a declarat recurs, fiind invocate cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 9 şi 17² C. proc. pen.

Potrivit motivelor scrise de recurs, expuse cu ocazia dezbaterilor (cu precizarea că, în loc de cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen., a fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen.), s-a solicitat casarea ambelor hotărâri, reţinerea cauzei spre rejudecare şi condamnarea inculpatului pentru infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată, având în vedere următoarele argumente:

În primul rând, s-a apreciat că hotărârile pronunţate sunt netemeinice şi nelegale, achitarea inculpatului N.I. fiind consecinţa greşitei aplicări a legii deoarece, în procesul penal, potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Acest text de lege este reprodus, aşa cum a fost modificat prin art. I pct. 38 din Legea nr. 281/2003 - ca urmare a declarării ca neconstituţional a textului iniţial, prin Decizia nr. 171 din 23 mai 2001 a Curţii Constituţionale a României - care a decis că aprecierea probelor nu se face de magistraţi "potrivit convingerii lor", ci "numai potrivit legii" aşa cum o cer dispoziţiile art. 124 alin. (3) din Constituţia României. Ori, în speţă, tocmai aceste dispoziţii imperative ale legii au fost nesocotite de instanţele de fond şi apel care nu fac o analiză de ansamblu a probelor administrate în cauză şi nu dau valoare probantă niciuneia dintre probele administrate în cursul urmăririi penale şi confirmate de cercetarea judecătorească.

Astfel, în speţă, a arătat procurorul că elemente de fapt care servesc la constatarea infracţiunii de omor având ca victimă pe M.I. în vârstă de 68 ani şi a autorului acesteia sunt: existenţa materialului biologic (celule epiteliale) provenind de la victimă găsit în depozitul subunghial al mâinii stângi al inculpatului - constatată prin raportul de expertiză medico-legală ADN întocmit de Institutul de Medicină Legală "Mina Minovici"; existenţa unor relaţii vechi de duşmănie dintre inculpat şi victimă constatate prin declaraţiile martorilor audiaţi în cauză între care şi declaraţia lucrătorului de poliţie C.P.S.; locul faptei, izolat, situat în punctul "B." de pe raza satului P., judeţul Mehedinţi şi amplasarea în apropiere a conacelor aparţinând victimei şi inculpatului - constatate prin procesele-verbale de cercetare la faţa locului, schiţe şi fotografii judiciare; împrejurarea că zilnic inculpatul îşi adăpa vitele la fântâna din vecinătatea conacului victimei, cât şi nesinceritatea inculpatului, constatate prin declaraţiile acestuia şi chiar testul poligraf; împrejurarea că în zilele de 21 şi 22 noiembrie 2006, inculpatul a fost la locul faptei - constatată prin declaraţia acestuia şi celelalte declaraţii ale fiului şi celorlalţi membri ai familiei.

Aceste probe, în opinia acuzării, sunt pertinente, concludente şi utile cauzei - instanţele având obligaţia de a le aprecia ca atare.

De asemenea, s-a arătat că apărarea inculpatului, potrivit căruia urmele biologice aparţinând victimei, şi găsite în depozitul subunghial de la mâna stângă a sa, ar proveni dintr-o perioadă anterioară, de peste 6 luni, când îl tundea pe acesta, este înlăturată chiar de declaraţia sa, dată în cursul urmăririi penale, declaraţie care, în parte, contravine chiar declaraţiilor ulterioare ale acestuia.

În opinia acuzării, aceste elemente de fapt, probe, dovedite cu mijloacele de probă admise de lege, administrate în cauză, trebuiau analizate de către instanţă în ansamblul lor şi nicidecum separat, contrar dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen.

Mai mult, în opinia procurorului, instanţele - analizând chiar separat o parte din probe, respectiv urmele biologice găsite în depozitul subunghial al mânii stângi al inculpatului - le-a evaluat greşit. Astfel, în considerentele hotărârii instanţei de apel se reţine că expertiza genetică ADN formulează concluzii probabile care nu pot sta la baza unor hotărâri de condamnare prin compararea rezultatelor analizei depozitelor subunghiale de la cele două mâini ale inculpatului. Omite instanţa să observe că, în ce priveşte urmele biologice din depozitul subunghial de la mâna stângă a inculpatului, concluziile expertizei medico-legale - examen ADN - sunt certe, în sensul că se stabileşte că microurmele "... conţin ADN care provine de la inculpatul N.I. şi de la victima M.I. ..." cu explicaţia că această certitudine se bazează şi pe datele statistice potrivit cărora "... Hj este de 132.000 ori mai probabilă decât ipoteza că microurmele biologice de la nivelul depozitului subunghial al mâinii stângi al inculpatului N.I. conţin ADN care provine de al inculpatul N.I. şi de la un alt bărbat necunoscut" (ceea ce ar presupune recoltarea a 132.000 probe biologice de comparaţie - respectiv de la jumătate din locuitorii judeţului Mehedinţi).

Mai mult chiar, a susţinut acuzarea că interpretarea şi aprecierea probei biologice ADN trebuia făcută şi avându-se în vedere vechimea acesteia, care nu poate fi de peste 6 luni, aşa cum a susţinut ulterior inculpatul, fără să conteste existenţa acesteia, în condiţiile în care chiar inculpatul a declarat că îşi "taie săptămânal unghiile". Ca atare, motivarea că "... instanţa de judecată poate să înlăture orice probă, inclusiv concluzia unei expertize, aşa cum este în speţă, deoarece potrivit art. 63 alin. ultim C. proc. pen., aprecierea acestora se face potrivit convingerii intime formate în urma tuturor probelor administrate, chiar şi în cazul unei infracţiuni de omor" este contrară legii, întrucât textul la care se face trimitere a fost abrogat tocmai pentru a se evita concluziile subiective care nu sunt fundamentate pe interpretarea ştiinţifică a probelor, potrivit legii şi în baza unor raţionamente juridice, în scopul aflării adevărului.

Astfel, în opinia acuzării, interpretarea şi aprecierea probelor trebuie făcută numai potrivit legii şi în baza unor raţionamente juridice fundamentate pe o analiză ştiinţifică a acestora - ţinându-se seama de împrejurările concrete ale cauzei. De asemenea, motivarea primei instanţe că "... niciunul din martorii audiaţi în cauză nu au confirmat ... că l-au văzut pe inculpat în preajma victimei ..." şi ca atare celelalte probe nu sunt "... confirmate de nicio altă probă" este greşită întrucât lipsa unor martori de la locul faptei, datorită amplasării acestuia, nu poate fi imputată urmăririi penale, dacă în acest loc au fost numai părţile. Dacă instanţele au apreciat necesară identificarea şi audierea unor astfel de martori, în virtutea rolului activ cerut de lege, potrivit art. 4 şi art. 287 C. proc. pen. trebuiau să administreze aceste probe (ex. audierea martorilor rude ori soţia inculpatului - care au refuzat să dea declaraţii la instanţa de fond etc), ştiut fiind faptul că o probă ştiinţifică nu poate fi înlăturată decât printr-o altă probă ştiinţifică.

În sfârşit, s-a menţionat, în ce priveşte motivarea deciziei instanţei de apel, că aceasta nu răspunde fiecărui motiv de apel printr-o analiză suficientă a acestora, ci doar reia motivări ale instanţei de fond, tratând în termeni generali argumentele ce trebuiau aduse pentru menţinerea hotărârii instanţei de fond.

Prealabil examinării pe fond a recursului, Înalta Curte constată următoarele:

- la instanţa de fond, inculpatul - cu acordul său şi în prezenţa avocatului ales - a fost ascultat, negând săvârşirea faptei. De asemenea, au fost ascultate persoanele propuse prin actul de sesizare al instanţei şi de inculpat;

- în apel, cu acordul său, şi în prezenţa avocatului ales, inculpatul a fost ascultat, declarându-se nevinovat pentru infracţiunea care face obiectul cauzei. La cererea acuzării, a fost ascultată, pe situaţia de fapt, martora M.M.C. în legătură cu apărările inculpatului (că acesta obişnuia să tundă victima şi, respectiv, că obişnuia să bea apă cu aceeaşi cană cu care şi victima bea apă de la fântână). De asemenea, acuzarea a depus înscrisuri referitoare la locul faptei şi planşe foto;

- în recurs, cu acordul său şi în prezenţa avocatului ales, inculpatul a fost ascultat, menţinând aceeaşi poziţie procesuală de negare a săvârşirii infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată. De asemenea, prin apărător ales, a depus la dosar „concluzii scrise". Nici apărarea şi nici acuzarea nu au propus probe noi în etapa recursului.

Examinând pe fond recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova Înalta Curte apreciază că este nefondat pentru următoarele motive:

a) asupra cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. (motivele de recurs fiind însă încadrate, cu ocazia dezbaterilor, în cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen.).

Pe de o parte, potrivit art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greşită aplicare a legii. În sinteză, acuzarea a susţinut că achitarea inculpatului este consecinţa greşitei aplicări a dispoziţiilor legale în materia coroborării şi evaluării probelor, fiind invocată Decizia nr. 171/2001 a Curţii Constituţionale cu referire la dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen.

Pe de altă parte, conform art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare. Eroarea gravă trebuie să fie constatată din compararea faptelor reţinute cu probele administrate. Acuzarea nu a arătat în ce constă eroarea gravă de fapt şi ce probă este în contradicţie cu situaţia de fapt reţinută de prima instanţă şi, respectiv, confirmată de instanţa de apel. Motivarea acestui caz de casare sugerează o critică în sensul că instanţele ar fi evaluat ori coroborat greşit probele administrate.

Cazurile de casare invocate nu sunt incidente pentru motivele ce se vor arăta:

Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Inculpatul beneficiază de „prezumţia de nevinovăţie", nefiind obligat să-şi dovedească nevinovăţia [art. 66 alin. (1) C. proc. pen.], revenind organelor judiciare (acuzării) obligaţia să administreze probe în vederea dovedirii vinovăţiei acestuia [art. 4, art. 62 şi art. 65 alin. (1) C. proc. pen.].

Hotărârile atacate nu sunt contrare Deciziei nr. 171/2001 a Curţii Constituţionale ci, dimpotrivă, sunt în acord cu această decizie invocată de acuzare pentru susţinerea cazului de casare.

Astfel, examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., Curtea Constituţională a constatat că în Adunarea Constituantă, în cadrul dezbaterilor pe articole a proiectului de Constituţie şi a Raportului Comisiei de redactare (publicate în M.Of. al României, Partea a II-a, nr. 35 din 13 noiembrie 1991 şi, respectiv, nr. 36 din 14 noiembrie 1991) a fost discutată propunerea de amendament referitoare la completarea tezei finale a alin. (2) al art. 123 din Constituţie cu sintagma "(...) şi intimei lor convingeri". După dezbateri, Adunarea Constituantă a respins cu majoritate de voturi acest amendament, exprimându-şi în acest fel, în mod expres, voinţa ca judecătorii să se supună "numai legii", iar nu şi "intimei lor convingeri". Aşa fiind, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen., în temeiul cărora "Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată potrivit convingerii lor (...)", contravin dispoziţiilor art. 123 alin. (2) din Constituţie, dispoziţii potrivit cărora "Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii".

Revenind la cazurile de casare invocate de acuzare (art. 385⁹ pct. 17² şi pct. 18 C. proc. pen.), în opinia acuzării sunt suficiente probe de natură să conducă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, la concluzia că inculpatul N.I. este persoana care a aplicat loviturile ce au cauzat moartea victimei M.I., aceste probe fiind următoarele:

1. comportamentul simulat al inculpatului relevat prin testarea poligraf;

2. starea conflictuală între familiile inculpatului şi victimei generată de folosirea drumului de acces;

3. locul izolat în care s-a săvârşit fapta;

4. prezenţa zilnică a inculpatului în apropierea locuinţei victimei, în scopul adăpării vitelor la fântâna din zona respectivă;

5. prezenţa inculpatului la conacul său, aflat în apropierea celui aparţinând victimei, în zilele de 21-22 noiembrie 2006 când se afirmă că a intervenit moartea victimei.

6. declaraţiile nesincere ale inculpatului cu referire la justificarea existenţei sub unghii a microurmelor biologice;

7. existenţa sub unghiile inculpatului a microurmelor biologice.

Înalta Curte constată că tocmai respectarea dispoziţiei imperative a Deciziei nr. 171/2001 a Curţii Constituţionale a impus celor două instanţe soluţia achitării inculpatului, aprecierea fiecărei probe fiind făcută nu conform intimei convingeri a judecătorului, ci potrivit legii.

Astfel, din această perspectivă, se constată că probele de la punctele 2-5 sunt circumstanţiale, indirecte şi insuficiente pentru a răsturna prezumţia de nevinovăţie a inculpatului, aşa cum legal au apreciat şi instanţele de fond şi de apel.

Probele indirecte nu furnizează informaţii care pot dovedi în mod direct vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, acestea putând conduce la anumite concluzii în cauza penală numai în măsura în care se coroborează cu conţinutul altor probe directe sau indirecte.

Rezultatele testului poligraf, fără a fi fost ignorate de către ambele instanţe, nu constituie probă în sensul art. 64 alin. (1) C. proc. pen., ci - ca şi celelalte împrejurări arătate de acuzare - pot constitui un indiciu care, însă, trebuie coroborat cu alte probe certe, chiar dacă nu obligatoriu directe, de natură să întemeieze, dincolo de orice îndoială rezonabilă, o soluţie de condamnare.

Nici explicaţiile inculpatului - apreciate de acuzare ca nesincere - cu privire la existenţa sub unghiile sale a microurmelor biologice nu pot constitui o probă certă de vinovăţie deoarece, pe de o parte, declaraţiile inculpatului au valoare probatorie condiţionată (pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză), iar pe de altă parte, în favoarea lui există prezumţia de nevinovăţie, răsturnarea acesteia urmând să fie făcută, potrivit art. 62 şi art. 65 C. proc. pen. - în principal - prin probele strânse de acuzare, iar nu prin declaraţiile acuzatului.

În sfârşit, existenţa sub unghiile inculpatului a microurmelor biologice nu este de natură a justifica - prin ea însăşi şi necoroborată cu alte probe certe, chiar dacă nu directe - concluzia răsturnării prezumţiei de nevinovăţie a inculpatului.

În condiţiile în care, pe de o parte, se presupune că moartea victimei a survenit în ziua de 21 noiembrie 2006, iar pe de altă parte, se susţine că recoltarea microurmelor biologice de sub unghiile inculpatului a avut loc în ziua de 27 noiembrie 2006, nu se poate accepta acest mijloc de probă -singular - ca fiind suficient pentru condamnarea persoanei acuzate.

De asemenea, mecanismul de producere a leziunilor traumatice şi procesul tanatogenerator, astfel cum sunt menţionate în actele medico-legale, reţinute şi comentate în hotărârile ambelor instanţe, nu constituie - în lipsa unor probe convingătoare - argumente probatorii de natură să răstoarne prezumţia de nevinovăţie a inculpatului.

b) asupra cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 9 C. proc. pen., acuzarea susţinând că instanţa de prim control judiciar nu ar fi răspuns fiecărui motiv de apel, nu a făcut o analiză suficientă a acestora, ci doar a reluat motivări ale instanţei de fond, tratând în termeni generali argumentele ce trebuiau aduse pentru menţinerea hotărârii instanţei de fond.

Potrivit art. 385⁹ pct. 9 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când nu cuprind motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înţelege.

Examinând Decizia instanţei de apel, Înalta Curte constată că aceasta este motivată în limite care să nu justifică incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 9 C. proc. pen.

Cerinţele cu privire la conţinutul deciziei pronunţate în apel sunt prevăzute de art. 383 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea atacată fiind conformă acestora, instanţa de prim control judiciar răspunzând la motivele de apel ale Ministerului Public.

În sfârşit, în ce priveşte critica acuzării referitoare la lipsa rolului activ al judecătorilor celor două instanţe (în sensul că, dacă au apreciat necesară identificarea şi audierea unor martori, în virtutea rolului activ cerut de lege, aveau obligaţia să administreze probele respective) Înalta Curte o apreciază ca neîntemeiată deoarece, pe de o parte, faptele deduse judecăţii datează din anul 2006, iar pe de altă parte, administrarea unor probe noi în faza cercetării judecătoreşti nu este de natură - de cele mai multe ori, şi mai ales în condiţiile trecerii unui interval lung de timp de la data presupuselor fapte - să complinească strângerea probelor în cursul cercetărilor, imediat sau cât mai aproape de data presupusei săvârşiri a infracţiunii.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte - în temeiul 385¹⁵ pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. - va respinge ca nefondat recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova.

Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva deciziei penale nr. 214 din 02 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe intimatul-inculpat N.I.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 25 RON pentru intimatul inculpat se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 05 iunie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 190/2012. Penal. Plângere împotriva...		ICCJ. Decizia nr. 1885/2012. Penal. Menţinere măsură de... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 1881/2012. Penal ICCJ. Decizia nr. 1882/2012. Penal ICCJ. Decizia nr. 1884/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1885/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs ICCJ. Decizia nr. 190/2012. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 1907/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs ICCJ. Decizia nr. 191/2012. Penal. Infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice (O.U.G nr. 195/2002). Contestaţie în anulare - Recurs ICCJ. Decizia nr. 192/2012. Penal