ICCJ. Decizia nr. 1907/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1907/2012
Dosar nr.11989/3/2010
Şedinţa publică din 5 iunie 2012
Deliberând asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 747/F din data de 23 septembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia penală, a dispus următoarele:
În temeiul art. 255 C. pen. rap. la art. 7 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe inculpatul I.L. la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită.
A făcut aplicarea art. 71 rap. la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei principale.
În temeiul art. 81 şi art. 82 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale pe un termen de încercare de 3 ani.
În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., a constatat că, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale, se suspendă şi executarea pedepsei accesorii.
În temeiul art. 359 C. proc. pen., a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen., privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni.
În temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus durata reţinerii şi arestării preventive, de la data de 26 ianuarie 2010 până la data de 25 iunie 2010.
În temeiul art. 118 lit. d) rap. la art. 255 alin. (4) în ref. la art. 254 alin. (3) C. pen., a confiscat de la inculpat suma de 2.000 RON, depusă la C.E.C. B.
În temeiul art. 357 alin. (2) lit. e) C. proc. pen. coroborat cu art. 118 C. pen., a dispus restituirea către inculpat a celor 14 cartuşe găsite în portbagajul autoturismului marca Mercedes Benz, indisponibilizate la Camera de Corpuri Delicte a I.G.P.R., Direcţia cazier Judiciar şi Evidenţă Operativă, conform dovezii seria H nr. 0001523 din 11 februarie 2010.
În temeiul art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a obligat pe inculpat la plata sumei de 1.700 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 329/P/2010, din data de 08 martie 2010, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului I.L., pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 255 C. pen. rap. la art. 7 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 78/2000. În fapt, potrivit rechizitoriului s-a reţinut că la data de 26 ianuarie 2010, inculpatul i-a dat agentului de poliţie H.A.G., din cadrul D.G.P.M.B., Serviciul Furturi de Autovehicule, suma de 2.000 RON, pentru ca acesta, în exercitarea atribuţiilor de serviciu stabilite prin fişa postului, respectiv în cadrul cercetărilor pe care le efectua în Dosarul nr. 18349/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, să-i elibereze o adeverinţă din care să rezulte că autovehiculul marca Alfa Romeo 159, al cărui proprietar este societatea de leasing S.C. N.C.I. S.A., iar utilizator este S.C. A.B.D.A. S.R.L., reprezentată de inculpat, a fost declarat furat la data de 15 decembrie 2009, iar autorii infracţiunii nu au fost identificaţi până la acel moment, adeverinţă care îi era necesară solicitantului pentru încasarea despăgubirilor, în numele societăţii pe care o reprezenta, de la firma de asigurări. În fişa postului aparţinând agentului de poliţie H.A.G., la rubrica „Descrierea sarcinilor, îndatoririlor şi responsabilităţilor postului", la pct. II intitulat „Sarcini şi îndatoriri", este menţionată, ca principală atribuţie de serviciu, „întocmirea actelor procedurale de constatare a infracţiunilor şi contravenţiilor în cazul reclamaţiilor de furt de autoturisme". Faţă de agentul de poliţie H.A.G., care a denunţat infracţiunea de corupţie mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru aceasta, s-a dispus neînceperea urmăririi penale, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen., reţinându-se că acesta beneficiază de cauza specială de nepedepsire prevăzută de art. 61 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.
În faza de urmărire penală au fost administrate următoarele mijloace de probă: denunţul şi declaraţiile agentului de poliţie H.A.G.; procesul verbal de transcriere a convorbirilor interceptate audio-video; declaraţiile martorilor R.A.B., N.G. şi S.M.B.; procesul verbal de flagrant; procesul verbal de redare rezumativă a convorbirilor din data de 26 ianuarie 2010; acte privind autovehiculul marca Alfa Romeo 159; procesele verbale de verificare a societăţilor comerciale cu anexele corespunzătoare; procesul verbal de recunoaştere de pe planşă foto; chitanţele C.E.C. B.; adresa şi referatul lucrătorilor de poliţie din cadrul Serviciului Furturi de Autoturisme, referitoare la Dosarul nr. 18349/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti; dovada de depunere a cartuşelor ridicate de la inculpat la Camera de Corpuri Delicte a I.G.P.R., Direcţia Cazier Judiciar şi Evidenţă Operativă; procesul verbal de restituire bunuri; acte din dosarul de daune nr. AA/13152/2009/BU/SMB deschis la S.C. F.A.T.A. A. S.A.; copii xerox de pe permisele de armă aparţinând inculpatului; procesul verbal de redare rezumativă a dispoziţiilor menţionate în fişa postului aparţinând agentului de poliţie H.A.G.; plicul conţinând un DVD-R marca Traxdata cu înregistrarea audio-video în mediul ambiental din data de 26 ianuarie 2010; declaraţiile inculpatului. Totodată, s-a ataşat fişa de cazier judiciar a inculpatului.
Prin încheierea din Camera de Consiliu de la data de 26 ianuarie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 3318/3/2010, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a dispus arestarea preventivă a inculpatului, pe o durată de 29 de zile, începând cu data de 26 ianuarie 2010 până la data de 23 februarie 2010, inclusiv. Prin încheierea din Camera de Consiliu de la data de 19 februarie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 8979/3/2010. Tribunalul Bucureşti, secţia a Il-a penală, a dispus prelungirea duratei arestării preventive a inculpatului cu 15 zile, începând cu data de 24 februarie 2010 până la data de 10 martie 2010, inclusiv.
În cursul cercetării judecătoreşti au fost ascultaţi inculpatul I.L., precum şi martorii H.A.G., R.A.B., N.G. şi S.M.B. şi au fost vizionate înregistrările audio-video efectuate în cursul urmăririi penale (conform proceselor verbale ataşate). De asemenea, a fost depusă la dosar fişa postului privind pe agentul şef principal de poliţie H.A.G., iar inculpatul I.L. a prezentat înscrisuri în circumstanţiere.
În ceea ce priveşte convorbirile interceptate şi înregistrate audio-video în cursul urmăririi penale s-au solicitat, şi s-au obţinut, mai multe relaţii de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de la Ministerul Administraţiei şi Internelor, Direcţia Generală Anticorupţie, în condiţiile în care I.N.E.C, Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti, a solicitat să efectueze o expertiză tehnică, iar apoi criminalistică (având ca unic obiectiv verificarea identităţii dintre conţinutul convorbirilor purtate în mediul ambiental între inculpat şi martorul denunţător şi conţinutul convorbirilor transcrise în procesele verbale din cursul urmăririi penale de către procurorul de caz, rectificat apoi în îmbunătăţirea calităţii audiţiei şi stabilirea dacă fişierul examinat a suferit intervenţii, adăugiri sau decupări, precum şi redarea în formă scrisă a convorbirilor înregistrate), a comunicat instanţei de fond care sunt cerinţele de ordin tehnic pe care le necesită acea expertiză. Pentru efectuarea expertizei dispuse, inculpatul a achitat suma de 900 RON, prin mandatul poştal nr. 716 din 21 aprilie 2011. În raport cu cele arătate, din care a rezultat că din motive obiective expertiza tehnică/criminalistică nu poate fi efectuată, instanţa de fond a revenit asupra ei, conform menţiunilor din încheierea de la ultimul termen de judecată.
În probaţiune, inculpatul a depus la dosar şi fişa în sistem E.C.R.I.S. a Dosarului nr. 66/300/2011 al Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, în care s-a pronunţat sentinţa penală din data de 22 februarie 2011 (definitivă), prin care, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., a fost admisă plângerea formulată de petenta S.C. A.B.D.A. S.R.L., s-a desfiinţat rezoluţia nr. 18349/P/2009 din data de 09 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 2 Bucureşti şi s-a trimis cauza la acelaşi parchet, în vederea începerii urmăririi penale „in rem", cu privire la furtul autoturismului marca Alfa Romeo, reclamat a fi fost săvârşit în data de 11 decembrie 2009 de către autori necunoscuţi.
După primirea dosarului, prin încheierea din Camera de Consiliu de la data de 09 martie 2010, instanţa de fond, în temeiul art. 300 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului şi a menţinut starea de arest preventiv a acestuia. Prin încheierea din data de 03 mai 2010, în temeiul art. 3001 rap. la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului şi a menţinut starea de arest preventiv a acestuia. Prin încheierea din data de 18 iunie 2010, definitivă prin Decizia penală nr. 1013/R din data de 25 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 160b alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost admisă cererea inculpatului de liberare provizorie sub control judiciar, acesta fiind pus în libertate la data de 25 iunie 2010. Ulterior, inculpatul a formulat mai multe cereri de depăşire a limitei teritoriale a municipiului Bucureşti, fixată la admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, în temeiul art. 160b alin. (3) lit. a) C. proc. pen., încuviinţate sau respinse, după caz, pentru considerentele arătate în încheierile aferente. Prin încheierea din data de 22 aprilie 2011, definitivă prin nerecurare, instanţa de fond, în temeiul art. 160b C. proc. pen., a admis cererea inculpatului de modificare a controlului judiciar, acesta fiind obligat ca, în continuare, să respecte obligaţia de a nu depăşi limita teritorială a ţării, precum şi celelalte obligaţii impuse, care au rămas neschimbate.
La termenul de judecată din data de 09 septembrie 2011, s-au formulat concluzii finale asupra cauzei deduse judecăţii.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut, în drept şi, respectiv, în fapt, următoarele:
Potrivit art. 255 alin. (1) C. pen., infracţiunea de dare de mită constă în promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în modurile şi scopurile arătate în art. 254 (de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu sau de a face un act contrar acestor îndatoriri) şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Conform art. 7 din Legea nr. 78/2000, fapta de dare de mită săvârşită faţă de una dintre persoanele prevăzute la alin. (1) (care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor) sau faţă de un funcţionar cu atribuţii de control se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 255 C. pen., al cărei maxim se majorează cu 2 ani [alin. (2)], iar. dacă infracţiunile prevăzute la art. 256 şi art. 257 C. pen., precum şi infracţiunile prevăzute la art. 61 şi art. 82 din lege au fost săvârşite de una dintre persoanele menţionate la alin. (1) şi alin. (2), maximul special al pedepsei se majorează cu 2 ani [alin. (3)].
În data de 25 ianuarie 2010, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, s-a înregistrat denunţul formulat de H.A.G., agent şef în cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, Serviciul Furturi de Autovehicule, prin care acesta a arătat că, în timp ce se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în aceeaşi zi, în incinta locului de muncă, a fost ofertat cu bani de către numitul I.L., în contextul în care cel din urmă pretindea eliberarea unei adeverinţe din care să rezulte că autovehiculul marca Alfa Romeo 159, aflat în proprietatea S.C. N.C.I. S.A. (societate de leasing), dar utilizat de S.C. A.B.D.A. S.R.L. (pe care o reprezenta), a fost declarat furat la data de 15 decembrie 2009, iar autorii infracţiunii nu au fost identificaţi până la acel moment.
Ca urmare, s-a format Dosarul nr. 329/P/2010, având ca obiect efectuarea de cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 255 C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ulterior încadrarea juridică fiind schimbată, conform art. 238 C. proc. pen., în infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 255 C. pen. rap. la art. 7 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 78/2000.
În vederea administrării de probe, procurorul a emis Ordonanţa nr. 329/P/2010 din data de 25 ianuarie 2010, prin care a autorizat, cu titlu provizoriu, pe o durată de 48 de ore, interceptarea şi înregistrarea, audio şi video, în mediul ambiental, a convorbirilor purtate de denunţătorul H.A.G. şi persoanele care urmau să se prezinte la data de 26 ianuarie 2010 în biroul acestuia cu actele autoturismului în cauză (astfel cum chiar denunţătorul îi solicitase lui I.L.), Tribunalul Bucureşti confirmând acea ordonanţă, prin încheierea nr. 83/A.I./2010 din data de 28 ianuarie 2010.
Investigaţiile întreprinse au relevat, cronologic, următoarele aspecte:
Martorului denunţător H.A.G. (în calitatea mai sus indicată) i-a fost repartizată lucrarea înregistrată sub nr. 18349/P/2009 la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, având ca obiect plângerea formulată la data de 15 decembrie 2009, depusă la D.G.P.M.B., Serviciul Furturi de Autovehicule, de către R.A.B., prin care acesta a reclamat faptul că, după ce în ziua de 11 decembrie 2009 a parcat autoturismul marca Alfa Romeo 159, proprietatea S.C. N.C.I. S.A., în rondul din strada P.P., în data de 15 decembrie 2009, când şeful său, l-ar fi trimis să ia acel autoturism din locul unde îl parcase, a constatat că acesta dispăruse. În legătură cu dispariţia autoturismului, reclamantul a susţinut că l-ar fi anunţat imediat pe şeful său (persoană despre care, ulterior, a precizat că nu o mai poate contacta), acesta solicitându-i să meargă la poliţie să anunţe furtul.
La începutul lunii ianuarie 2010, martorul R.A.B. a revenit la sediul D.G.P.M.B., Serviciul Furturi de Autovehicule, ocazie cu care a solicitat verbal eliberarea unei adeverinţe din conţinutul căreia să rezulte faptul că exista un dosar penal înregistrat la respectiva unitate de poliţie, în referire la autoturismul marca Alfa Romeo 159, că acesta nu a fost găsit şi că nici autorii nu au fost identificaţi până la acel moment, o asemenea adeverinţă fiindu-i necesară la societatea de asigurare S.C. F.A.T.A. A. S.A. (unde autoturismul în discuţie era asigurat Casco). Faţă de cele solicitate, martorul denunţător H.A.G. i-a adus la cunoştinţă că adeverinţa cerută nu îi poate fi eliberată din cauza lipsei documentelor de identificare ale autoturismului (cartea de identitate, certificatul de înmatriculare, actul privind existenţa asigurării Casco, firma de asigurare, etc). Martorul i-a precizat verbal că documentele solicitate le poate depune la dosar doar şeful său „M.", la care era angajat în calitate de agent de pază. Aceste aspecte au rezultat, deopotrivă, din declaraţiile martorului denunţător H.A.G. şi ale martorului R.A.B. Prezentarea inculpatului I.L., în data de 25 ianuarie 2010, la acelaşi sediu de poliţie, a fost confirmată şi de martorul denunţător H.A.G. şi de inculpatul însuşi, însă declaraţiile acestora nu coincid pe chestiuni esenţiale în cauză, şi anume: în timp ce primul a susţinut că inculpatul îi solicitase eliberarea unei adeverinţe, la fel ca şi martorul R.A.B., context în care îl ofertase cu bani atunci când el a sugerat că exista posibilitatea ca autoturismul să nu fie furat (fapt ce l-a determinat să purceadă la formularea denunţului care a stat la baza întocmirii dosarului penal de faţă), cel de-al doilea a afirmat că scopul prezentării sale la poliţie a fost acela de a afla care este motivul pentru care dosarul în care se reclamase furtul autoturismului se afla în nelucrare de aproximativ 45 de zile. Întrevederea din data de 25 ianuarie 2010, dintre martorul denunţător şi inculpat, s-a desfăşurat fără martori.
Cert este că a doua zi, în data de 26 ianuarie 2010, inculpatul I.L. s-a prezentat la sediul poliţiei, împreună cu martorul R.A.B. (care nu l-a însoţit şi în birou, în timpul conversaţiei înregistrată audio-video la care, de asemenea, nu au existat martori), astfel cum i se solicitase de către martorul denunţător H.A.G.. întrevederea din urmă a decurs în jurul declaraţiei date de inculpatul I.L., timp în care martorul denunţător H.A.G. a încercat să obţină de la acesta cât mai multe informaţii despre furtul reclamat de martorul R.A.B., despre asigurarea autoturismului indicat ca sustras, despre legătura dintre persoana care a reclamat furtul şi inculpat. În cursul dialogului dintre cei doi, martorul denunţător a lansat şi ipoteza că autoturismul nu ar fi fost sustras şi că inculpatul ştia acest lucru, dar încerca să fraudeze firma de asigurări. Acelaşi martor denunţător a insistat în a sublinia inculpatului neconcordanţe importante între cele ce tocmai acesta le declara olograf şi cele anterior declarate olograf de către persoana care a reclamat furtul, pentru a scoate în evidenţă necesitatea obţinerii de clarificări în cauză.
Astfel, în vederea aflării adevărului, s-a apreciat că se impun a fi reţinute răspunsurile şi lămuririle pe care inculpatul I.L. le-a adus martorului denunţător H.A.G., cele mai edificatoare fiind următoarele:
Când martorul denunţător a întrebat: „Auzi, sincer, da maşina unde este?", inculpatul a răspuns: „Nu ştiu, mă, nu ştiu, nu ştiu, nu mai e, nu mai ştiu, ştiu doar că nu mai e, să mor dacă ştiu!".
Când martorul denunţător a continuat: „Eu îţi pun o întrebare acu ... dacă firma de asigurări F.A.T.A. ... îţi zice ţie ... marş, măi, băiatule, că tu vrei să faci o fraudă ...?", inculpatul a răspuns: „Intrăm prea mult în detalii ... intrăm prea mult în detalii. Eu sunt fraudele! Băieţii de la F.A.T.A. ... sunt eu peste ei ... pe altă firmă ... că firma asta de A. le aduce asigurări. Am altă firmă care face altă ... antifraudă ... neinteligibil ... am altă firmă care face constatări, am altă firmă care face asta. am ... sunt vreo 5 firme care fiecare ... neinteligibil ...".
În legătură cu cele afirmate de martorul R.A.B., inculpatul I.L. a sugerat două posibilităţi de remediere, fie ca declaraţia acestuia să fie scoasă din dosar şi să fie chemat pentru a da o altă declaraţie care să concorde cu a sa, fie ca declaraţia lui să nu fie pusă în dosar, urmând să dea el o declaraţie nouă, modificând aspectele iniţial relevate.
Astfel, când martorul denunţător i-a citit pasaje din plângerea şi declaraţia martorului R.A.B. (ce descriau diferit de el cum s-a ajuns la depunerea plângerii la poliţie, cine a avut iniţiativa, dacă se cunosc sau nu şi cât cei doi, etc.), inculpatul a afirmat: „Păi, e bou ... neinteligibil ... Cheamă-l încoace şi dă-i altă declaraţie daia şi dă-l dracu. Cheamă-l mă încoace să stea să dea declaraţia ... stăm aici să ne tot învârtim ... Cheamă-l, mă, încoace să stea să dea declaraţia. Stăm să ne-nvârtim, să ... io ştiu ce dracu vorbeşte! N-are nicio legătură cu ce ... neinteligibil ...".
Inculpatul a continuat: „Păi schimbă măi nea ... neinteligibil ... schimbă-i declaraţia lui ...", iar martorul denunţător a întrebat: „Păi, ce facem, mă, ne jucăm cu declaraţiile? ".
Mai departe, inculpatul a răspuns: „Păi, ce să facem, ne jucăm cu declaraţiile! ... neinteligibil ... Sau dacă nu, o fac eu pasta şi spun c-am mers ... mi-a dat-o din ... c-a mai mers cu maşina, mi-a mai luat-o şi-am mai dat-o ... neinteligibil ... înţelegi ce spun? O schimb eu dacă e ... că el a scris mai mult acolo, dar nu are legătură ...".
Când martorul denunţător i-a spus că îl va audia şi pe martorul R.A.B., pentru a vedea care mai este poziţia sa referitoare la furtul autoturismului, inculpatul i-a solicitat: „Dictează-i, mă, ce să scrie ... neinteligibil ... Ai înţeles? Spune-i tu ce să scrie, să se pupe astea două ... şi cu asta basta! Vorbeşte în şoaptă ... neinteligibil ... ia dacă vrei, uite, cheile ... neinteligibil ... fac prostii ce dracu ... neinteligibil ... Pune-l pe-ăsta să dea cui trebuie, să aducă ce trebuie şi ... neinteligibil ... dă-mi prima hârtie, dăm şi bani şi ...".
În continuare, inculpatul a început să scrie o a doua declaraţie, care să concorde cu cele afirmate de către martorul R.A.B., după care i-a solicitat martorului denunţător H.A.G. să îi dea lui prima declaraţie, ca să nu se încurce şi să apară în dosar ambele declaraţii, în care a menţionat alte situaţii de fapt legate de furtul autoturismului, spunând: „Dă-mi hârtia, te rog frumos!", iar apoi precizând: „Prima care ţi-am dat-o. Să nu se încurce pe aici".
Martorul denunţător nu a fost de acord cu această solicitare, spunându-i: „Stai, mă, liniştit că ... ştiu eu ce am de făcut ... Păi şi care e ... ia, explică-mi acuma care este diferenţa între asta şi asta?", iar inculpatul a afirmat: „E diferenţă ... între asta şi asta nu e diferenţă, dar între aia şi aia e ... nu se pupă ... acum e mai OK".
Martorul denunţător a continuat: „Mai OK din punctul tău de vedere?", iar inculpatul a răspuns: „Eu aşa zic. Şi din al tău ".
În acest moment, martorul denunţător s-a exprimat în sensul convingerii sale că, de fapt, autoturismul nu era furat, spunând: „Din al meu vrei să-ţi spun sincer? E acelaşi lucru. Să-ţi spun şi de ce mi-e acelaşi lucru. Pentru că ... de fapt nu-i furt. Mă, recunoşti că nu-i furt?". la care inculpatul a răspuns: „Nu ştiu frate, nu ştiu. Eu nu am găsit maşina, nu ştiu. Nu pot să spun eu ... când vorbim ... de ...?".
În contextul acestei discuţii, referitoare la faptul că autoturismul nu ar fi fost furat, inculpatul a scos pe biroul martorului denunţător suma de 2.000 RON, situaţie în care cel din urmă l-a întrebat: „Ce faci, mă, cu ăia? Mă, ce-s cu banii ăia? Pentru ce sunt banii? ", iar inculpatul i-a spus: „Bei un şpriţ ... că eşti drăguţ. Hai, mă, ce facem acuma? N-auzi? Te rog, eu, este plăcerea mea ... e vreo problemă?".
Văzând că martorul denunţător a refuzat banii, inculpatul a continuat: „Vrei să ţi-i dea altcineva?", iar cel dintâi a răspuns: „Eu nu vreau să mi-i dea nimeni ... te întreb şi eu pentru ce sunt banii?", inculpatul întrebându-l: „N-auzi? Pentru ... Cum facem? ... Cum facem adeverinţa?", fiind evident pe mai departe interesat de obţinerea adeverinţei care îi era imperios necesară pentru obţinerea de bani de la firma de asigurare.
Inculpatul a continuat spunând: „Dă-mi foaia te rog ... Dă-mi, te rog ... frumos, aia ... prima!", martorul denunţător l-a întrebat: „Ce faci, măi, cu ea?", iar inculpatul i-a răspuns: „O rup! Îi dau foc!". Martorul denunţător l-a întrebat: „Şi eşti mulţumit cu asta?", inculpatul afirmând: „Da ... şi îmi dai şi mie hârtia aia mai repede! Prima hârtie şi-a doua hârtie! Nu, aia, prima că s-a declarat şi că nu ştiu ce ... Da! Adeverinţa aia! Dă-mi aia şi lasă-mă-n pace! ... prima adeverinţă şi-a doua adeverinţă! Şi cu asta – basta!".
În acel moment, organele de urmărire penală au pătruns în biroul martorului denunţător, ocazie cu care, pe biroul său, a fost găsită suma de 2.000 RON, despre care inculpatul a afirmat că îi aparţine, dar nu ştie cum a ajuns acolo, iar asupra acestuia din urmă, în buzunarul drept de la pantaloni, a fost găsită împachetată prima sa declaraţie dată în cauză.
La percheziţia efectuată asupra autoturismului Mercedes ML, cu care inculpatul venise la sediul Serviciului de Furturi de Autoturisme, s-au găsit, în portbagaj, 14 cartuşe, ambalate într-un suport de plastic şi o cutie de carton cu inscripţia „Weatherby", despre care acesta a afirmat că îi aparţin, el deţinând permis de port armă şi de muniţie. De asemenea, într-o geantă cu acte pe care inculpatul o avea asupra sa în biroul agentului de poliţie, s-au găsit mai multe ştampile de societăţi comerciale, inclusiv ştampila S.C. P.D. S.R.L., de la care firma de leasing S.C. N.C.I. S.A. ar fi cumpărat autoturismul.
După realizarea procedurii de flagrant, ancheta penală a continuat în mod corespunzător, fără a exista obiecţiuni.
Cu privire la aspectele anterior menţionate, instanţa de fond a reţinut că inculpatul a formulat, personal şi prin apărătorul său ales, mai multe apărări, după cum urmează:
Astfel, dacă la momentul surprinderii în flagrant a declarat că suma de 2.000 RON îi aparţine, dar nu ştie cum a ajuns acolo, la prezentarea sa în faţa judecătorului cu propunere de arestare preventivă a declarat că, din cauza stării de surescitare, datorată unui interogatoriu de aproximativ două ore, a scos din buzunar o hârtie şi nişte bani, pe care i-a pus pe masa poliţistului (sub nişte hârtii) „ca să caute maşina", fără a-şi putea explica de ce nu i-a pus la vedere, dar nu a dorit, în niciun caz, să fraudeze firma de asigurare.
În cursul cercetării judecătoreşti, inculpatul a revenit asupra declaraţiei date în faţa judecătorului la momentul arestării sale şi a precizat că nu îşi mai menţine afirmaţia că ar fi dat acei bani poliţistului, pentru a face diligenţe şi a găsi autoturismul. De asemenea, a declarat că lucrătorul de poliţie a fost cel care a gesticulat şi a spus că nu este fair-play cu dânsul, deşi dânsul a fost fair-play cu el, sugerându-i să îi dea bani, fără a indica o sumă, o cifră. Ca reacţie, foarte nervos fiind după cele două ore de stat acolo, inculpatul a luat o sumă de bani care îi aparţinea, despre care crede că erau 2.000 RON şi a pus-o, între nişte hârtii, pe biroul poliţistului.
Văzând declaraţiile contradictorii date de inculpat, instanţa de fond a reţinut văditul lor caracter pro causa, apreciind că apărarea construită, în final, de acesta este facil de demontat prin prisma aspectelor ce rezultă din declaraţiile martorului denunţător H.A.G., care se coroborează, pe deplin, cu convorbirile audio-video interceptate, dintre care cele mai ilustrative afirmaţii au fost deja redate.
Astfel, instanţa de fond a constatat ca fiind în afara oricărui dubiu faptul că, la data de 26 ianuarie 2010, inculpatul a fost acela care a avut iniţiativa, concretizată în scurt timp, de a-i da bani martorului denunţător, în vederea eliberării adeverinţei ce urma a fi depusă în dosarul de daune, constituit la firma de asigurare.
Susţinerea apărătorului ales al inculpatului, în sensul că ar trebui înlăturate din probatoriu interceptările audio-video, deoarece imposibilitatea efectuării unei expertize tehnice/criminalistice asupra lor le lipseşte de relevanţă, nu a fost împărtăşită de instanţa de fond, care a ţinut seama de fragmentele din înregistrările audio-video aflate la dosar, în măsura în care cele discutate s-au putut înţelege în mod clar şi nu a existat vreo îndoială asupra cuvintelor transpuse din discuţie în scris.
Sub acelaşi aspect, instanţa de fond a remarcat împrejurarea că, în decursul audierii sale, ocazie cu care mare parte din întrebările ce i-au fost puse plecau de la conţinutul convorbirilor respective, inculpatul nu le-a contestat. Instanţa de fond a reţinut drept semnificativ şi faptul că, despre „pericolul" ca firma de asigurări să suspicioneze o intenţie de fraudare, inculpatul a susţinut în mod ferm că nu ar fi fost posibil, pe motiv că, într-un fel sau altul, controla acea firmă, indicând existenţa mai multor firme prin care putea face acest lucru. În cursul cercetării judecătoreşti, inculpatul a afirmat, cu privire la acest aspect, că el nu făcea altceva decât să se laude.
Starea de nervozitate clamată de inculpat a fost percepută de instanţa de fond, mai degrabă, ca o stare de indispoziţie creată de insistenţa martorului denunţător, pe anumite aspecte „neplăcute" pentru acesta, iar nu ca pe vreun fel de constrângere. În orice caz, instanţa de fond a remarcat că discuţia era lejeră, neprotocolară, iar interlocutorii se tutuiau.
Acreditarea ideii că inculpatul a fost, prin gestică, determinat să pună banii pe biroul martorului denunţător (pasaj care este posibil să se fi aflat în pauza de interceptare), venind din partea apărătorul ales al acestuia, a fost apreciată de instanţa de fond ca având formal numai valoarea unei supoziţii, pe fond ea fiind desfiinţată de afirmaţiile clare, net opuse, ale inculpatului însuşi (evidenţiate deja).
Oricum, instanţa de fond a constatat că inculpatul nu a explicat, în mod plauzibil pentru o persoană care pretinde că nu are ce să i se impute, cu ce drept avea în buzunar una dintre declaraţii.
În ceea ce priveşte apărarea inculpatului, în sensul că suma de bani obţinută de la societatea de asigurare ar fi reprezentat doar „avansul şi ratele plătite (circa 10.000 euro), restul cuvenindu-i-se firmei de leasing, instanţa de fond a reţinut că, în lipsa unei prevederi exprese a legii, acest aspect nu are relevanţă asupra existenţei elementelor constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina sa.
Referitor la apărarea inculpatului, în sensul că suma de bani obţinută de la societatea de asigurare i-ar fi revenit firmei în numele căreia a fost încheiat contractul de leasing, iar nu lui personal, instanţa de fond a menţionat că aceeaşi consideraţie, anterior evidenţiată, rămâne valabilă.
Prima instanţă a apreciat că nu poate fi ignorată însă împrejurarea că firma de leasing (fostă S.C. N.C.I. S.A., în prezent S.C. G.I. S.A.) este o firmă cu care inculpatul are strânse relaţii de afaceri, prin intermediul S.C. A.B.D.A. S.R.L., una dintre firmele la care este asociat, care este şi semnatară a contractului de leasing (după cum a declarat personal).
În consecinţă, prima instanţă a constatat că, prin toate declaraţiile date, atât martorul denunţător H.A.G., cât şi martorii R.A.B., N.G. şi S.M.B. (primii doi cu privire la situaţia de fapt propriu-zisă, iar ultimii doi cu privire la condiţiile presupuse de obţinerea primei de asigurare şi respectiv cu privire la desfăşurarea flagrantului) au conturat o stare de fapt conformă realităţii.
Împrejurarea că în Dosarul nr. 18349/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 2 Bucureşti s-a dispus de către Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, printr-o hotărâre definitivă, începerea urmăririi penale, „in rem ", cu privire la furtul autoturismului marca Alfa Romeo, reclamat a fi fost săvârşit în data de 11 decembrie 2009 de către autori necunoscuţi, a fost apreciată de instanţa de fond ca irelevantă în stabilirea vinovăţiei inculpatului, raportat la speţa de faţă.
În drept, prima instanţă a reţinut că fapta inculpatului I.L., care, la data de 26 ianuarie 2010, în timp ce se afla în sediul D.G.P.M.B., Serviciul Furturi de Autovehicule, i-a dat suma de 2.000 RON martorului denunţător H.A.G. pentru a-i elibera o adeverinţă din care să rezulte că autovehiculul marca Alfa Romeo 159, aflat în proprietatea S.C. N.C.I. S.A. (societate de leasing), dar utilizat de S.C. A.B.D.A. S.R.L. (pe care inculpatul o reprezenta), a fost declarat furat la data de 15 decembrie 2009, iar autorii acestei fapte nu au fost identificaţi până la acel moment, în condiţiile în care, potrivit fişei postului, martorul denunţător avea atribuţii de constatare a contravenţiilor şi infracţiunilor, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 255 C. pen. rap. la art. 7 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 78/2000.
Astfel, s-a reţinut că fapta respectivă este prevăzută de legea penală, a fost săvârşită de inculpat cu vinovăţie (în forma intenţiei directe, astfel cum este prevăzută în art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. pen., întrucât acesta a prevăzut rezultatul şi a urmărit producerea lui) şi prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, motiv pentru care a pronunţat o soluţie de condamnare la pedeapsa închisorii.
La individualizarea pedepsei, prima instanţă a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), reţinând că limitele de pedeapsă fixate în Partea Specială a Codului penal, întregite cu legea specială, sunt închisoare de la 6 luni la 7 ani, inculpatul are vârsta de 39 de ani, studii superioare, stagiul militar satisfăcut, este director executiv al S.C. A.B.D.A. S.R.L., este căsătorit, are doi copii minori, nu este cunoscut cu antecedente penale şi nu a recunoscut acuzaţia adusă. De asemenea, a reţinut că infracţiunea săvârşită de inculpat a vizat o persoană cu atribuţii de constatare a infracţiunilor (agent de poliţie în cadrul D.G.P.M.B., Serviciul Furturi de Autovehicule) şi a fost premeditată (plângerea penală privind furtul autovehiculului anterior menţionat a fost depusă încă din data de 15 decembrie 2009, de către R.A.B., într-o formă incompletă, fără minime acte justificative) şi că acesta a urmărit fraudarea societăţii de asigurare S.C. F.A.T.A. A. S.A. (unde acel autoturism era asigurat Casco şi unde s-a întocmit dosarul de daune AA/13152/16 decembrie 2009/BU/SMB) cu o sumă mare de bani (aferentă bunului reclamat a fi fost sustras, pentru care contractul de leasing a fost încheiat la suma de 41.251,66 euro, fără TVA, iar contractul de asigurare a fost încheiat la suma de 38.000 euro). Prima instanţă a mai reţinut că, lucrând în domeniul asigurărilor, unde deţinea chiar o funcţie de conducere, inculpatul a acţionat ilicit şi perturbator chiar asupra lui. Nu în ultimul rând, instanţa de fond a reţinut că, în prezent, infracţiunile de corupţie descriu în ţara noastră un fenomen de o amploare care reclamă ca organele judiciare să acţioneze pe măsură. În consecinţă, prima instanţă a aplicat inculpatului o pedeapsă de 1 an închisoare, pe care a apreciat-o aptă să asigure îndreptarea acestuia, în acord cu exigenţele art. 52 C. pen., fără reţinerea, în favoarea sa, a vreunei circumstanţe atenuante judiciare.
Aceeaşi instanţă de fond a apreciat însă că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea ei efectivă, făcând, în consecinţă, aplicarea dispoziţiilor art. 81 şi urm. C. pen., în sensul suspendării condiţionate a acesteia, pe un termen de încercare de 3 ani.
La stabilirea pedepsei accesorii, s-a ţinut seama de strânsa legătură care trebuie să existe între infracţiunea săvârşită şi interzicerea unui drept, potrivit C.A.D.O.L.F. şi hotărârilor C.E.D.O. în materie, constatând că natura şi modalitatea de săvârşire a faptei deduse judecăţii şi circumstanţele personale ale inculpatului relevă existenţa unei nedemnităţi a acestuia numai în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a şi lit. b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat).
În privinţa bunurilor indisponibilizate de la inculpat, instanţa de fond a procedat în funcţie de dispoziţiile legale incidente, după caz.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel în termenul legal inculpatul I.L., prin avocatul său ales.
Prin motivele scrise de apel, depuse la data de 03 februarie 2012, astfel cum au fost susţinute cu ocazia dezbaterilor de la termenul din data de 06 februarie 2012 (consemnate în încheierea de amânare a pronunţării), inculpatul, care a beneficiat de asistenţa juridică a avocatului ales, a criticat sentinţa ca fiind nelegală şi netemeinică, sub următoarele aspecte, în raport cu care a solicitat achitarea sa, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi constatarea încetării de drept a obligaţiei de a nu depăşi limita teritorială a ţării:
1. încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 6 C. proc. pen. şi respectiv de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin neefectuarea expertizei iniţial încuviinţate asupra înregistrării audio-video invocate în acuzare, ca urmare a refuzului Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi Direcţiei Generale Anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor de a pune la dispoziţie suportul original al înregistrării şi echipamentul tehnic cu care aceasta a fost realizată, în condiţiile în care, cu prilejul administrării nemijlocite a probei, s-a constatat că fişierul video despre care se face menţiune în procedura de certificare nu poate fi vizualizat (deşi acesta putea dovedi realitatea afirmaţiei inculpatului că agentul de poliţie denunţător este cel care i-a pretins, prin gesturi, foloase materiale), iar fişierul audio este neinteligibil;
2. încălcarea dispoziţiilor art. 63 alin. (2), art. 66 alin. (2) şi art. 289 teza finală C. proc. pen., prin revenirea instanţei asupra probei cu expertiza înregistrării audio-video anterior menţionate, solicitată de inculpat pentru a dovedi lipsa de temeinicie a acesteia şi prin luarea în considerare, la pronunţarea soluţiei de condamnare, a unor fragmente din acea înregistrare, fără a pune în discuţie constatările cărora le-a atribuit astfel valoare probatorie;
3. aprecierea, greşită şi în detrimentul prezumţiei de nevinovăţie, a probelor administrate în cauză şi, drept consecinţă, stabilirea, în mod eronat, a situaţiei de fapt şi de drept, prin acordarea de preferinţă probei cu înregistrarea audio-video, considerată neconcludentă şi declaraţiilor martorului denunţător H.A.G., care nu se coroborează cu alte probe şi atrag serioase dubii, pornind de la împrejurarea că, în situaţia în care oferta de mită ar fi fost făcută cu o zi înainte de realizarea flagrantului, astfel cum a afirmat acel martor, faptul remiterii banilor ar fi trebuit să se epuizeze rapid, pe când, în realitate, durata şederii inculpatului în biroul acestuia a depăşit cu mult timpul pe care, în mod normal, l-ar fi presupus o astfel de acţiune;
4. omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa, conform art. 350 C. proc. pen., asupra măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara.
La primul termen de judecată, stabilit în data de 06 februarie 2012, Curtea de Apel a adus la cunoştinţă inculpatului apelant dispoziţiile art. XI din O.U.G nr. 121/2011, care îi permiteau să opteze pentru desfăşurarea judecăţii conform procedurii simplificate prevăzute de art. 3201 C. proc. pen., bazată pe recunoaşterea vinovăţiei, acesta precizând că nu doreşte să uzeze de acea procedură. De asemenea, la acelaşi termen, fiind întrebat în mod explicit, inculpatul apelant a precizat că nu doreşte să dea o nouă declaraţie, arătând însă că îşi menţine declaraţia formulată în faţa instanţei de fond, la care nu are nimic de adăugat sau de modificat.
Curtea de Apel a respins cererile inculpatului apelant de readministrare a probei constând în înregistrarea audio-video şi, respectiv, de încuviinţare a expertizării acesteia, pentru motivele expuse în practicaua încheierii de amânare a pronunţării de la termenul din data de 06 februarie 2012. La acelaşi termen, Curtea de Apel, din oficiu, a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 255 C. pen. rap. la art. 7 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu privire la care atât reprezentantul Ministerului Public, cât şi inculpatul apelant, prin avocatul său ales. s-au declarat de acord.
Prin Decizia penală nr. 42 A din 20 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia l-a penală, a dispus următoarele:
A admis apelul declarat de inculpatul I.L. împotriva sentinţei penale nr. 747/F din data de 23 septembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 11989/3/2010. A desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi, în fond, rejudecând:
În temeiul art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 255 C. pen. rap. la art. 7 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.
În temeiul art. 255 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe inculpat la pedeapsa principală de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită.
În temeiul art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În temeiul art. 81 şi art. 71 alin. (5) C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale şi a pedepsei accesorii pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 82 C. pen.
În temeiul art. 359 C. proc. pen., a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen., privind cazurile de revocare a suspendării condiţionate.
În temeiul art. 88 alin. (1) C. pen., a constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv în perioada 26 ianuarie 2010 - 25 iunie 2010.
În temeiul art. 357 alin. (2) lit. d) C. proc. pen., a dispus restituirea către inculpat a taxei de expertiză în sumă de 900 RON , achitată de acesta în contul Laboratorului Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
În temeiul art. 1603 C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, cererea inculpatului de ridicare, în parte, a controlului judiciar, cu privire la obligaţia de a nu depăşi limita teritorială a ţării, stabilită prin încheierea din data de 22 aprilie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 11989/3/2010.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:
Situaţia de fapt stabilită de către instanţa de fond este corectă, probatoriul cauzei, în mod legal administrat şi judicios evaluat, dovedind, în afara oricărui dubiu că, la data de 26 ianuarie 2010, inculpatul I.L. i-a dat martorului denunţător H.A.G., agent de poliţie în cadrul D.G.P.M.B., Serviciul Furturi de Autovehicule, având printre atribuţiile de serviciu, potrivit fişei postului, şi pe aceea de constatare şi urmărire a infracţiunilor, suma de 2.000 RON, pentru ca acesta, în calitate de organ de cercetare penală desemnat să efectueze acte premergătoare în legătură cu sesizarea privind furtul autoturismului marca Alfa Romeo, să-i elibereze o adeverinţă cu privire la existenţa acelei sesizări, care urma a fi folosită la firma de asigurări, în vederea întocmirii dosarului de daune.
Referitor la probatoriul pe care s-a întemeiat situaţia de fapt anterior menţionată, Curtea de Apel a apreciat că toate susţinerile apărării, prin care se tinde la invalidarea acestuia, sunt nefondate.
Astfel, în privinţa înregistrării convorbirii în mediul ambiental, purtată între inculpat şi martorul denunţător la momentul faptei, autorizată în mod provizoriu de procuror, conform art. 912 alin. (2) C. proc. pen., prin Ordonanţa nr. 329/P/2010 din data de 25 ianuarie 2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, confirmată ulterior de judecătorul competent, potrivit art. 91 alin. (3) C. proc. pen., prin încheierea nr. 83/A.I./2010 din data de 28 ianuarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, Curtea de Apel a constatat că neefectuarea expertizei tehnice solicitate nu a determinat o încălcare a drepturilor inculpatului la apărare şi respectiv la un proces echitabil, câtă vreme acesta, având cunoştinţă de procesul verbal de redare în formă scrisă a acelei convorbiri, certificat de procuror, care i-a fost prezentat odată cu întregul material de urmărire penală, a precizat, întrebat fiind în mod explicit cu ocazia ascultării în cursul cercetării judecătoreşti în primă instanţă, în prezenţa apărătorului ales, că nu contestă conţinutul său, afirmând următoarele: „nu contest cele consemnate de către procuror în procesul verbal referitor la discuţiile din mediul ambiental purtate în data de 26 ianuarie 2010 în biroul martorului denunţător H.A.G.", poziţie procesuală în raport cu care realizarea unei astfel de expertize, dincolo de motivele tehnice care au împiedicat administrarea ei, este vădit inutilă, cu atât mai mult cu cât, şi în faţa instanţei de apel, inculpatul, întrebat fiind la termenul din data de 06 februarie 2012, a precizat că îşi menţine întocmai declaraţia în care s-a consemnat afirmaţia anterior menţionată, neavând nimic de modificat la aceasta (astfel cum s-a evidenţiat în încheierea de amânare a pronunţării de la acel termen). În acelaşi sens, Curtea de Apel a apreciat că, în cursul cercetării judecătoreşti în primă instanţă, s-a procedat, în prezenţa inculpatului şi a apărătorului său ales, la administrarea nemijlocită a acestui mijloc de probă, conform proceselor verbale întocmite la datele de 06 şi 11 octombrie 2010, iar, conform menţiunilor din încheierea de amânare a pronunţării din data de 09 septembrie 2011, instanţa de fond, revenind asupra expertizei iniţial încuviinţate, a precizat că, la soluţionarea cauzei, va ţine seama numai de fragmentele din înregistrarea audio care se înţeleg în mod clar şi nu există vreo îndoială asupra cuvintelor din discuţie transpuse în scris, cu excluderea fragmentului aferent înregistrării video care nu a putut fi vizionată, fără ca, la acel moment, să se fi formulat, sub acest aspect, vreo obiecţie din partea apărării. În plus Curtea de Apel a constatat că, nici în motivele scrise de apel, nici cu ocazia dezbaterilor orale, apărarea nu a relevat, în concret, vreun pasaj din transcriere, reţinut de către instanţa de fond în motivarea soluţiei pronunţate, care să nu corespundă înregistrării de care s-a luat astfel cunoştinţă sau modului în care inculpatul a perceput, la momentul faptei, desfăşurarea discuţiei sale cu martorul denunţător. Drept urmare, în considerarea tuturor aspectelor anterior menţionate, instanţa de control judiciar a apreciat ca lipsită de orice fundament referirea apărării la încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 66 alin. (2) şi art. 289 teza finală C. proc. pen.
De asemenea, Curtea de Apel a constatat, contrar susţinerii apărării, că aprecierea probelor de către instanţa de fond, în vederea aflării adevărului, s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., în condiţiile în care înregistrarea convorbirii în mediul ambiental a fost coroborată cu aspecte faptice relevate de celelalte mijloace de probă administrate, fără a i se acorda vreo preferinţă.
Reevaluând probatoriul cauzei, Curtea de Apel a reţinut ca fiind neîndoielnică împrejurarea că inculpatul s-a deplasat la biroul martorului denunţător, din sediul Serviciului Furturi de Autovehicule, atât la data faptei, 26 ianuarie 2010, cât şi cu o zi înainte, astfel cum cel dintâi a şi recunoscut, în declaraţiile formulate atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti în primă instanţă. De asemenea, instanţa de apel a reţinut ca fiind în afara oricărui dubiu şi faptul că inculpatul a pus pe biroul martorului denunţător, agent de poliţie, suma de 2.000 RON, găsită acolo de către organele de urmărire penală, conform procesului verbal de prindere în flagrant, precum şi declaraţiilor constante ale martorului asistent S.M.B. Cu privire la acest ultim fapt, inculpatul a declarat, la momentul respectiv, că suma de bani anterior menţionată îi aparţine şi că a scos-o din geantă din greşeală, după care a susţinut că este posibil să o fi încurcat cu documentele pe care le-a înmânat agentului de poliţie. Cu ocazia audierii de către procuror, inculpatul a declarat că, într-adevăr, pe biroul agentului de poliţie, s-a găsit suma de 2.000 RON, care îi aparţinea, însă nu-şi explică cum a ajuns acolo, fiind posibil să se fi amestecat cu actele din geantă pe care le-a scos pentru a le prezenta acestuia. Fiind audiat de către judecătorul care a dispus, în ceea ce îl priveşte, măsura arestării preventive, inculpatul a declarat că, din cauza stării de surescitare determinată de interogatoriul la care l-a supus agentul de poliţie timp de două ore, a scos din buzunar o hârtie şi nişte bani, pe care i-a pus pe masa acestuia, pentru a căuta autoturismul declarat furat. În cursul cercetării judecătoreşti în primă instanţă, inculpatul a declarat că, fiind nervos după cele două ore cât a stat în biroul agentului de poliţie, a luat o sumă de bani, posibil 2.000 RON, care îi aparţinea şi a pus-o, între nişte hârtii, pe biroul acestuia, retractând însă afirmaţia anterioară că ar fi procedat astfel pentru a-l determina pe agentul de poliţie să facă diligenţe în vederea găsirii acelui autoturism.
Reiterând ca fiind cert faptul depunerii de către inculpat, pe biroul agentului de poliţie, a sumei de 2.000 RON, astfel cum s-a evidenţiat anterior şi constatând caracterul fluctuant şi contradictoriu, în lipsa oricărei motivaţii, al declaraţiilor sale, cu privire la împrejurările şi motivul care l-au determinat să procedeze astfel, Curtea de Apel a reţinut că, potrivit declaraţiilor constante ale martorului denunţător H.A.G., inculpatul i-a dat acea sumă de bani pentru a-i elibera, în lipsa de la dosar a unuia dintre actele necesare şi în contextul declaraţiilor diferite ale persoanelor audiate (autorul sesizării şi respectiv inculpatul însuşi), care i-au creat suspiciuni asupra realităţii furtului autoturismului, o adeverinţă referitoare la existenţa acelei sesizări, care urma a fi folosită la firma de asigurări. Aceste declaraţii se coroborează, pe de o parte, cu pasajele din înregistrarea convorbirii în mediul ambiental, reproduse în considerentele sentinţei penale apelate, astfel că nu vor mai fi reluate şi cu declaraţiile, de asemenea constante, ale martorului R.A.B., autorul sesizării privind furtul autoturismului, care a relatat că, după ce anterior încercase, fără succes, în lipsa actelor necesare, să obţină el de la organele de poliţie o adeverinţă privind fapta de furt reclamată, pentru a o depune la firma de asigurări, conform solicitării acesteia, în ziua de 25 ianuarie 2010, a fost contactat telefonic de inculpat, necunoscut lui până la acel moment, care i-a spus că deţine tocmai actele respective şi i-a cerut să-l însoţească, a doua zi, la Serviciul Furturi de Autovehicule, fapt care s-a şi întâmplat, el rămânând însă în afara biroului agentului de poliţie, iar, pe de altă parte, cu împrejurarea certă că, asupra inculpatului, a fost găsită, cu ocazia percheziţiei corporale realizate la momentul prinderii în flagrant, declaraţia sa olografă, din data faptei, vizată de agentul de poliţie denunţător, în condiţiile în care, potrivit declaraţiilor acestuia din urmă, dar şi pasajelor din convorbirea în mediul ambiental interceptată, evidenţiate de către instanţa de fond, inculpatul a stăruit să-i fie restituită, întrucât conţinea inadvertenţe faţă de aspectele consemnate în sesizarea martorului anterior menţionat şi a solicitat să dea o nouă declaraţie, pentru a nu exista contradicţii. În plus, Curtea de Apel a constatat că inculpatul însuşi a recunoscut, în declaraţia din cursul cercetării judecătoreşti în primă instanţă, că motivul prezenţei sale în biroul agentului de poliţie a fost tocmai acela al obţinerii adeverinţei la care a făcut referire acesta din urmă, afirmând: „raţiunea pentru care eu m-am prezentat în faţa organelor de poliţie a fost aceea de a obţine o adeverinţă (...) din care să rezulte că a fost înregistrată reclamaţia privind dispariţia autoturismului marca Alfa Romeo (...) o asemenea adeverinţă îmi era necesară la firma de asigurări, potrivit cerinţei acestei firme, la întocmirea dosarului de despăgubire". Cu acelaşi prilej, inculpatul a făcut referire şi la restituirea primei sale declaraţii olografe, afirmând: „.. i-am sugerat (n.n. agentului de poliţie denunţător) să-l cheme pe martorul R.B.A. să-şi schimbe declaraţia (...) am mai apreciat necesar să dau un supliment de declaraţie (...) sau chiar o altă declaraţie, mi s-a permis acest lucru, aşa încât am dat o nouă declaraţie olografă (...) după ce am semnat şi această nouă declaraţie, după ce a fost semnată şi de lucrătorul de poliţie şi depusă la dosar, am apreciat că prima declaraţie pe care am dat-o nu mai este necesară soluţionării cauzei, aşa că i-am cerut-o poliţistului, iar acesta mi-a dat-o".
Susţinerea apărării în sensul lipsei de credibilitate a declaraţiilor martorului denunţător, pe motiv că, în situaţia în care, conform acelor declaraţii, inculpatul i-ar fi făcut oferta de mituire cu o zi înainte de realizarea flagrantului, faptul remiterii efective a sumei de bani, cu acest titlu, trebuia să se realizeze rapid, fără a comporta discuţii de lungimea celor petrecute la data faptei, nu a fost însuşită de Curtea de Apel, având în vedere probatoriul anterior menţionat, care confirmă întru-totul afirmaţiile martorului respectiv, cu privire la evenimentele de la acea dată, dar şi împrejurarea că modul de derulare a faptelor nu relevă nimic neobişnuit sau provocator din partea celui din urmă (aspect pe care, de altfel, nici apărarea nu l-a invocat), inculpatul acţionând, în sensul dării de mită, prin folosirea unei sume importante de bani pe care o avea asupra sa, după ce a dat o declaraţie în faţa agentului de poliţie, fiind interogat apoi asupra unor inadvertenţe şi în contextul exprimării de către acesta a suspiciunii sale cu privire la realitatea furtului reclamat al autoturismului, care ar fi împiedicat eliberarea adeverinţei de obţinerea căreia era interesat.
De asemenea, susţinerea apărării în sensul că fişierul video care nu a putut fi vizualizat ar fi permis dovedirea afirmaţiei inculpatului că agentul de poliţie este cel care i-a pretins, prin gesturi, foloase materiale este lipsită de relevanţă, chiar în situaţia în care ar fi reală, întrucât fapta de dare de mită subzistă şi într-o astfel de ipoteză (care, în concret, este oricum neverosimilă, câtă vreme agentul de poliţie sesizase deja, cu o zi înainte, organele de urmărire penală), răspunderea penală a mituitorului fiind angajată indiferent dacă fapta sa a fost ori nu precedată de un act de pretindere din partea celui mituit.
Raportat la situaţia de fapt reţinută asemenea instanţei de fond, dovedită cu certitudine de probatoriul anterior prezentat şi analizat (prin care a fost răsturnată prezumţia de nevinovăţie a inculpatului, lipsind astfel de fundament cererea sa de achitare, pe temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.), Curtea de Apel a apreciat însă că încadrarea juridică stabilită prin sentinţa penală atacată este greşită, pe de o parte, prin omisiunea indicării alineatului art. 255 C. pen., care constituie norma de incriminare propriu-zisă, respectiv alin. (1), iar, pe de altă parte, prin raportarea acestei norme nu numai la dispoziţiile alin. (2) al art. 7 din Legea nr. 78/2000 (corect reţinute, având în vedere săvârşirea faptei de dare de mită faţă de o persoană având, potrivit legii, atribuţii de constatare şi urmărire a infracţiunilor), ci şi, în mod eronat, şi la prevederile alin. (3) al aceluiaşi articol, care se referă exclusiv la infracţiunile prevăzute de art. 256 şi art. 257 C. pen. (primirea de foloase necuvenite şi traficul de influenţă), niciuna dintre ele nefiind reţinută în sarcina inculpatului.
Drept urmare, constatând fondat apelul inculpatului sub aspectul anterior evidenţiat, Curtea de Apel a procedat, în temeiul art. 334 C. proc. pen., la schimbarea corespunzătoare a încadrării juridice. În sensul deja precizat şi, conform art. 345 alin. (2) C. proc. pen., la pronunţarea unei noi soluţii de condamnare a acestuia, în raport cu încadrarea juridică corectă.
În privinţa pedepsei principale şi a celei accesorii aferente, instanţa de apel a reţinut că niciuna dintre acestea nu a fost contestată de procuror sau de inculpat, nici sub aspectul duratei şi respectiv conţinutului, nici sub aspectul modalităţii de individualizare a executării lor, iar, din oficiu, ţinând seama şi de principiul neagravării situaţiei celui din urmă în propriul apel (singurul declarat în cauză), astfel cum este reglementat de art. 372 alin. (1) C. proc. pen., nu constată motive care să determine aplicarea unor alte asemenea pedepse, întrucât stabilirea unei pedepse principale de 1 an închisoare (orientată spre minimul special), cu interzicerea, ca pedeapsă accesorie, a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., ambele cu executarea suspendată condiţionat, pe un termen de încercare de 3 ani, potrivit art. 81-82 şi art. 71 alin. (5) C. pen., corespunde gravităţii infracţiunii săvârşite şi, totodată, asigură o sancţionare justă a inculpatului, în raport cu acest aspect, dar şi cu circumstanţele personale care îl caracterizează (corect evidenţiate în considerentele sentinţei penale atacate).
Menţinând modalitatea de individualizare a executării pedepsei anterior menţionate, în sensul suspendării ei condiţionate, în temeiul art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen., privind cazurile de revocare a acelei suspendări şi, de asemenea, conform art. 88 alin. (1) C. pen., va constata că acesta a fost reţinut şi arestat preventiv în perioada 26 ianuarie 2010 - 25 iunie 2010.
Din oficiu, instanţa de apel a constatat că, în mod greşit, instanţa de fond a omis să dispună, în temeiul art. 357 alin. (2) lit. d) C. proc. pen., restituirea către inculpat a unei cheltuieli judiciare efectuate de acesta, constând în taxa în sumă de 900 RON, achitată în contul Laboratorului Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti pentru efectuarea expertizei tehnice iniţial încuviinţate, asupra căreia s-a revenit însă, fără a mai fi realizată, situaţie în care se impune înapoierea acelei sume către plătitorul său, astfel că, şi sub acest aspect, apelul inculpatului este fondat, urmând a se proceda la reformarea sentinţei penale atacate, în sensul anterior menţionat.
Referitor la critica inculpatului privind omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, cu consecinţa pretinsă a încetării ei de drept, Curtea de Apel a constatat, în prealabil, că, faţă de acesta, nu a fost luată niciodată o astfel de măsură (în accepţiunea art. 145 alin. (1) rap. la art. 136 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.), ci, prin încheierea din data de 18 iunie 2010, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1013/R din data de 25 iunie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 5617/2/2010, s-a dispus liberarea lui provizorie, din starea de arest preventiv, sub control judiciar, cu impunerea, conform art. 1602 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., a obligaţiei de a nu depăşi limita teritorială a municipiului Bucureşti, modificată ulterior, prin încheierea din data de 22 aprilie 2011, rămasă definitivă prin nerecurare, potrivit art. 1603 C. proc. pen., în obligaţia de a nu depăşi limita teritorială a ţării.
Având în vedere această situaţie, Curtea de Apel a apreciat, contrar susţinerii apărării, că instanţa de fond nu avea obligaţia de a dispune, prin sentinţa penală pronunţată, asupra interdicţiei astfel impuse, întrucât art. 350 C. proc. pen., invocat ca temei al acelei susţineri, nu conţine nicio prevedere în acest sens, referindu-se, în alin. (1) teza a II-a, numai la obligaţia instanţei de fond de a se pronunţa asupra luării sau revocării măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara (care, în speţă, nu a existat vreodată). De asemenea, Curtea de Apel a apreciat că interdicţia respectivă, ca parte a controlului judiciar impus inculpatului pe timpul liberării lui provizorii, nu a fost şi, de altfel, nici nu putea fi stabilită. În mod legal, pe o durată determinată, producând efecte până la ridicarea sau modificarea acelui control, în condiţiile art. 1603 C. proc. pen., astfel încât nu este posibilă vreodată încetarea ei de drept.
În aceste condiţii, instanţa de apel a calificat, din oficiu, solicitarea inculpatului, astfel cum a fost susţinută în apel, ca fiind, în fapt, o cerere de ridicare, în parte, a controlului judiciar, cu privire la obligaţia de a nu depăşi limita teritorială a ţării, având ca temei legal dispoziţiile art. 1603 C. proc. pen., pe care, analizând-o astfel, o constată nefondată. În acest sens, Curtea de Apel a apreciat că impunerea, pe durata liberării provizorii sub control judiciar, a obligaţiei de a nu depăşi o anumită limită teritorială fixată de instanţă, are caracter imperativ, conform art. 1602 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., motiv pentru care, până la încetarea stării de liberare provizorie, prin rămânerea definitivă a hotărârii pe fondul cauzei, stabilirea unei astfel de limite nu poate fi evitată. În acelaşi timp, în speţă, inculpatul nu a invocat, în concret, niciun argument care să justifice modificarea limitei teritoriale deja fixate sau încuviinţarea depăşirii ei temporare, pentru a se putea analiza dacă acesta este temeinic şi respectiv dacă, astfel, se asigură, în continuare, buna desfăşurare a procesului penal, potrivit art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Împotriva deciziei inculpatul I.L. a declarat prezentul recurs, motivele susţinute cu ocazia dezbaterilor fiind consemnate în partea introductivă a hotărârii judecătoreşti.
Inculpatul, prin apărător ales, a depus la dosar motive scrise de recurs, fiind invocate cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., în final solicitând achitarea în temeiul art. 10 lit. a) din C. proc. pen. În motivarea cazului de casare, apărarea a arătat - în sinteză - următoarele:
- atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au încercat să verifice nemijlocit proba cu înregistrarea audio-video a flagrantului însă au constatat unele deficienţe privind calitatea acestora;
- în aceste condiţii a fost încuviinţată de către instanţa de fond efectuarea unei expertize tehnice;
- ulterior, instanţa de fond a revenit asupra probei constatând imposibilitatea efectuării expertizei tehnice;
- a concluzionat apărarea că această probă ar fi trebuit exclusă din ansamblul probator;
- aceleaşi critici au fost aduse şi activităţii judiciare a instanţei de apel;
- nu există probe care să justifice - dincolo de orice îndoială rezonabilă - că inculpatul a săvârşit faptele pentru care a fost trimis în judecată.
Prealabil examinării pe fond a recursului, Înalta Curte constată următoarele:
- la instanţa de fond, cu acordul său, inculpatul a fost ascultat;
- la instanţa de apel, inculpatul a invocat „dreptul la tăcere", nefiind de acord să facă declaraţii; de asemenea, inculpatul a menţionat expres că nu solicită aplicarea dispoziţiilor O.U.G nr. 121/2011 cu referire la art. 3201 C. proc. pen.;
- la toate gradele de jurisdicţie (fond, apel şi recurs), inculpatul a fost asistat de avocatul său ales;
- în recurs, inculpatul şi avocatul său ales nu au solicitat probe noi şi nu au formulat cereri prealabile dezbaterilor;
- motivele de recurs sunt, în esenţă, aceleaşi cu cele de apel, toate aspectele de drept şi de fapt fiind invocate şi ca apărări la instanţa de fond.
Recursul inculpatului va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta:
În condiţiile în care, pe de o parte, în recurs nu au fost solicitate şi administrate probe noi pe situaţia de fapt, iar pe de altă parte, argumentele de fapt şi de drept ale apărării sunt aceleaşi cu cele expuse la instanţa de prim control judiciar, Înalta Curte îşi însuşeşte integral motivarea deciziei atacate (remarcând amploarea acesteia şi, mai ales, construcţia logico-juridică a considerentelor), reţinând - totodată - acurateţea juridică a motivării sentinţei instanţei de fond şi, mai ales, a examinării tuturor apărărilor invocate succesiv de către inculpat pe parcursul procesului penal, astfel cum au fost reproduse anterior, apreciind că nu se impune reluarea argumentelor de natură probatorie şi juridică ale celor două instanţe, ci numai suplimentarea acestora, în raport cu cazul de casare invocat, după cum urmează:
Potrivit art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. hotărârea este supusă casării când este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii.
Apărarea a susţinut, în raport cu motivarea scrisă a recursului anterior menţionată, că au fost încălcate mai multe dispoziţii legale - art. 2, 52, 6 C. proc. pen., art. 6 din C.E.D.O., art. 63 alin. (2), art. 64 alin. (2), art. 66 alin. (2), art. 289 teza finală, art. 290 şi art. 372 din C. proc. pen.
În sinteză, criticile apărării vizează, pe de o parte, respectarea dispoziţiilor legale în materia administrării probelor, iar pe de altă parte, respectarea dispoziţiilor legale în materia evaluării şi coroborării probelor.
Existenţa unor aspecte de neclaritate - parţială - a înregistrărilor audio-video a fost pusă în discuţia contradictorie a apărării şi acuzării de către instanţa de fond, astfel cum rezultă din încheierile de şedinţă, această punere în discuţie nefiind contestată de apărare; de asemenea, a fost încuviinţată efectuarea unei expertize tehnice cu privire la respectivele înregistrări audio-video, aspect, de asemenea, necontestat de acuzare şi apărare.
Ulterior, în raport de situaţiile obiective constatate de instanţa de fond - care au făcut imposibilă administrarea probei respective - a fost pusă în discuţie contradictorie revenirea asupra probei încuviinţate cu motivarea - necontestată de apărare şi acuzare - a imposibilităţii administrării tehnice a probei.
Instanţa de fond a făcut aplicarea, de principiu, a regulii prevăzute în art. 329 alin. (3) C. proc. pen. dispunând ca această probă să nu mai fie administrată, însă nu ca urmare a faptului că ar fi devenit inutilă, ci constatându-se imposibilitatea obiectivă de efectuare a expertizei (din motive neimputabile instanţei de judecată); efectuarea demersurilor către I.N.E.C. şi, respectiv, către M.A.I. - D.G.A. şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti - prealabil încuviinţării expertizei tehnice, iar nu ulterior - ar fi sugerat, cu aceeaşi certitudine, imposibilitatea tehnică a efectuării respectivei expertize.
În sfârşit, Înalta Curte constată, potrivit aceleaşi încheieri de şedinţă, că instanţa de fond a pus în discuţie şi faptul că urmează ca „la soluţionarea cauzei să ţină seama de fragmentele din înregistrările audio-video aflate la dosar în măsura în care cele discutate se pot înţelege în mod clar şi nu există nicio îndoială asupra cuvintelor transpuse din discuţie în scris. Totodată, a făcut precizarea că acolo unde înregistrarea audio-video este perturbată, mai precis acolo unde la vizionarea DVD-ului (pe calculator) ecranul este gol, fragmentul aferent nu va fi considerat apt a fi luat în seamă şi nu se va ţine cont de el la soluţionarea cauzei".
Din încheierea menţionată rezultă că nici apărarea, şi nici acuzarea, nu au avut obiecţiuni cu privire la această precizare a instanţei de fond cu privire la exploatarea conţinutului probatoriu relevant al înregistrărilor audio-video. Este adevărat că apărarea, în concluziile sale, a solicitat înlăturarea totală a respectivelor înregistrări, precizând că instanţa „nu poate da valoare juridică unui fragment din discuţie".
Instanţa de fond, în motivarea sentinţei, a arătat argumentele pentru care nu poate ignora total acele aspecte care „se pot înţelege în mod clar şi nu există nicio îndoială asupra cuvintelor transpuse din discuţie în scris".
Toate aceste aspecte au fost invocate de apărare şi la instanţa de apel; instanţa de prim control judiciar a examinat aceste critici ale apărării şi, cu ample argumente, le-a înlăturat.
În consecinţă, Înalta Curte constată, pe de o parte, că nu au fost încălcate regulile în materia administrării probelor, iar pe de altă parte, că au fost reţinute cu valoare probatorie numai fragmentele de înregistrare audio-video care au fost clar înţelese; în sfârşit, aşa cum s-a arătat anterior, stabilirea situaţiei de fapt şi reţinerea vinovăţiei inculpatului nu s-a făcut într-o măsură determinată, ori exclusivă, pe baza respectivelor fragmente de înregistrare audio-video.
În ce priveşte critica apărării referitoare la respectarea dispoziţiilor legale în materia evaluării şi coroborării probelor, se reţin următoarele:
În motivele scrise de recurs s-a arătat „... că soluţia instanţei de fond cât şi a instanţei de apel sunt nelegale şi netemeinice întrucât acuzaţia ... nu este dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă şi, drept urmare, dând eficienţă principiului legalităţii, prezumţiei de nevinovăţie şi regulii „in dubio pro reo", să admiteţi recursul, să casaţi ambele hotărâri şi să dispuneţi achitarea mea. ... soluţia de achitare este impusă şi de faptul că în cauză nu s-a administrat nicio probă care să confirme susţinerile denunţătorului privitoare la oferta despre care se pretinde că i-aş fi făcut-o la data de 25 ianuarie 2010 sau care să dovedească că suma de 2.000 de RON, găsită de organele de urmărire penală pe biroul denunţătorului, cu ocazia aşa-numitului flagrant, ar fi fost dată acestuia de subsemnatul în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu ori în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri. Este doar o supoziţie, determinată de împrejurarea că eu eram întradevăr interesat fie în găsirea autovehiculului, fie în obţinerea adeverinţei, necesară pentru întocmirea dosarului de daune, precum şi de împrejurarea că pe biroul denunţătorului a fost găsită de organele de urmărire penală suma de 2.000 RON. Însă nu a existat nici o discuţie în care să-i fi spus acestuia că banii respectivi aveau vreo legătură cu îndeplinirea vreunui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau cu întârzierea ori îndeplinirea defectuoasă a acestor îndatoriri. Este de avut în vedere că nici chiar în transcrierile efectuate de procuror - nepuse în discuţia părţilor în şedinţa de judecată - nu este redată vreo discuţie din care să rezulte în mod explicit sau, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că eu aş fi dat denunţătorului vreo sumă de bani sau alte foloase în vreunul din scopurile arătate la art. 254 C. pen. Dimpotrivă, transcrierile efectuate de procuror, relevă faptul că scopul prezenţei mele în biroul denunţătorului a fost acela de a declara împrejurările în care am constatat dispariţia autoturismului, precum şi faptul că denunţătorul, insistând, în mod sistematic, asupra existenţei unor neconcordanţe între aspectele relatate de mine şi cele relatate de martorul R.A.B., care a reclamat furtul autovehiculului, în loc să procedeze la confruntarea noastră, a stăruit în a mă determina în schimbarea declaraţiei şi, mai mult, în loc să-mi pună în vedere ca puteam reveni asupra anumitor aspecte în completarea declaraţiei iniţiale, a acceptat să dau o nouă declaraţie şi a înlăturat-o pe prima de la dosar. Totodată, este de avut în vedere că depoziţia martorului-denunţător H.A.G. privitoare la pretinsa ofertă de mită, nu se coroborează cu nici o altă probă administrată în cauză, motiv pentru care însăşi instanţa de fond a reţinut în sentinţa atacată că „întrevederea din data de 25 ianuarie 2010 dintre martorul-denunţător şi inculpat s-a desfăşurat fără martori", iar în cea potrivit căreia la data de 26 ianuarie 2010, când s-a realizat pretinsul flagrant, ar fi urmat doar să se epuizeze faptul remiterii sumei de bani este contrazisă chiar şi de durata şederii subsemnatului în biroul acestuia, mult mai mare decât timpul pe care îl presupune remiterea unui bun".
Această ultimă critică a apărării - referitoare la respectarea dispoziţiilor legale în materia evaluării şi coroborării probelor - este neîntemeiată pentru următoarele motive:
Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Prima instanţă, precum şi cea de apel, au motivat convingător situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului prin coroborarea probelor administrate în cursul procesului penal.
Este adevărat că inculpatul beneficiază de,,prezumţia de nevinovăţie", nefiind obligat să-şi dovedească nevinovăţia [art. 66 alin. (1) C. proc. pen.] revenind organelor judiciare (acuzării) obligaţia să administreze probe în vederea dovedirii vinovăţiei acestuia [art. 4, art. 62 şi art. 65 alin. (1) C. proc. pen.]. Este însă deopotrivă adevărat că, potrivit art. 66 C. proc. pen. inculpatul, în cazul în care există probe de vinovăţie, are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. În înţelesul legii „a proba lipsa lor de temeinicie", este un drept şi o obligaţie procesuală care nu se rezumă la negarea vinovăţiei, la negarea conţinutului informativ al unei probe ori la negarea evaluării corecte a probelor de către instanţă. În măsura în care inculpatul nu reuşeşte să probeze lipsa de temeinicie a probelor în acuzare, prezumţia de nevinovăţie a acuzatului este răsturnată, aceasta având caracter relativ, iar nu absolut.
În cauză, apărarea inculpatului s-a limitat la expunerea unor ipoteze, fără a se proba lipsa de temeinicie a probelor în acuzare, astfel cum au fost reţinute de către cele două instanţe în hotărârile atacate, şi fără a se arăta care probă este în contradicţie cu situaţia de fapt expusă în sentinţă şi confirmată în Decizia instanţei de prim control judiciar.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.L. împotriva deciziei penale nr. 42/A din 20 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 191/2012. Penal. Infracţiuni privind... | ICCJ. Decizia nr. 190/2012. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
